DOSAR NR. ……………..
JUDECĂTORIA SECTORULUI 4 BUCUREŞTI – SECŢIA CIVILĂ
SENTINŢA CIVILĂ NR.
ŞEDINŢA PUBLICĂ DE LA 30.01.2009
INSTANŢA CONSTITUITĂ DIN
PREŞEDINTE – ……..
GREFIER – ………….
Pe rol soluţionarea cererii de emitere a unei somaţii de plată formulată de creditoarea …………………împotriva debitorului ………………….
La apelul făcut în şedinţă publică a răspuns debitorul, prin avocat cu delegaţie la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care instanţa lasă dosarul la ordine, în raport de lipsa părţii adverse.
La apelul făcut în şedinţă publică a răspuns debitorul, prin avocat cu delegaţie la dosar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care instanţa acordă cuvântul asupra probelor.
Debitoarea, prin avocat, solicită proba cu înscrisuri.
Instanţa, în temeiul art. 167 Cod de procedură civilă, încuviinţează pentru părţi proba cu înscrisuri, apreciind că aceasta este utilă cauzei şi, nemaifiind alte probe de administrat, constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe fond.
Apărătorul debitoarei solicită respingerea cererii, ca neîntemeiată, nefiind îndeplinite condiţiile OG nr. 5/2001, întrucât creanţa dedusă judecăţii nu este certă; arată că bunul luat în leasing în temeiul contractului încheiat la 28.11.2006 a suferit o daună totală, ca urmare a unui accident, şi cu toate că debitorul a notificat creditoarea despre această împrejurare, creditoarea a continuat să factureze sume nedatorate; fără cheltuieli de judecată.
Instanţa, în temeiul art. 150 Cod de procedură civilă, declară dezbaterile închise şi reţine cauza spre soluţionare.
INSTANŢA
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 9853/4 la data de 3.11.2008, creditoarea …………………a chemat în judecată pe debitorul …………………, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună emiterea unei somaţii de plată pentru suma de 22.770, 15 lei reprezentând contravaloarea folosinţei autovehiculului dat în leasing, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, creditoarea a arătat că, în calitate de locatoare, a încheiat cu debitorul, în calitate de utilizator, un contract de leasing având ca obiect transmiterea dreptului de folosinţă asupra unui autoturism Dacia Logan, debitorul având obligaţia de a plăti ratele de leasing conform graficului de eşalonare ce face parte din contract (art. 4). Se arată că deşi contractul a fost reziliat din vina exclusivă a utilizatorului, acesta refuză să plătească ratele de leasing datorate până la data predării autoturismului către locator.
În drept, au fost invocate dispoziţiile OG nr. 5/2001 şi ale art. 15 din OG nr. 51/1997.
În dovedirea cererii, creditoarea a depus la dosar înscrisuri.
Acţiunea a fost legal timbrată cu suma de 40,00 lei taxă judiciară de timbru şi cu suma de 0,5 lei timbru judiciar.
Debitorul a depus întâmpinare (f. 48) prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, arătând în motivare că în temeiul contractului de leasing încheiat la 28.11.2006, a dobândit dreptul de folosinţă asupra unui autoturism Dacia Logan. La data de 24.01.2007, a avut loc un accident în urma căruia autoturismul a fost avariat în proporţie de 70 – 80 %, ceea ce echivalează cu o daună totală, întrucât costurile reparaţiei, estimate prin deviz (10.000 euro), sunt mai mari decât valoarea pentru care autoturismul a fost asigurat (6.932 euro).
Se susţine că debitorul a notificat creditoarea la data de 22.02.2007, după eliberarea dovezilor necesare de către poliţie, cu privire la incidenţa dispoziţiilor contractuale referitoare la dauna totală, însă creditoarea a ignorat sesizarea şi a continuat să emită facturi şi să-l someze să plătească debitul.
Se apreciază că creanţa dedusă judecăţii nu este certă, urmând ca temeinicia pretenţiilor formulate (mai mult decât discutabilă) să fie discutată pe calea dreptului comun.
