Prin sentinţa nr. 502/CA/10.06.2008 pronunţată de Tribunalul Braşov – secţia comercială şi de administrativ a fost admisă excepţia de nelegalitate a deciziei de impunere nr.13238/25.01.2007 emisă de pârâtul recurent Consiliul Local – Direcţia Fiscală Braşov, excepţie invocată de reclamanta SC PROMPT TRANS SA Braşov în dosarul civil nr.8146/2007 al Judecătoriei Braşov, şi s-a trimis cauza Judecătoriei Braşov pentru continuarea judecăţii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut următoarele:
Prin deciziile de impunere 13238/25.01.2007 pârâta a stabilit în sarcina reclamantei suma de 57 lei cu titlu de impozit pe teren şi suma de 22,823 lei cu titlu de impozit pe clădiri.
Reclamanta SC Prompt Trans SA Braşov funcţionează în cadrul Parcului Industrial administrat de către SC Pro Roman SA, aceasta din urmă dobândind calitatea de parc Industrial în baza Ordinului Ministrului de Interne nr.255/2994.
Acest ordin a fost anulat prin Ordinul nr.592/2005 al aceluiaşi ministru.
Acest din urmă ordin a fost anulat la rândul său de Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa civilă 3175/2006 rămasă definitivă prin respingerea recursului declarat de M.I.R.A. prin Decizia Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie nr.1902/2005.
Aşadar reclamanta face parte din cadrul Parcului Industrial Roman şi îşi desfăşoară activitatea în perimetrul parcului, înfiinţat şi delimitat prin Ordonanţa nr.65/2001, nr.115/2003 şi prin HG 1019/2004.
Legea 571/2003 privind codul fiscal a prevăzut scutiri prin efectul legii de la plata impozitului pe terenurile şi clădirile din parcurile industriale. Astfel, art.250 alin.1 pct.9 „Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru clădirile sau construcţiile din parcurile industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii.
Art.257 alin.1 lit.l prevede că impozitul pe teren nu se datorează pentru terenurile parcurilor industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii.
Potrivit acestor prevederi reclamanta este scutită de la plata impozitului pe teren şi clădiri.
Prin adresa nr.261895/04.09.2007 (fila 40) Ministerul Economiei şi Finanţelor a comunicat reclamantei că „potrivit art.250 alin.1 pct.9 şi art.257 lit.l din Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare, pentru clădirile şi terenurile din parcurile industriale, ştiinţifice şi tehnologice nu se datorează impozit potrivit legii.”
O altă adresă emisă de Parlamentul României nr.22/30/26.02.2008 (fila 40) precizează că prevederile art.250 alin.1 pct.9 şi de art.257 lit.l din Codul fiscal reglementează situaţiile în care nu se datorează impozit pe clădiri şi respectiv impozit pe teren.
În aceste condiţii instanţa a apreciat că reclamanta este scutită de plata impozitului pe teren şi clădiri, iar deciziile de impunere nr.13238/25.01.2007 emise de pârâtă sunt nelegale.
Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să asimileze scutirile prevăzute la art. 250 şi 257 din codul fiscal cu ajutoarele de stat ar fi făcut trimitere expresă la legea 143/1999, abrogată şi înlocuită cu OUG 117/2006.
Or, art.1 alin.3 din Codul fiscal prevede că în materie fiscală, dispoziţiile acestuia prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codului fiscal.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat recurs pârâta Direcţia Fiscală Braşov, care, în dezvoltarea motivelor de recurs, arată că instanţa de fond nu şi-a susţinut hotărârea pe motivele de fapt şi de drept explicite, nu a luat în considerare prevederile legale cuprinse în OUG nr.117/2006 şi art.87 din Tratatul CE, făcând o interpretare eronată a articolelor de lege incidente în cauză. Astfel, instanţa de fond a reţinut eronat că scutirea solicitată se acordă „ope legis”, deşi prevederile art.250 şi art.257 din Legea nr.571/2003 privind codul fiscal foloseşte sintagma „în condiţiile legii”, trimiţând aşadar la dispoziţiile OUG nr.117/2006 privind ajutorul de stat, iar scutirile de felul celei solicitate de reclamantă sunt ajutoare de stat, care se acordă prin parcurgerea procedurii speciale indicate de Consiliul Concurenţei. Recurenta a mai arătat că prin Ordinul MIRA nr.296/18.09.2007 a fost elaborată schema de ajutor de stat regional pentru investiţii realizate în parcurile industriale, din acest ordin rezultând că scutirea la plata impozitului pe teren şi clădiri este o modalitate de acordare a ajutorului de stat. Totodată, recurenta a reiterat teza inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate în temeiul art.4 din Legea contenciosului administrativ cu privire la deciziile de impunere, la actele administrative fiscale, pentru care există reglementare specială în OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
