Legea nr. 85/2006, art. 138
C.proc.civ., art. 129
Invocarea de către recurentă a dispoziţiilor art. 129 din nu poate duce la concluzia, cum greşit aceasta sugerează în motivele de recurs, că în virtutea rolului activ instanţa de judecată s-ar putea substitui părţilor şi, prin urmare, ar fi fost obligată să dispună şi să administreze probe în locul acestora, pentru că altfel s-ar crea un dezechilibru nejustificat în situaţia participanţilor la procesul civil, în sensul de a putea folosi în măsură egală drepturile procesuale.
Conform articolului menţionat, părţile sunt acelea care au îndatorirea, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările, „rolul activ al instanţei” presupunând doar aflarea adevărului judiciar, textul neputând constitui temeiul substituirii judecătorului în poziţia procesuală a uneia din părţi şi în apărarea intereselor acesteia, mai ales dacă partea a beneficiat de asistenţă juridică calificată, cum este şi cazul instituţiei creditoare.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 817 din 9 iunie 2009
Prin sentinţa comercială nr. 89/J.S. din 31 ianuarie 2008 pronunţată în dosarul nr. 6477/59/2006 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraş-Severin a respins ca neîntemeiate cererile de chemare în judecată formulate de lichidatorul judiciar F S.P.R.L. Timişoara şi de creditoarele D Caraş-Severin şi A Bucureşti împotriva pârâţilor S.V., P.G., A.N., T.N. şi G.G. având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale a acestora, în calitate de membri ai consiliului de administraţie al debitoarei S.C. E S.A. Reşiţa pentru acoperirea pasivului de 302.366,95 lei în condiţiile prevăzute la art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006. De asemenea, tribunalul a aprobat raportul final întocmit de practician, prin care s-a propus închiderea procedurii falimentului societăţii debitoare, dispunând, în temeiul art. 132 alin. 2 din lege, închiderea procedurii colective, precum şi radierea persoanei juridice din registrul comerţului.
Împotriva sentinţei de mai sus au declarat recurs creditoarele D Caraş-Severin şi A Bucureşti, prima instituţie solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul antrenării răspunderii materiale a pârâţilor S.V., P.G., A.N., T.N. şi G.G. şi obligarea acestora la plata către ea a sumei de 211.509 lei reprezentând creanţe bugetare, iar cea de a doua modificarea sentinţei în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale, în solidar, a membrilor organelor de conducere ale debitoarei, iar pentru aceasta, continuarea procedurii de lichidare până la recuperarea tuturor datoriilor pe care S.C. E S.A. Reşiţa le are de achitat creditorilor.
Prin decizia civilă nr. 817 din 9 iunie 2009 pronunţată în dosarul nr. 6477.1/59/2006 Curtea de Apel Timişoara a respins recursul formulat de creditoarea A Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 89/J.S. din 31 ianuarie 2008 a Tribunalului Caraş-Severin, constatând, totodată, perimat recursul creditoarei D Caraş-Severin.
Pentru a hotărî astfel instanţa de control judiciar a reţinut că, în esenţă, singurele critici aduse de prima instituţie creditoare sentinţei tribunalului se referă la neantrenarea răspunderii patrimoniale a foştilor membri ai consiliului de administraţie al debitoarei S.C. E S.A. Reşiţa, însă ele nu pot fi primite. Aceasta, întrucât potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de , să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre faptele enumerate limitativ de legiuitor.