În dovedirea apărărilor formulate, debitorul a depus la dosar înscrisuri.
În cauză a fost încuviinţată pentru părţi şi administrată proba cu înscrisuri.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:
Între creditoarea ……………., în calitate de finanţator, şi debitorul …………………, în calitate de utilizator, s-a încheiat contractul de leasing nr. 31028/28.11.2006, având ca obiect transmiterea către utilizator dreptului de folosinţă asupra unui autoturism Dacia Logan Ambiance, pentru un preţ de 6.472, 26 euro, fără TVA.
Utilizatorul s-a obligat să plătească 60 rate lunare în valoare de 104, 74 euro, taxele de administrare, comisioanele, costurile asigurărilor, precum şi alte sume prevăzute în contract.
La data încheierii contractului, utilizatorul şi-a exprimat opţiunea irevocabilă de a cumpăra bunul la încetarea duratei leasingului (lit.B).
Potrivit literei C din contract, utilizatorul a încheiat cu privire la autoturismul luat în leasing asigurări pentru răspundere civilă auto, precum şi casco, suma asigurată fiind de 7.702 euro.
S-a stipulat că beneficiarul asigurării este finanţatorul ……………., utilizatorul asigurat obligându-se să nu revoce beneficiarul, pe toată durata leasingului.
Utilizatorul s-a obligat totodată să efectueze periodic plata primelor de către brokerul SC VBL Broker de Asigurare SRL.
În condiţiile literei E, condiţiile generale de leasing anexate contractului constituie parte integrantă a contractului, părţile obligându-se să respecte obligaţiile ce decurg din condiţiile generale de leasing.
Prin notificarea înregistrată la SC VBL Broker de Asigurare SRL sub nr. 547/22.02.2007, debitorul ………………… a notificat situaţia de daună totală privind autoturismul care formează obiectul contractului de leasing din 28.11.2006, ca urmare a unui accident de circulaţie, solicitând încetarea contractului de leasing şi restituirea avansului plătit. Totodată, debitorul a arătat că întârzierea de a anunţa accidentul de circulaţie petrecut la 24.01.2007 se datorează eliberării autorizaţiei de reparaţie abia la data de 21.02.2007.
Din autorizaţia de reparaţie seria ARA nr. 025709 emisă de I.P.J. Giurgiu – Serviciul Poliţiei Rutiere la data de 21.02.2007 rezultă că autoturismul înmatriculat sub nr. B – 011543, proprietatea Volksbank Leasing, a fost implicat la data de 24.01.2007 într-un accident de circulaţie, fiind avariat în proporţie de 70 – 80 %.
Potrivit devizului estimativ întocmit de SC AUTO COBĂLCESCU SRL, costurile reparaţiilor necesare ar fi de 9.995, 48 euro, ceea ce semnifică existenţa unei daune totale, având în vedere că, potrivit poliţei de asigurare emise de SC GENERALI ASIGURĂRI SA, prin SC VBL Broker de Asigurare SRL, suma asigurată în primul an de funcţionare al autoturismului este de 7.702 euro, iar în al doilea an, de 6.932 euro.
Cu toate că debitorul a notificat finanţatorul – fie şi indirect, prin intermediul brokerului de asigurare – cu privire la existenţa daunei totale, solicitând încetarea contractului de leasing, creditoarea a emis facturi fiscale pentru ratele de leasing aferente lunilor februarie 2007 – octombrie 2007 precum şi pentru taxele lunare de notificare aferente aceleiaşi perioade.
Totodată, creditoarea a mai emis următoarele facturi fiscale: a) la 5.12.2007, pentru suma de 1.184, 64 lei reprezentând cheltuieli recuperare; b) la 10.01.2008, pentru suma de 167, 79 lei pentru prestări de servicii închidere contract; c) la 7.04.2008, pentru suma de 101, 15 lei pentru prestări servicii conform art. 3.1 lit.b din contract; d) la 12.09.2008, pentru suma de 16.550, 54 lei, reprezentând capital neacoperit din preţul de vânzare al autoturismului Dacia Logan.
