În motivarea cererii reclamantul a arătat că prin sentinţa civilă nr. 1817/25.3.2008 pronunţată de această instanţa s-a dispus desfacerea căsătoriei părţilor, după care pârâta a promovat o acţiune de partajare a bunurilor comune, înregistrată sub nr. 5382/320/2008, dosar aflat în curs de judecată. Prin sentinţa civilă nr. 6319 din 28 noiembrie 2008, s-a dispus pe calea ordonanţei preşedinţiale, la cererea pârâtei, evacuarea reclamantului din domiciliul conjugal, locuinţa fiind părăsită de bunăvoie, pentru a se preîntâmpina şi alte cheltuieli de executare. Această hotărâre a fost desfiinţată prin decizia nr. 131 din 26 februarie 2009 a Tribunalului Mureş, care a respins cererea de evacuare, însă reclamantul nu a reuşit să se întoarcă în fostul domiciliu, pârâta şi actualul ei soţ nu au permis acest lucru. Faţă de respingerea cererii de evacuare şi că nu deţine resurse financiare suficiente pentru a se muta în chirie sau o altă locuinţă, reclamantul a solicitat reintegrarea în apartament până la finalizarea dosarului de partaj.
În ceea ce priveşte motivarea în drept a cererii, la termenul de judecată din 23 iunie 2009 reclamantul a precizat că şi-a întemeiat cererea dispoziţiile art. 581 Cod procedură civilă, înţelegând să formuleze o cerere de ordonanţă preşedinţială.
Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 10 lei, potrivit chitanţei de la fila 3 din dosar şi timbre judiciare în valoare de 0,3 lei.
Prin întâmpinarea depusă la dosar în data de 21.7.2009 (f. 23-25), pârâta a solicitat respingerea cererii şi obligarea reclamantului la cheltuieli de judecată. În motivare s-a arătat că decizia invocată de către reclamant nu i-a acordat acestuia dreptul să se reîntoarcă în apartament, prin această hotărâre dispunându-se doar respingerea cererii de evacuare. Pârâta a subliniat că a fost supusă la tratament degradant de către reclamant, fiind agresată verbal şi chiar şi fizic în faţa copiilor, înjurată, ameninţată, aspecte dovedite şi în faţa instanţelor de judecată. Implicaţiile posibile ale reintegrării reclamantului într-un apartament cu 3 camere în care mai locuiesc în afară de cei 3 copii şi pârâta şi soţul acesteia contravin interesului superior al copiilor. Pârâta a subliniat că s-ar impune o evaluare mai aprofundată a situaţiei din partea instanţei, stabilirea efectului psiho-social al măsurii reintegrării reclamantului în apartament cu luarea în considerare a interesului superior al minorilor. Pârâta a subliniat că reclamantul are venituri suficiente pentru a-şi permite să locuiască în chirie până la soluţionarea dosarului de partaj, stând şi în prezent într-un apartament închiriat. Pârâta a mai învederat că în cadrul dosarului de partaj susţine deţinerea unei cote de contribuţie mai ridicate la achiziţionarea imobilului în cauză, invocând că îi revine în proprietate partea de 83,65% din apartament.
Prin concluziile scrise depuse la dosar în data de 4 mai 2010, pârâta a solicitat repunerea cauzei pe rol, având în vedere că înţelege să depună la dosar înscrisuri de care partea adversă nu are cunoştinţă şi care prin efectele şi implicaţiile lor, sunt importante cauzei. Prin înscrisurile invocate pârâta doreşte să dovedească că este gravidă în 20-21 săptămâni, împrejurare care face ca soluţia de reintegrare în a reclamantului să fie şi mai paradoxală şi să accentueze încălcarea interesului copiilor.