În faţa primei instanţe atât lichidatorul judiciar F S.P.R.L. Timişoara, cât şi creditoarele A Bucureşti şi D Caraş-Severin au solicitat tribunalului, în temeiul art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, cu modificările ulterioare, angajarea răspunderii patrimoniale personale a foştilor membri ai consiliului de administraţie cu motivarea că deşi debitoarea, după deschiderea procedurii de colectivă, prin conducerea sa, a fost notificată să depună documentele contabile prevăzute la art. 33, notificarea a rămas fără răspuns şi, având în vedere această împrejurare, cât şi neachitarea datoriilor faţă de bugetul statului, faptele au fost intenţionat săvârşite în scopul ajungerii persoanei juridice în stare de insolvenţă, tocmai datorită lipsei mijloacelor fixe pentru achitarea creditorilor, existenţa raportului de cauzalitate între faptele administratorilor şi prejudiciu fiind de netăgăduit, fiind clară intenţia pârâţilor de a conduce societatea în incapacitate de plată şi în imposibilitate de a achita creditorii, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 137, actualul art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Este adevărat că prevederile art. 138 pun la dispoziţia creditorilor mijloace şi instrumente specifice în scopul satisfacerii creanţelor în situaţia în care starea de insolvenţă a societăţii a fost cauzată prin una din faptele prevăzute la alin. 1 al acestui text de lege. Astfel, acţiunea de stabilire a răspunderii patrimoniale a persoanelor membre ale organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi a oricăror alte persoane, şi de obligare a acestora la suportarea unei părţi din pasivul societăţii comerciale debitoare are un caracter special, justificat de particularitatea domeniului reglementat de privind procedura insolvenţei. Potrivit alin. 1 al art. 138, administratorul judiciar sau lichidatorul, după caz, are legitimare procesuală activă pentru a solicita angajarea răspunderii persoanelor care au cauzat starea de insolvenţă a debitorului. În condiţiile expres prevăzute de lege, art. 138 alin. 3, dacă aceştia au omis să indice, în raportul lor asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea de stabilire a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale societăţii comerciale şi răspunderea acestor persoane ameninţă să se prescrie, calitatea procesuală activă este dobândită şi de comitetul creditorilor. Acesta reprezintă interesele creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, fiind ales de adunarea creditorilor şi format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanţe garantate şi cei chirografari, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii. Constituirea prin lege a comitetului reprezentativ justifică preocuparea legiuitorului de a reglementa în mod detaliat şi judicios toate aspectele ce ţin de procedura insolvenţei, care, de regulă, este o procedură cu caracter colectiv, implicând participarea unui număr mare de creditori care vin în concurs pentru satisfacerea propriilor creanţe, dispoziţiile referitoare la comitetul de creditori satisfăcând unul dintre imperativele legii, şi anume cadrul organizat, ca modalitate de manifestare a voinţei creditorilor participanţi la procedura insolvenţei.
Din enumerarea atribuţiilor stabilite prin lege (art. 17), se poate observa că acest comitet acţionează ca un mandatar al adunării creditorilor, care îndeplineşte funcţia de reprezentare a creditorilor înscrişi în tabelul definitiv de creanţe în raporturile cu administratorul judiciar sau lichidatorul. Ca atare, în condiţiile în care în tabelul definitiv de creanţe sunt înscrişi prea puţini creditori, fapt ce împiedică formarea unui comitet, este evident că aceştia pot exercita personal toate atribuţiile pe care legea le prevede în sarcina comitetului, inclusiv aceea de a solicita judecătorului-sindic să autorizeze introducerea acţiunii privind stabilirea răspunderii membrilor organelor de conducere, orice altă interpretare a legii fiind de natură a crea consecinţe grave cu privire la stabilirea activului debitorului, creditorii fiind privaţi de posibilitatea recuperării integrale sau în proporţie cât mai mare a creanţelor, doar pentru că nu sunt în număr suficient pentru a forma un comitet. Prin urmare, o astfel de interpretare ar contraveni scopului declarat al legii, respectiv acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, şi ar nesocoti accesul liber la justiţie al creditorilor aflaţi într-o atare situaţie, drept protejat prin Constituţie, lucru care nu poate fi acceptat.
Cu toate acestea, cum bine a reţinut şi tribunalul, acţiunea în răspundere civilă fundamentată pe art. 138 are un dublu temei de fapt: starea de insolvenţă a societăţii comerciale asociată cu săvârşirea uneia dintre faptele expres şi limitativ prevăzute de articolul de lege amintit, simpla enumerare a faptelor imputate pârâţilor intimaţi neputând duce automat la antrenarea acestei răspunderi. Tot în mod corect, judecătorul-sindic a constatat şi faptul că reclamanţii nu s-au conformat exigenţelor impuse de art. 1169 din Codul civil, potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească, şi de alin. 1 al art. 129 din Codul de procedură civilă, care statuează, de asemenea, că părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, având, totodată, obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. 1, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările, doar nominalizarea a patru dintre cazurile de atragere a răspunderii patrimoniale personale reglementate de Legea insolvenţei nefiind suficientă pentru a determina convingerea instanţei că cererea de chemare în judecată este întemeiată.
Răspunderea întemeiată pe art. 138, fiind o răspundere civilă delictuală specială (atipică) trebuie să fie îndeplinite condiţiile generale ale acestei forme de răspundere civilă pentru ca persoanele prevăzute de text să răspundă cu averea persoană pentru datoriile societăţii pe care au condus-o, şi anume: fapta respectivă să fi condus la ajungerea societăţii în stare de încetare de plăţi, prin această faptă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor, între fapta comisă şi prejudiciu să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu şi, nu în ultimul rând, vinovăţia autorului.