Instanţa urmează să verifice în ce măsură există o creanţă certă, lichidă şi exigibilă pentru sumele pretinse de creditoare ulterior accidentului din data de 21.02.2007.
Pentru soluţionarea prezentei cauze prezintă importanţă mai multe clauze cuprinse în condiţiile generale de leasing, după cum urmează:
Potrivit art. 3.4, imposibilitatea de folosinţă totală sau parţială a bunului – inclusiv forţa majoră sau cazul fortuit – pentru scopul prestabilit (de exemplu, dar nu limitativ: legată de vicii ascunse/aparente, defecţiuni, probleme de service, de reparaţii de orice fel şi oricând, necorespunderea bunului cu cel comandat sau cu descrierea tehnică, avarierea, distrugerea totală, sustragerea de către un terţ (…) nu vor influenţa drepturile locatorului faţă de utilizator, rezultate din contract; de asemenea, nu dau utilizatorului dreptul de a pretinde locatorului daune şi/sau înlocuirea bunului, neexecutare, reducerea, suspendarea, sistarea/întreruperea executării obligaţiilor sale, asumate în temeiul contractului.
Potrivit art. 3.6, toate riscurile aferente dreptului de proprietate al bunului (…) sunt în exclusivitate în patrimoniul utilizatorului din momentul semnării contractului, locatorul fiind exonerat de orice răspundere (semnificaţia exactă a acestei clauze fiind că utilizatorul suportă riscurile aferente dreptului de proprietate al bunului).
În condiţiile art. 4.2 alin.2, scoaterea din funcţiune sau eventualele întreruperi intervenite în exploatarea bunului (reparaţie, accident, furt etc.) nu conferă utilizatorului dreptul de a pretinde reducerea sau întreruperea/suspendarea plăţii ratelor de leasing, a altor sume de bani către locator/broker şi/sau înlocuirea bunului.
Potrivit art. 7.1 şi 7.9, în cazul în care utilizatorul şi locatorul au agreat ca încheierea asigurării să se efectueze de utilizator (în calitate de asigurat) pe cheltuiala sa,1 utilizatorul va asigura bunului, la asigurătorul menţionat în contract şi în condiţiile agreate cu locatorul, pe toată durata contractului sau până la radierea bunului de pe numele locatorului din evidenţele organelor competente.
Utilizatorul cedează locatorului toate drepturile sale care decurg din contractele de asigurare, precum şi pretenţiile faţă de terţii care produc pagube şi pretenţiile faţă de asigurator. Locatorul acceptă cesiunea.
În condiţiile art. 7.12, în cazul în care valoarea despăgubirilor încasate de locator de la asigurator în urma daunei totale/furtului total al bunului şi cu care a fost creditat contul locatorului este mai mică decât cheltuielile prevăzute la art. 8.7 din contract, utilizatorul este obligat să plătească locatorului diferenţa astfel rezultată în termen de maximul 15 zile calendaristice de la data emiterii de către locator a facturii aferente.
Art. 6.6 dispune că, în cazul avarierii bunului, utilizatorul este obligat să anunţe în scris brokerul, dacă asigurarea a fost intermediată de acesta. Prin raportare la această clauză contractuală, notificarea adresată SC VBL Broker de Asigurare SRL este opozabilă creditoarei.
Potrivit art. 8.7, în cazul încetării înainte de termen a contractului, toate obligaţiile financiare prevăzute în sarcina utilizatorului devin scadente la termenul indicat în factura emisă de către locator, acesta având dreptul de a calcula toate creanţele ce decurg din contract, îndeosebi valoarea însumată a tuturor ratelor de leasing neplătite, a primelor de asigurare casco, RCA, până la radierea bunului de pe numele locatorului din evidenţele organelor abilitate, a valorii reziduale a bunului, valoarea însumată a tuturor celorlalte obligaţii financiare prevăzute în sarcina utilizatorului conform contractului, scadente, dar neplătite de către utilizator (…).