Instanţa apreciază că nu se impune repunerea cauzei pe rol, deoarece la soluţionarea cauzei s-au respectat normele de procedură, iar situaţiile prevăzute la art. 125 alin. 3 Cod procedură civilă (schimbarea ordinii), art. 12 şi 13 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti nu erau incidente. Astfel, potrivit art. 12, „la cererea părţilor, instanţa va putea lăsa cauza la urmă, fixând o anumită oră, când dosarul va fi strigat din nou, în timp ce art. 13 prevede că „în cazul în care nici una dintre părţi nu se prezintă la strigarea cauzei, dosarul va fi lăsat la sfârşitul şedinţei când, după o nouă strigare, în ordinea listei, se va proceda conform dispoziţiilor procedurale”. Or, niciuna dintre părţi nu a cerut strigarea cauzei mai la urmă înaintea începerii şedinţei de judecată sau în cursul acesteia şi, cum la prima strigare a cauzei, realizată potrivit ordinii de pe listă, a răspuns la apel reprezentanta reclamantului, art. 13 nu şi-a găsit aplicare. În ceea ce priveşte relevanţa în cauză a frazei a doua din art. 13, potrivit căreia „pentru motive temeinice, preşedintele completului poate dispune luarea cauzelor într-o altă ordine decât cea înscrisă pe lista de şedinţă”, instanţa reţine, în primul rând, că nu exista o solicitare în acest sens şi în al doilea rând nu existau în cauză motive temeinice care să impună strigarea cauzei într-o altă ordine.
Desigur, în dosarele în care părţile sunt asistate de avocaţi, în ipoteza în care nu se prezintă apărătorul ales, instanţa se interesează atât de la parte, cât şi de la adversar dacă au cunoştinţă de motivul pentru care apărătorul nu s-a prezentat şi în cazul în care se solicită acest lucru sau se învederează că avocatul se va prezenta, fiind în imposibilitate de a se înfăţişa în momentul strigării cauzei întrucât este într-o altă sală de judecată, instanţa lasă cauza la a doua strigare. În mod analog s-a procedat şi în cauza de faţă. Având în vedere că doar reclamantul a răspuns la apelul părţilor şi că la dosar nu exista nicio solicitare din partea apărătorului reclamantului în sensul strigării cauzei la o anumită oră pentru motivul că, având cauze de susţinut în faţa altor completuri, există posibilitatea să nu poate fi prezent la prima strigare a cauzei, instanţa nu avea nici măcar un indiciu care să impună punerea în discuţie, din oficiu, a judecării cauzei la a doua strigare. În contextul datelor de la dosar, o asemenea soluţie ar fi reprezentat o încălcare a principiului egalităţii părţilor, o intervenţie asupra echilibrului procesual care trebuie să caracterizeze situaţia părţilor din proces: deşi reclamantul prin apărător se prezintă la strigarea cauzei potrivit ordinii de pe listă, în lipsa unor cereri în acest sens, instanţa dispune lăsarea cauzei la a doua strigarea până ce se prezintă pârâta. Ordinea listei este un drept câştigat pentru ambele părţi şi prin urmare o schimbare poate fi operată doar pentru motive temeinice – or, în cauză nu existau nici minime informaţii pentru luarea în considerare a lăsării cauzei la doua strigare/la urmă. Pârâta a susţinut că se afla în sală la apelul părţilor, însă nu a răspuns pentru că i-a fost frică că dosarul va fi luat fără avocat. Instanţa nu poate accepta această poziţie, întrucât, în lipsa unei cereri din partea părţilor, instanţa nu se poate substitui acestora şi deveni avocatul lor. Împuternicirea avocaţială nu are efectul juridic invocat de apărătorul pârâtei, respectiv lăsarea la mai multe strigări, până se prezintă apărătorul, ea fiind doar o dovadă a dreptului avocatului de reprezenta partea. Dacă se doreşte strigarea cauzei într-o altă ordine, avocatul alea al părţii trebuie să facă un minim efort şi să solicite instanţei acest lucru.
Apărătorul reclamantului avea obligaţia să informeze în primul rând instanţa cu privire la existenţa unor motive care determinau eventuala întârziere de la judecată. Existenţa unei încunoştinţări la dosar înlătură orice incertitudine care decurge din înţelegerile avute cu avocatul advers şi este de natură să permită şi părţilor adverse să îşi organizeze timpul şi să ceară la începutul şedinţei fixarea unei anumite ore de strigare a cauzei.
Cu toate că este obligaţia avocatului să îşi organizeze din timp zilele în care are înfăţişări în instanţă, pentru uşurarea acestei sarcini având la dispoziţie posibilitatea de a cere fixarea cauzelor la o anumită oră, instanţa poate admite că în programul astfel aranjat pot interveni elemente aleatorii care nu au putut fi avute în vedere şi care să ducă la bulversarea planului. Numai că, cum partea are obligaţia de a respecta ordinea şedinţelor de judecată, inclusiv cea privind strigarea cauzelor de care are cunoştinţă cu cel puţin 24 de ore înaintea şedinţei, toate aceste modificări trebuie dovedite şi aduse la cunoştinţa instanţei şi a părţilor adverse.