În întâmpinarea depusă, reclamanta intimată SC PROMPT TRANS SA a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, ca fiind legală şi temeinică. Astfel, fondul cauzei deduse judecăţii pe calea excepţiei de nelegalitate este admisibil şi în privinţa actelor administrative fiscale chiar şi după neatacarea în termen a acelor acte fiscale, excepţia de nelegalitate fiind imprescriptibilă, iar consecinţa admiterii excepţiei de nelegalitate în cazul actelor fiscale, ca şi în cazul celorlalte acte administrative atacate în baza art.4 din Legea nr.554/2004, constă în obligaţia instanţei care soluţionează cauza în care a fost iniţial ridicată excepţia de a nu mai ţine cont la speţă de acel act administrativ fiscal pe care instanţa de contencios administrativ l-a apreciat ca nelegal. În privinţa ajutorului de stat, reclamanta intimată a arătat că scutirile de la plata impozitelor pe clădiri şi terenuri pentru parcurile industriale a fost stabilită prin art.250 alin.1 pct.9 şi art.257 lit.l din Codul fiscal, interpretare care a fost dată şi de Ministerul Economiei şi Finanţelor, de MIRA, de Parlamentul României, iar sintagma „potrivit legii” vizează condiţiile de constituire a parcurilor industriale, nicidecum condiţiile de acordare a ajutorului de stat. În interpretarea art.87 din Tratatul CE ajutorul de stat priveşte scutiri acordate individual, în timp ce scutirea prevăzută în Codul fiscal profită tuturor parcurilor industriale din ţară, fără distorsionarea concurenţei, existând practică majoritară a instanţelor de contencios administrativ din România în acest sens. Ordinul MIRA nr.296/2007 se aplică numai pentru viitor, nu şi pentru trecut, iar impozitele ce fac obiectul judecăţii la Judecătoria Braşov sunt anterioare momentului emiterii acestui ordin de ministru- data de 08.10.2007-, fiind solicitate anterior intrării în vigoare a ordinului. Pe de altă parte, ordinul nu este aplicabil reclamantei intimate deoarece art.12 al.2 prevede că societăţile care au primit titlul de parc până la intrarea în vigoare a schemei nu sunt beneficiare ale acesteia, iar art.18 menţionează investiţii pe care beneficiarii intenţionează să le facă, aşadar pentru viitor. În privinţa inadmisibilităţii excepţiei, reclamanta intimată a arătat că deja Curtea de Apel Braşov s-a pronunţat, casând prima sentinţă dată de Tribunalul Braşov şi trimiţând cauza pentru ca instanţa de fond să soluţioneze pe fond excepţia de nelegalitate, astfel încât ar fi ilogic să existe o nouă soluţie de inadmisibilitate.
Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului de fond, raportat la sentinţa atacată şi la motivele de recurs invocate de recurentă, precum şi din prisma dispoziţiilor art.3041 Cod procedură civilă, se constată, după casarea cu trimitere spre rejudecare a fondului excepţiei de nelegalitate, că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt şi de drept dedusă judecăţii, pronunţând o sentinţă legală şi temeinică.
Reclamanta SC PROMPT TRANS SA face parte din Parcul Industrial ROMAN Braşov, potrivit art .2 lit.b din OUG nr.115/2003, aprobată prin Legea nr.560/2004, regulile privind organizarea şi funcţionarea parcurilor industriale fiind reglementate prin OG nr.65/2001, aprobată prin Legea nr.490/2002.
Prin Decizia civilă nr.199/R/25.03.2008, Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a casat cu trimitere spre rejudecare Sent.Civ. nr.21/CA/09.01.2008 a Tribunalului Braşov – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal. În rejudecare, Tribunalul Braşov – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal a pronunţat Sent.Civ.nr.502/10.06.2008, admiţând excepţia de nelegalitate a deciziilor de impunere nr.13238/25.01.2007 emise de pârâta Direcţia Fiscală Braşov, excepţie invocată de SC PROMPT TRANS SA.
Art.250 alin.1 pct.9 din Codul Fiscal prevede că impozitul pe clădiri nu se datorează pentru clădirile sau construcţiile din parcurile industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii.
Art.257 pct.l din acelaşi statuează că impozitul pe teren nu se datorează pentru terenurile parcurilor industriale, ştiinţifice şi tehnologice potrivit legii.
Reclamanta SC PROMPT TRANS SA Braşov, în cadrul procesului de contestare a executării silite aflat pe rol la Judecătoria Braşov, a invocat excepţia de nelegalitate a actelor administrative fiscale, respectiv a deciziilor de impunere cu nr.13238/25.01.2007, ce au stat la baza emiterii titlului executoriu nr.551660/04.06.2007 şi a somaţiei nr.551660/04.06.2007, excepţie care a fost admisă de către Tribunalul Braşov – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa recurată de pârâtă.