Art. 8.2 lit.c prevede rezilierea de drept a contractului în cazul distrugerii totale a bunului, confirmată în scris de asigurătorul CASCO, iar art. 8.8 dispune că, în cazul confirmării de către asigurător şi, după caz, de către organele de poliţie a daunei totale/furtului bunului, contractul va fi reziliat înainte de termen (…) şi în continuare contractul se va închide prin compensare financiară, după evidenţierea în contul locatorului a întregii indemnizaţii de asigurare. Utilizatorul va achita toate debitele (inclusiv primele de asigurare) scadente până la data confirmării de către asigurator a furtului total/daunei totale.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, republicată, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Această lege a fost adoptată pentru transpunerea în dreptul intern a Directivei nr. 93/13/CE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în cadrul negocierilor României de aderare la Uniunea Europeană.
Existenţa contractelor de adeziune, al căror conţinut este opera exclusivă a voinţei profesionistului, implică o prezumţie de inegalitate a părţilor (deopotrivă economică şi informaţională) care a făcut necesară reglementări legislative prin care libertatea contractuală a profesionistului este limitată, tocmai pentru a proteja autonomia de voinţă a consumatorului şi pentru a conferi un caracter efectiv libertăţii contractuale a acestuia.
Actele normative comunitare şi naţionale adoptate pentru protecţia consumatorilor fac parte din ordinea publică de protecţie, menită se protejeze în diferite contracte partea mai slabă din punct de vedere economic. În mod special, legislaţia adoptată pentru reprimarea clauzelor abuzive protejează autonomia de voinţă a consumatorului, care nu a putut, cu ocazia încheierii contractului de adeziune, să opteze între a accepta sau nu respectivele clauze.
Contractul de leasing încheiat între părţi intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 193/2000, fiind încheiat între un profesionist (comerciant), în cadrul activităţii sale profesionale autorizate, şi un consumator (persoană fizică) care a încheiat un contract în afara activităţii sale profesionale (art.2).
Se constată că condiţiile generale de leasing, care conţin clauzele contractuale în discuţie fac parte din contractul de leasing, nu au fost negociate în niciun fel cu consumatorul, care nu a avut posibilitatea reală de a le influenţa conţinutul (art. 4 alin.2), iar creditoarea nici nu a susţinut – cu atât mai puţin dovedit – că clauzele standard conţinute de condiţiile generale de leasing ar fi fost negociate cu debitorul (art. 4 alin.3 teza a II-a din lege).
Sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prev. de art. 4 alin.1 din lege, întrucât clauzele condiţiilor generale de leasing referitoare la situaţia distrugerii bunului ce formează obiectul contractului de leasing instituie un dezechilibru contractual pronunţat, în detrimentul consumatorului şi în favoarea comerciantului, situaţie în mod evident contrară cerinţelor bunei-credinţe.
Din interpretarea sistematică a clauzelor contractuale în discuţie, expuse în cele ce preced, rezultă că pe durata contractului de leasing, deşi nu este proprietar, utilizatorul suportă toate riscurile ce incumbă îndeobşte proprietarului bunului, îndeosebi riscul distrugerii totale sau parţiale a bunului. În această ipoteză, utilizatorul este în continuare ţinut de toate obligaţiile decurgând din contractul de leasing, îndeosebi plata tuturor ratelor de leasing încă neplătite, precum şi a valorii reziduale, ceea ce îl pune pe locator în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă bunul nu ar fi pierit, iar contractul ar fi fost executat conform previziunii părţilor.
Cu toate acestea, în ipoteza unei daune totale a autoturismului, locatorul, în calitate de beneficiar al asigurării, încasează integral indemnizaţia de asigurare pentru distrugerea totală a autoturismului, în limita sumei de asigurare prevăzute în contractul de asigurare. Se observă că deşi, de regulă, beneficiarul asigurării este titularul interesului asigurat – în cazul de faţă, utilizatorul, întrucât el suportă riscurile pieirii bunului – în acest caz, locatorul/finanţator este beneficiarul asigurării, şi aceasta deşi el este în continuare îndreptăţit să solicite utilizatorului executarea integrală a obligaţiilor asumate prin contract, ca şi cum utilizatorul ar beneficia în mod efectiv de bun.