În concluzie, instanţa a apreciat că s-au respectat normele de procedură incidente pentru situaţia ivită şi nu se impune repunerea cauzei pe rol, urmând totuşi să analizeze argumentele formulate de pârâtă prin concluziile scrise, reţinându-le ca fiind dezvoltări ale apărărilor formulate prin întâmpinare.
Prin încheierea de şedinţă din 27 octombrie 2009 s-a admis cererea de abţinere a doamnei judecător Cristina Mihai, cauza fiind repartizată aleatoriu la un alt complet. La data de 23 martie 2010 s-a admis cererea de recuzare a doamnei judecător Mihaela-Laura-Dinea Tofalvi, iar în urma admiterii acestui incident cauza a fost repartizată aleatoriu pe rolul completului de faţă.
În cauză instanţa a încuviinţat ambelor părţi şi a administrat proba cu înscrisuri.
Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa reţine că prin sentinţa civilă nr. 1817/25.3.2008 pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş s-a dispus desfacerea căsătoriei părţilor din culpa lor comună.
Potrivit extrasului de pe cartea funciară nr. 110003 Târgu Mureş părţile au dobândit în timpul căsătoriei imobilul apartament cu 3 camere, situat în Târgu Mureş, str. M, nr. 11, ap. 4. Instanţa observă că între părţi există pe rolul acestei instanţe în curs de judecată cauza înregistrată sub nr. 5382/320/2008 având ca obiect partajul bunurilor comune, inclusiv a imobilului menţionat.
Prin decizia civilă nr. 131 din 26 februarie 2009 a Tribunalului Mureş s-a admis recursul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 6319 din 28 noiembrie 2008 a Tribunalului Mureş, respingându-se cererea formulată de pârâtă pentru evacuarea reclamantului din imobilul bun comun supus partajului.
Prin sentinţa civilă nr. 4182 din 27 mai 2009 a Judecătoriei Târgu Mureş, menţinută în recurs prin decizia nr. 610 din 5 noiembrie 2009 a Tribunalului Mureş, s-a hotărât, până la soluţionarea dosarului nr. 5382/320/2008 aflat pe rolul Judecătoriei Târgu Mureş, partajarea folosinţei imobilului amintit, atribuindu-se reclamantului camera de trecere şi spaţiile comune, iar pârâtei şi minorilor dormitoarele situate de o parte şi de cealaltă a holului şi spaţiile comune, cu drept de trecere prin camera reclamantului.
În condiţiile în care prin decizia civilă nr. 131 din 26 februarie 2009 a Tribunalului Mureş s-a stabilit că nu se impune evacuarea reclamantului din fostul domiciliu conjugal al părţilor, iar prin sentinţa civilă nr. 4182 din 27 mai 2009 a Judecătoriei Târgu Mureş, soluţie menţinută în recurs prin decizia nr. 610 din 5 noiembrie 2009 a Tribunalului Mureş, s-a determinat modalitatea de utilizare a locuinţei până la rezolvarea dosarului nr. 5382/320/2008 al Judecătoriei Târgu Mureş care are ca obiect partajul imobilului, şi cum pârâta nu a făcut dovada împrejurării că de la pronunţarea celor două hotărâri judecătoreşti ar fi intervenit împrejurări noi care să pună în discuţie autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti menţionate, instanţa apreciază că reintegrarea reclamantului este o consecinţă a dispoziţiilor instanţelor arătate. Cererea reclamantului nu este lipsită de interes, întrucât cele două hotărâri menţionate au recunoscut dreptul reclamantului de a se bucura de folosinţa locuinţei, însă în lipsa unei cereri explicite a reclamantului în acest sens nu au făcut referire expresă la reintegrarea acestuia, situaţia în care, faţă de opoziţia manifestată a pârâtei, reclamantul nu poate pune în drepturile recunoscute.