Soluţia pronunţată de către Tribunalul Braşov – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal este legală, aceasta fiind conformă dispoziţiilor instituite de Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal.
Astfel, după cum am arătat, conform art.250 pct.9 din Codul fiscal sunt scutite de la plata impozitului clădirile din parcurile industriale, ştiinţifice şi tehnologice , potrivit legii, iar conform art.257 pct.l din Codul Fiscal sunt scutite de la plata impozitului terenurile parcurilor industriale, ştiinţifice şi tehnologice potrivit legii, aceste dispoziţii legale fiind încă în vigoare. Sintagma „potrivit legii” utilizată de legiuitor în ambele articole priveşte, potrivit interpretării logice şi sistematice a dispoziţiilor cuprinse în cele două articole din Codul fiscal, regulile şi condiţiile de constituire şi funcţionare a parcurilor industriale, nu împrejurarea dacă aceste scutiri se acordă sau nu în funcţie de dispoziţii din legi speciale. Dacă am admite interpretarea potrivit căreia în condiţiile unei legi speciale s-ar stabili în concret dacă se acordă sau nu facilităţi fiscale parcurilor industriale sub aspectul neimpozitării clădirilor şi terenurilor, atunci ar însemna să admitem concluzia absurdă că două acte normative cu forţă juridică egală se pot contrazice în privinţa aplicării aceluiaşi tip de normă juridică (Codul fiscal şi legea parcurilor industriale) pentru aceiaşi destinatari (parcurile industriale), contravenind şi regulii de interpretare „norma juridică se interpretează în sensul în care ea produce efecte juridice” (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat).
Rezultă că, prin dispoziţiile legale mai sus arătate au fost scutite de la plata impozitului terenurile şi clădirile aparţinând parcurilor industriale, care, aşa cum prevede art.1 pct.2 din OG nr.65/2001 privind constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, acestea reprezintă o zonă delimitată în care se desfăşoară activităţi economice, de cercetare ştiinţifică, de producţie industrială şi servicii, de valorificare a cercetării ştiinţifice şi de dezvoltare tehnologică într-un regim de facilităţi specifice, în vederea valorificării potenţialului uman şi material al zonei. Scutirile la plata impozitului pe clădiri şi terenuri au fost acordate prin lege parcurilor industriale , instanţa de judecată nefiind îndrituită să analizeze, raportat la obiectul cauzei, dacă aceste scutiri reprezintă ajutor de stat sau , dacă ar reprezenta ajutor de stat, acesta este sau nu justificat acordat. Intimata susţine că scutirea de impozit pe terenuri şi clădiri acordată parcurilor industriale constituie un ajutor de stat acordat nejustificat, fără însă a avea o confirmare în acest sens din partea instituţiilor naţionale şi comunitare şi fără a întreprinde măsurile care se impun conform reglementărilor naţionale în materia ajutorului de stat stabilite prin OUG nr.117/2006. Simpla afirmaţie că scutirea de la plata impozitului pe clădiri şi terenuri acordată parcurilor industriale reprezintă ajutor de stat care contravine prevederilor art.87 – 89 din Tratatul de instituire a Comunităţilor Europene, nu poate fi reţinută de Curte, atâta timp cât nu s-a stabilit natura acestuia şi dacă a fost instituit înainte de aderarea României la Uniunea Europeană sau ulterior, situaţie care vizează obligativitatea sau neobligativitatea notificării. De asemenea, din înscrisurile existente la dosar reiese că Parlamentul României – Comisia pentru Buget, Finanţe, Bănci- a interpretat că dispoziţiile art.250 alin.1 pct.9 şi art.257 lit.l din Codul fiscal reglementează situaţiile în care nu se datorează impozit pe clădiri şi pe teren, dispoziţii care operează de drept, prin efectul legii, nediscriminatoriu în cazul clădirilor şi terenurilor care se încadrează în situaţiile avute în vedere de legiuitor, fără ca ele să reprezinte măsuri de natura ajutorului de stat. Dimpotrivă, reprezintă ajutor de stat acele măsuri prin care se acordă individual anumite facilităţi fiscale, măsură care nu mai poate fi numită generală şi nediscriminatorie şi care este de natura ajutorului de stat şi în cazul ei trebuie respectate prevederile legale privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, reglementate în OUG nr.117/2006. La rândul său, Ministerul Economiei şi Finanţelor – Direcţia Generală Legislaţie- Impozite Directe a comunicat că pentru clădirile şi terenurile din parcurile industriale nu se datorează impozit, potrivit legii de înfiinţare a acelui parc industrial, reglementarea tutelară în materie fiscală fiind Codul fiscal.