În consecinţă, în ipoteza daunei totale, locatorul obţine un avantaj patrimonial mult mai mare decât dacă bunul rămâne în fiinţă pe toată durata leasingului, întrucât este îndreptăţit să primească integral, pe de-o parte, ratele de leasing şi valoarea reziduală, iar pe de altă parte, indemnizaţia de asigurare care are ca scop tocmai înlocuirea valorii bunului pierit.
În acelaşi timp, utilizatorul trebuie plătească integral contravaloarea dreptului de folosinţă al bunului (ratele de leasing), deşi nu mai beneficiază de folosinţa bunului pierit, precum şi preţul corespunzător valorii reziduale, deşi la finalul contractului de leasing, nu va primi efectiv nimic în schimbul sumelor plătite cu acest titlu.
În raport de aceste considerente, articolele 3.4, 4.2 alin.2, 8.7 din condiţiile generale de leasing, care prevăd aceste consecinţe, sunt lovite de nulitate absolută şi potrivit dreptului comun, întrucât prestaţiile la care s-a obligat utilizatorul în situaţia pieirii bunului sunt lipsite de cauză, neexistând nicio contraprestaţie a locatorului care să le justifice (art. 966 C.civ.).
În acest sens, trebuie amintit că în contractele cu titlu oneros, comutative, fiecare parte se obligă în considerarea contraprestaţiei pe care o va obţine de la cealaltă parte (art. 945 şi 947 alin.1 C.civ.), scopul imediat sau cauza abstractă a obligaţiei fiind tocmai prefigurarea contraprestaţiei celeilalte părţi.
În aplicarea acestor principii, sunt nule absolut acele clauze contractuale ce constituie expresia unui dezechilibru între părţile contractante (chiar dacă acestea nu sunt un comerciant, respectiv un consumator), în situaţia în care o parte este exonerată de anumite obligaţii care sunt de esenţa contractului încheiat şi în absenţa cărora contraprestaţia stipulată în sarcina celeilalte părţi apare ca lipsită de cauză, ori o parte se obligă la anumite prestaţii care nu au niciun fel de echivalent în obligaţiile celeilalte părţi.
Astfel, prestaţia locatorului, în cazul contractului de leasing, este tocmai asigurarea dreptului de folosinţă asupra bunului dat în leasing, precum şi dreptul de opţiune (efectiv, real) al utilizatorului de a cumpăra bunul la sfârşitul perioadei de leasing, ori de a-l restitui locatorului.
În măsura în care dreptul de folosinţă nu mai poate fi asigurat, ca urmare a pieirii fortuite totale a bunului – această ipoteză fiind luată în discuţie care urmare a inexistenţei oricărei susţineri ori dovezi privind producerea daunei din culpa utilizatorului – obligaţia corelativă de a plăti ratele de leasing şi valoarea reziduală, după pieirea bunului, este lipsită de cauză.
Potrivit dreptului comun, într-o asemenea situaţie, debitorul obligaţiei imposibil de executat (de a asigura dreptul de folosinţă şi de a transmite proprietatea asupra bunului la finalul perioadei de leasing) suportă riscul contractului, cu consecinţa că cealaltă parte a contractului sinalagmatic este liberată de propriile obligaţii.
Chiar dacă soluţia dreptului comun este una supletivă, fiind permisă, în principiu, derogarea prin convenţia părţilor, în materia contractelor de adeziune încheiate între comercianţi şi consumatori, nu sunt permise derogări care creează un dezechilibru contractual semnificativ, în detrimentul consumatorului, fiind vorba despre clauze abuzive interzise de art. 1 alin.3 şi art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Se constată prin urmare că dispoziţiile 3.4, 4.2 alin.2, 7.1 şi 7.9, 8.7 din condiţiile generale de leasing creează, în mod cumulat, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.