Cele două soluţii adoptate beneficiază de autoritate de lucru judecat, putând fi revizuite numai în măsura în care situaţia de fapt avută în vedere de instanţe s-a modificat. Or, interesul copiilor şi comportamentul părţilor în perioada în care au locuit împreună, repuse în discuţie în această procedură de către pârâtă, au fost criteriile de care au ţinut seama instanţele care au soluţionat cererea de evacuare formulată de pârâtă. Astfel, prin decizia nr. 131 din 26 februarie 2009 a Tribunalului Mureş s-a reţinut existenţa între părţi a unei stări conflictuale, instanţa a subliniat însă că nu s-a dovedit că această situaţie ar fi fost determinată de reclamant şi nici împrejurarea că din cauza acestui motiv ar fi necesară evacuarea reclamantului din imobil. Potrivit considerentelor instanţei, evacuarea, ca măsură ce aduce atingere în mod provizoriu dreptului de proprietate al părţii, poate fi dispusă ca o sancţiune pentru comportamentul părţii, dacă acesta face imposibilă convieţuirea şi nu este realizabilă o împărţire provizorie a locuinţei. Faţă de acest argument decisiv care a stat la baza soluţiei în discuţie, starea de graviditate a pârâtei, invocată în cadrul concluziilor orale, nu se poate răsfrânge asupra drepturilor recunoscute ale reclamantului, situaţia fiind independentă de voinţa acestuia şi asumată de către pârâtă, în condiţiile în care a cunoscut că reclamantul beneficiază de două hotărâri judecătoreşti care i-au recunoscut dreptul de a se reîntoarce în locuinţă. Pretenţia pârâtei formulată în cadrul dosarului de partaj privind deţinerea unei cote mai mari din dreptul de proprietate asupra imobilului nu o îndreptăţeşte să exercite exclusiv folosinţa bunului, mai ales că această susţinere a pârâtei este supusă unei contestaţii, urmând ca instanţa învestită cu judecarea cererii de împărţeală să stabilească cotele de proprietate ale părţilor – până la acel moment operează prezumţia contribuţiei egale la achiziţionarea imobilului.
În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii, instanţa observă că, reglementând prin dispoziţiile art. 581–582 Cod procedură civilă procedura specială a ordonanţei preşedinţiale, legiuitorul a stabilit condiţiile de admisibilitate ce trebuie întrunite cumulativ pentru a justifica recurgerea la această cale rapidă. Astfel, stabilind că „instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice”, art. 581 Cod procedură civilă fixează două din condiţiile de admisibilitate ale ordonanţei: urgenţa şi caracterul vremelnic al măsurii care se cere a fi luata pe această cale. Din această ultimă condiţie decurge şi o a treia cerinţă, şi anume aceea ca prin măsura luată să nu se prejudece fondul cauzei.
Analizând condiţia urgenţei, instanţa observă că legiuitorul nu defineşte acest concept, indicând doar situaţiile ce pot face necesară o intervenţie a justiţiei şi anume, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente ce nu s-ar putea repara sau pentru înlăturarea piedicilor care s-ar ivi cu prilejul executării. Instanţa apreciază că această condiţie de admisibilitate se verifică în cauză, faţă de împrejurarea că prin decizia civilă nr. 131 din 26 februarie 2009 a Tribunalului Mureş şi sentinţa civilă nr. 4182 din 27 mai 2009 a Judecătoriei Târgu Mureş, soluţie menţinută în recurs prin decizia nr. 610 din 5 noiembrie 2009 a Tribunalului Mureş, s-a recunoscut îndreptăţirea reclamantului la folosinţa locuinţei, însă faţă de o dispoziţie expresă din dispozitivele acestor hotărâri judecătoreşti şi refuzul pârâtei, reclamantul întâmpină obstacole în punerea în executare a dreptului provizoriu deja recunoscut pe cale judecătoreasă şi supus păgubirii cu trecerea timpului, fiind vorba de un drept de folosinţă imposibil de reparat în natură.
Referitor la celelalte două condiţii şi anume caracterul vremelnic şi neprejudecarea fondului, instanţa apreciază că şi acestea sunt întrunite în cauză, instanţa urmând să dispună reintegrarea până la soluţionarea dosarului nr. 5382/320/2008 al Judecătoriei Târgu Mureş, respectiv până la atribuirea în proprietatea exclusivă a uneia dintre părţi a imobilului disputat.
Pentru toate aceste considerente, instanţa va admite cererea, dispunând reintegrarea reclamantului până la împărţeala imobilului situat în Târgu Mureş, str. M, nr. 11/A, ap. 4, iar faţă de precizarea în acest sens a reclamantului, în temeiul art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, va lua act că n se solicită cheltuieli de judecată.