În prezenta cauză recurenta A Bucureşti a susţinut incidenţa art. 137 alin. 1 lit. d) şi e) din Legea nr. 64/1995, republicată, preluate ad literam de actuala Lege a insolvenţei, în sensul că din rapoartele de activitate ale lichidatorului judiciar rezultă că fostul consiliu de administraţie nu a depus la dosar actele prevăzute de art. 33 din fosta Lege a reorganizării judiciare şi a falimentului, deşi a fost notificat în acest sens de către practician. Pe de altă parte, unele dintre debitele societăţii reprezintă contribuţia personală a angajaţilor, în calitate de asiguraţi, pe care potrivit dispoziţiilor art. 55 din O.U.G. nr. 150/2002, modificată, falita avea obligaţia să o vireze lunar la Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, această sumă de bani neaparţinând persoanei juridice, o asemenea faptă fiind considerată şi infracţiune. Prin neplata la termen a contribuţiei la fond şi folosirea sumelor respective pentru susţinerea activităţii curente a societăţii pârâţii se fac vinovaţi de deturnarea sau ascunderea unei părţi din activul persoanei juridice, faptă prevăzută de lit. e) a articolului 137.
În primul rând, este de reţinut că sarcina probei incumbă celui care face o afirmaţie în faţa judecăţii, iar invocarea prevederilor articolului ce reglementează răspunderea membrilor organelor de conducere nu atrage implicit atragerea răspunderii acestora, deoarece legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere, cum în mod neîntemeiat susţine instituţia creditoare, ci a prevăzut posibilitatea angajării acestei răspunderi doar după administrarea de dovezi care să conducă fără niciun dubiu la concluzia că, prin faptele enumerate limitativ de lege, s-a cauzat ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, asemenea dovezi nefiind produse în cauză.
În al doilea rând, judecătorul-sindic a apreciat în mod corect că în cauză nu există suficiente elemente probatorii de natură să ducă la aplicarea art. 138 din Legea nr. 85/2006. Este fără putinţă de tăgadă că legiuitorul a intenţionat să dea un înţeles complex situaţiei prevăzute la litera d), în care sunt necesare îndeplinirea mai multor condiţii pentru a se putea dispune atragerea răspunderii personale patrimoniale, şi anume: fapta respectivă să fi condus la ajungerea societăţii în stare de încetare de plăţi, prin fapta respectivă să se fi produs un anumit prejudiciu creditorilor (de exemplu, neînregistrarea unei creanţe în contabilitate), iar între fapta comisă şi prejudiciu să existe o legătură cauzală, un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu. În speţa dedusă judecăţii nu s-a dovedit îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii, astfel că simplele susţineri ale recurentei în sensul că legătura de cauzalitate este evidentă, dat fiind faptul că evidenţa contabilă a societăţii nu a fost condusă conform prevederilor legale nu pot fi avute în vedere de către instanţă.
Într-adevăr, scopul dispoziţiilor acestui text de lege este acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedură specială prin care să-şi poată acoperi creanţele de la persoanele vinovate de ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, însă susţinerea recurentei A Bucureşti privitoare la instituirea unor prezumţii de culpă şi de cauzalitate între faptă şi prejudiciu nu au nicio bază legală.
Afirmaţiile sale referitoare la obligaţia unui debitor aflat în stare de insolvenţă de a prezenta actele prevăzute de art. 33 din Legea nr. 64/1995, republicată, cu modificările ulterioare, în prezent art. 28 din Legea nr. 85/2006, modificată, deşi reale, nu pot duce la modificarea hotărârii primei instanţe întrucât nerespectarea acestei îndatoriri are prevăzută în art. 145 (actualul art. 147) o sancţiune penală (fiind considerată infracţiune) şi nicidecum „sancţiunea” aplicării automate a prevederilor referitoare la răspunderea patrimonială personală, cum fără temei susţine această creditoare. De asemenea, nevirarea lunară a contribuţiilor reţinute la sursă în fondurile speciale are, la rândul său, o sancţiune cuprinsă în art. 3021 din Codul penal, o asemenea activitate neconstituind „deturnarea sau ascunderea unei părţi din activul persoanei juridice” care să atragă aplicarea dispoziţiilor menţionate tocmai datorită faptului că aceste sume nu fac parte din averea debitoarei, fapta administratorului social care nu a achitat contribuţiile către fondul de asigurări sociale de sănătate necircumscriindu-se ipotezei reglementate de litera e) a art. 137 din lege (actualul art. 138), concluzie întemeiată, în măsura în care recurenta nu pretinde că aceste sume ar fi fost folosite de către pârât în folos propriu sau al altei persoane, în sensul literei a) a articolelor menţionate.