O reglementare care să instituie o repartizare raţională şi echitabilă a riscurilor ar fi putut fi aceea în care locatorul încasează indemnizaţia de asigurare, dar utilizatorul este exonerat de plata ratelor de leasing şi a celorlalte sume stabilite prin contract, începând cu data pieirii fortuite a bunului.
Nerespectarea dispoziţiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută a clauzelor contractuale în discuţie.
Sancţiunea nulităţii are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziţia legală, ca şi din raţiunea şi scopul acesteia.
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii corecte şi a aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare (art. 2 din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană), precum şi de a interpreta directivele transpuse în concordanţă cu deciziile Curţii de Justiţiei ale Comunităţilor Europene (art. 249 alin.3 din Tratatul Comunităţii Europene), numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale de afaceri impuse acestora.
Nu s-ar putea aşadar susţine că numai pe calea procedurii reglementate de art. 8 şi urm. din Legea nr. 193/2000 se poate constata caracterul abuziv al unei clauze înscrise într-un contract încheiat între profesionist şi un consumator. Procedura respectivă constituie un mijloc suplimentar, instituţionalizat, de protecţie, care prezintă avantajul că instanţa poate obliga comerciantul să modifice condiţiile sale generale de afaceri, cu repercusiuni asupra tuturor raporturilor juridice derulate de acesta. Ea nu înlătură însă sancţiunea civilă tipică, a nulităţii, care intervine în cazul nesocotirii dispoziţiilor legale imperative edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic.
În cauză, nulitatea este absolută – caracterul absolut decurgând din interesul de ordine publică ocrotit, respectiv protecţia consumatorilor – care poate fi invocată chiar din oficiu de instanţă în situaţia, mult mai frecventă, în care comerciantul formulează acţiuni în justiţie pentru executarea obligaţiilor decurgând din contractele cu consumatorii şi care cuprind clauze abuzive.
În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).
Curtea a statuat că „în ce priveşte problema dacă o instanţă învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora.
Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte faţă de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înşişi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocaţiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abţină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înşişi în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neştiinţă, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecţie eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaşte posibilitatea instanţei naţionale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 şi 26).
În raport de aceste considerente lipsite de echivoc ale Curţii Europene de Justiţie, care realizează o interpretare obligatorie privind caracterul efectiv al sancţiunilor aplicate clauzelor abuzive şi posibilitatea instanţei de a constata din oficiu caracterul abuziv al clauzelor şi de a le invalida, se impune a se reţine că clauzele abuzive sunt lovite de nulitate absolută, sancţiune care, pe de-o parte, rezultă şi din regulile şi principiile dreptului intern, iar pe de altă parte, este singura care asigură în concret atingerea scopului Directivei privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii.
Dreptul şi obligaţia instanţei de a constata din oficiu nulitatea absolută a clauzelor abuzive pe care se întemeiază pretenţiile deduse judecăţii există şi în cadrul procedurii simplificate a somaţiei de plată, întrucât în caz contrar s-ar permite creditorului să-şi constituie un titlu executoriu împotriva consumatorului lipsit de cunoştinţe juridice. Pe de altă parte, pentru admiterea cererii trebuie să existe o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, fiind evident că o asemenea creanţă nu poate izvorî decât dintr-un contract valabil încheiat, întrucât numai convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante (art. 969 alin.1 C.civ.), în vreme ce convenţiile lovite de nulitate nu produc niciun efect.
În ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în condiţiile generale, se mai impune observaţia că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de serviciile oferite de societatea de leasing în cauză, trebuie să accepte în bloc condiţiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.
Împrejurarea că nu există monopol pe piaţă nu este de natură să înlăture caracterul abuziv al clauzei, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare, nefiind aşadar necesar ca clauzele abuzive cuprinse într-un contract prestabilit (de adeziune) să fie întrebuinţate de un comerciant care deţine un monopol pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
Ceea ce sancţionează legea este că în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în bloc condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opţiune nu poate fi considerată mulţumitoare şi nici concordantă cu principiul libertăţii de voinţă a părţilor, întrucât legislaţia pentru protecţia consumatorului urmăreşte să-l pună pe consumator în situaţia de a beneficia fără restricţii de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piaţă, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul său şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.