În aceste împrejurări, curtea are în vedere faptul că, dispoziţiile art.250 pct.9 şi 257 pct.l din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, sunt în vigoare, respectiv nu au fost abrogate şi nici constatate neconstituţionale iar, în speţă, Curtea Europeană de Justiţie nu a constatat prin nicio hotărâre incompatibilitatea acestor dispoziţii cu normele de drept comunitar.
În privinţa celorlalte critici aduse prin recursul declarat de pârâtă, Curtea constată următoarele: prin Decizia civilă nr.199/R/25.03.2008, Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a casat cu trimitere spre rejudecare Sent.Civ. nr.21/CA/09.01.2008 a Tribunalului Braşov – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, pronunţându-se în mod irevocabil asupra admisibilităţii excepţiei de nelegalitate reglementate de art.4 din Legea contenciosului administrativ, ce vizează un act administrativ fiscal, astfel încât în această privinţă operează autoritatea de lucru judecat.
De asemenea, din lectura Ordinului MIRA nr.296/2007 invocat de recurentă, rezultă că acesta nu se poate aplica retroactiv momentului intrării sale în vigoare (08.10.2007), ci se aplică numai pentru viitor, astfel încât nu este incident pentru impozitele ce fac obiectul judecăţii la Judecătoria Braşov din contestaţia la introdusă de reclamantă, deciziile de impunere în baza cărora s-au emis titlurile executorii fiind anterioare momentului publicării acestui ordin de ministru, anume data de 08.10.2007. Pe de altă parte, dispoziţiile art.12 al.2 din Ordinul MIRA nr.296/2007 prevăd în mod expres că societăţile care au primit titlul de parc industrial până la intrarea în vigoare a schemei de ajutor de stat regional nu sunt beneficiare ale acesteia (ale Ordinului MIRA 296/2007), iar tabelul ataşat la art.20 din acelaşi Ordin menţionează investiţii pe care beneficiarii intenţionează să le facă în perioada cuprinsă între anii 2007-2013, nu şi pentru trecut. Ca atare, pentru trecut sunt în mod evident aplicabile dispoziţiile cadru cuprinse în Codul fiscal. Pe de altă parte, sub aspectul forţei juridice a actelor normative, precum şi al ierarhiei normelor juridice, un ordin de ministru (dat în temeiul OUG nr.30/2007 de organizare şi funcţionare a MIRA) nu poate să abroge implicit sau explicit dispoziţii cuprinse într-o lege organică, cum este codul fiscal. Legiuitorul are posibilitatea, potrivit dispoziţiilor sale constituţionale, să abroge sau să modifice cele două dispoziţii din Codul fiscal care prevăd scutirea de impozit în cazul parcurilor industriale, în scopul unei eventuale armonizări cu reglementări ale CE. Pasivitatea autorităţilor publice nu poate fi imputată destinatarilor legii, cu atât mai mult cu cât mecanismele de constatare a ajutorului de stat, procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat în noua reglementare se aplică de la data de 01 ianuarie 2007, prin intrarea în vigoare a OUG nr.117/2006, fără a se putea aplica retroactiv. În consecinţă, din această perspectivă, pentru impozitele pe clădiri şi terenuri din parcurile industriale născute anterior intrării în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, dispoziţiile art.250 şi art.257 Cod fiscal se aplică în mod direct, fără a se putea constata incidenţa OUG nr.117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat sau a altor norme juridice prohibitive. Pentru perioadele ulterioare, fără a se crea o lex tertia pe cale de interpretare a normelor juridice aplicabile în materia ajutoarelor de stat şi a impozitelor pe terenuri şi clădiri din parcurile industriale, prioritară este aplicarea Codului fiscal, deoarece aceasta este legea cadru în materie fiscală, inclusiv în privinţa acestor categorii de impozite. De altfel, în reglementarea actuală cu forţa juridică a legii lipseşte o definiţie legală explicită, neechivocă, a ajutorului de stat, astfel încât includerea scutirilor prevăzute de art.250 şi art.257 Cod fiscal în categoria ajutorului de stat este discutabilă, arbitrară, nefiind suficientă numai o definiţie dată prin Ordin de ministru pentru a putea completa un act normativ cu putere de lege (codul fiscal sau OUG nr.117/2007), cu atât mai mult cu cât prin punerea în practică a definiţiei din acel ordin se restrâng drepturile destinatarilor Codului fiscal, prin reducerea scutirilor de impozite prevăzute în Codul fiscal, ceea ce, după cum am arătat, încalcă ierarhia normelor juridice, conducând la soluţia inadmisibilă şi neconstituţională a abrogării unor dispoziţii din lege prin intermediul unui ordin de ministru.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art.312 alin.1 Cod pr.civ., Curtea a respins recursul pârâtei Direcţia Fiscală a mun. Braşov, menţinând sentinţa civilă nr.502/CA/2008 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Decizia nr. 506/R/CA din 8 august 2008 – S.G.B.