Chiar dacă statul român, reprezentat prin A Bucureşti, a suferit un prejudiciu a cărui existenţă certă este stabilită prin constatarea faptului că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăţi şi că împotriva acesteia a fost declanşată procedura insolvenţei, imposibilitatea recurentei de a recupera creanţa deţinută nu constituie o premisă suficientă care să determine instanţa să oblige în mod automat foştii administratori la plata creanţelor, această formă de răspundere neputând fi dispusă decât în condiţiile statuate de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
În al treilea rând, prin faptele de deturnare sau ascundere a unei părţi din activul persoanei juridice se înţeleg acele fapte ilicite de natură contabilă prin care o parte a activului sau anumite bunuri individual determinate sunt deturnate de la destinaţia lor normală ori sunt ascunse terţilor. Intră în această categorie faptele ilicite prin care se realizează dispariţia unor documente justificative, falsificarea unor acte contabile în sensul modificării destinaţiei sau a naturii bunului intrat în patrimoniul societăţii etc. Prin mărirea, în mod fictiv, a pasivului se înţelege orice faptă ilicită de natură contabilă prin care se măreşte în mod artificial pasivul patrimonial al persoanei juridice, în această categorie intrând fapte, precum: falsificarea registrelor contabile prin introducerea unor obligaţii inexistente sau păstrarea unor datorii deja plătite.
Criticile instituţiei recurente privitoare la netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii tribunalului pe motiv că judecătorul fondului ar fi încălcat unul dintre principiile de bază ale procedurii civile, respectiv principiul rolului activ al instanţei întrucât, în conformitate cu prevederile art. 129 din Codul de procedură civilă, avea nu numai dreptul, dar şi îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, ceea ce ar impune modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii propunerii lichidatorului judiciar de închidere a procedurii de insolvenţă faţă de societatea debitoare şi continuarea administrării acestei proceduri până la recuperarea tuturor datoriilor pe care S.C. E S.A. Reşiţa le are de achitat creditorilor nu sunt întemeiate.
Invocarea de către recurenta A Bucureşti a dispoziţiilor art. 129 din Codul de procedură civilă nu poate duce la concluzia, cum greşit aceasta sugerează în motivele de recurs, că în virtutea rolului activ instanţa de judecată s-ar putea substitui părţilor şi, prin urmare, ar fi fost obligată să dispună şi să administreze probe în locul acestora, pentru că altfel s-ar crea un dezechilibru nejustificat în situaţia participanţilor la procesul civil, în sensul de a putea folosi în măsură egală drepturile procesuale. Într-adevăr, conform articolului menţionat, părţile sunt acelea care au îndatorirea, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului, precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările, „rolul activ al instanţei” presupunând doar aflarea adevărului judiciar, textul neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia din părţi şi în apărarea intereselor acesteia, mai ales dacă partea a beneficiat de asistenţă juridică calificată, cum este şi cazul instituţiei creditoare.
Nici critica referitoare la greşita soluţionare, deodată, printr-o singură hotărâre, a cererilor de antrenare a răspunderii foştilor administratori şi a solicitării practicianului având ca obiect închiderea procedurii insolvenţei nu poate constitui un motiv de modificare a sentinţei judecătorului-sindic, chiar dacă acestea vizează aspecte diferite ale aceleiaşi proceduri judiciare şi care sunt tratate distinct de legiuitor întrucât, pe de o parte, niciun text al Legii nr. 85/2006, modificată, nu reglementează o asemenea interdicţie, iar pe de altă parte, în speţă nu se pune problema că tribunalul ar fi admis mai întâi propunerea lichidatorului judiciar privind închiderea procedurii colective şi ulterior acţiunile în răspundere formulate în cauză pentru a se crea dificultăţi în executarea acestei din urmă hotărâri şi, eventual, a se naşte discuţii privind incidenţa art. 136 din lege referitor la descărcarea de îndatoriri a organelor care aplică procedura, cererile formulate în baza art. 138 fiind respinse.
Nu în ultimul rând, atâta timp cât şi instituţia creditoare avea calitatea de reclamant, aceasta nu se poate plânge de soluţia primei instanţe sub aspectul că lichidatorul judiciar, care a formulat o cerere de antrenare a răspunderii foştilor administratori, a susţinut în mod superficial demersul său judiciar, în sensul că nu a probat faptele prevăzute de art. 138 din lege, întrucât şi ceilalţi reclamanţi aveau obligaţia de a se conforma exigenţelor impuse de art. 1169 din Codul civil şi art. 129 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
În ceea ce priveşte recursul D Caraş-Severin, din cuprinsul actelor dosarului rezultă că judecarea acestuia a fost suspendată în baza art. 1551 din Codul de procedură civilă pentru neîndeplinirea de către creditoare a obligaţiilor stabilite de instanţă în cursul judecăţii prin încheierea de şedinţă de la termenul din 4 noiembrie 2008, şi de la această dată şi până la 19 mai 2009 când, din oficiu, Curtea a invocat excepţia de perimare, cauza a stat în nelucrare din vina părţii, neefectuându-se niciun act de procedură în vederea judecării. Or, potrivit dispoziţiilor art. 248 din Codul de procedură civilă, orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an în materie civilă sau de 6 luni în materie comercială, iar conform art. 252 din acelaşi cod, perimarea se constată la cerere sau din oficiu.