De aceea, declaraţia debitorului ………………… în sensul că a luat la cunoştinţă de condiţiile generale de leasing nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare. Astfel, prohibiţia stipulării clauzelor abuzive şi sancţiunea nulităţii absolute a unor astfel de clauze se aplică chiar în situaţia în care consumatorul a înţeles clauzele contractului şi a înţeles să contracteze în aceste condiţii.
Cu toate acestea, instanţa reţine că simpla menţiune, înscrisă ea însăşi în partea tipizată a contractului de adeziune, că utilizatorul a luat la cunoştinţă şi este întrutotul de acord cu prevederile condiţiilor generale de leasing ce reglementează raporturile juridice contractuale, le acceptă fără rezerve şi se obligă să le respecte întrutotul nu poate genera, prin ea însăşi, prezumţia că utilizatorul ar fi luat cu adevărat la cunoştinţă de respectivele condiţii generale şi, mai ales, că ar fi înţeles toate consecinţele juridice pe care le implică aplicarea acestora.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000, potrivit cu care orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate. În literatura de specialitate s-a subliniat în mod just că o primă condiţie pentru comprehensibilitatea unor astfel de clauze este chiar ca acestea să fie uşor lizibile pentru consumator, fiind contrară dispoziţiei legale în discuţie (aplicată într-o manieră corespunzătoare finalităţii sale) redactarea unor condiţii generale cu caractere minuscule.
Condiţiile generale de leasing sunt redactate cu caractere excesiv de mici, care nu sunt uşor de descifrat şi de citit, iar clauzele sunt redactate într-un stil greoi, folosindu-se un limbaj juridic ce nu este accesibil decât specialiştilor. În aceste condiţii, care nu respectă cerinţele art. 1 din lege, s-ar fi impus ca utilizatorul să fie informat oral şi în scris cu privire la obligaţiile esenţiale ce decurg din condiţiile generale (obligaţia de asigurare, termenele de plată, obligaţia de a suporta riscurile, sancţiunile contractuale numeroase ş.a.m.d.), prin înmânarea unui material redactat pe înţelesul cetăţeanului mediu, care să explice în sinteză obligaţiile pe care şi le asumă şi riscurile la care se expune prin încheierea contractului de leasing.
Într-adevăr, instanţa consideră că obligaţiile ce decurg pentru utilizator din contractul de leasing sunt, prin efectul lor cumulat, excesiv de împovărătoare, iar unele surprinzătoare chiar pentru un profesionist al dreptului, prin raportare la natura contractului, astfel încât obligaţia de loialitate şi bună-credinţă ce guvernează deopotrivă negocierile precontractuale şi faza încheierii contractului ar fi impus explicarea pe înţeles a obligaţiilor asumate de utilizator.
Nerespectarea cerinţelor art. 1 din lege face ca, prin această împrejurare însăşi, condiţiile generale de leasing impuse de creditoare cocontractanţilor să aibă caracter abuziv.
Se constată că sumele facturate, la care se referă pretenţiile deduse judecăţii, sunt rezultatul aplicării de către creditoare a clauzelor abuzive cuprinse în condiţiile generale de leasing, clauze care sunt lovite de nulitate absolută. În consecinţă, facturile fiscale emise nu pot fi opuse debitorului.
În raport de considerentele expuse în cele ce preced, creditoarea nu poate justifica existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, creanţe care nu puteau izvorî decât din clauze contractuale valabile, nefiind îndeplinite astfel condiţiile art. 1 din OG nr. 5/2001.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂŞTE:
Respinge cererea de emitere a somaţiei de plată, formulată de creditoarea …………………cu sediul în ………….., în contradictoriu cu debitorul ………………… cu domiciliul în ……………., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 30.01.2009
PREŞEDINTE, GREFIER,
Red. L.Z./dact. D.E. /4 ex.
1 Alternativa fiind, potrivit art. 7.2, asigurarea bunului de către locator, pe cheltuiala utilizatorului.
??
??
??
??
1
