Diferenţe între drepturile efectiv încasate şi cele cuvenite reclamantului, în conformitate cu Legea nr. 221/2008 pentru aprobarea O.G. nr. 15/2008 şi a Legii nr. 285/2010
Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, decizia civilă nr. 1151 din 20 noiembrie 2014
Prin sentinţa civilă nr. 4841 din 16 ianuarie 2014 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. …/117/2014 s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI GILĂU.
S-a admis acţiunea formulată de către reclamanţii A.C., B.V. ş.a., în contradictoriu cu pârâţii LICEUL TEORETIC „GELU VOIEVOD” GILĂU şi CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI GILĂU.
Pârâta de rândul 1 a fost obligată în calitate de angajator la calcularea şi plata diferenţelor de drepturi salariale neacordate, rezultate din neaplicarea Legii nr. 221/2008 şi Legii nr. 330/2009, reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite reclamanţilor în conformitate cu prevederile Legii nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 15/2008 şi Legii nr. 285/2010, începând cu data de 01.03.2011, până la data de 11 mai 2011, actualizate în funcţie de coeficientul de inflaţie, până la data plăţii efective.
Pârâtul de rândul 2 a fost obligat să aloce fondurile necesare plăţii drepturilor băneşti.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune că, potrivit art. 268 alin.1 lit. c din Codul Muncii cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator. Astfel, având în vedere că, acţiunea a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 03 martie 2014 pentru drepturi salariale aferente perioadei 01.03.2011-11.05.2011, a constatat că, a fost respectat termenul de prescripţie de 3 ani, motiv pentru care a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată prin întâmpinare.
Din actele depuse la dosarul cauzei a rezultat că reclamanţii au fost angajaţi ai unităţii de învăţământ pârâte, în perioada pentru care a solicitat plata drepturilor salariale restante.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin deciziile pronunţate în interesul Legii nr. 3/2011 şi nr. 11/2012 a stabilit că pentru anul 2009 şi respectiv 2010, personalul didactic din învăţământ, are dreptul la un salariu lunar, stabilit în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr.15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învăţământ, aprobată cu modificări prin Legea nr.221/2008.
Aceste decizii sunt obligatorii pentru instanţele de judecată conform art. 330 indice 7 alineatul 4 din Codul de procedură civilă.
La baza deciziei în interesul Legii nr. 11/2012 a stat în esenţă considerentul că potrivit art. 30 alin. (5) din Legea nr. 330/2009, în anul 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 îşi va păstra salariul avut în luna decembrie 2009, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal, iar potrivit art. 6 din acelaşi text de lege, pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la lege sau nu au fost incluse în salariile de bază, în soldele funcţiilor de bază sau, după caz, în îndemnizaţiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora.
Instanţa a constatat că, similar cu art. 30 alin. 5 din Legea nr. 330/2009, art. din Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010, pentru salarizarea pentru anul 2011, se raportează la salariul din luna octombrie 2010 (care, după cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se raportează la cel din luna decembrie 2009).
S-a impus, prin urmare, concluzia că, după data de 01.03.2011, reclamanţii erau îndreptăţiţi la calcularea salariului în condiţiile prevăzute de Legea nr. 221/2008.
Având în vedere, deci, că reclamanţii nu şi-au primit toate drepturile salariale stabilite şi recunoscute prin actele normative anterior, tribunalul a admis cererea în conformitate cu prevederile art. 155, art. 157 alin. 2 şi art. 169 alin.1 din Codul muncii.
Reclamanţii erau îndreptăţiţi la calcularea în acest mod a salariului până în data de
11.05.2011 a intrării în vigoare a Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, care a instituit un nou sistem de salarizare a personalului din învăţământ şi nu a făcut referire la vreun cuantum anterior al salariului.
În calitate de ordonator de credite pârâtul de rândul 2 a fost obligat la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale ale reclamantei, în temeiul art. 104 alin. 2 din Legea nr. 1/2011.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul CONSILIUL LOCAL AL COMUNEI GILAUprin PRIMAR solicitând modificarea sentinţei prin respingerea acţiunii ca fiind netemeinică şi nelegală sau trimiterea spre rejudecare.
În motivarea apelului, apelantul a arătat că sumele privind plata drepturilor salariale ale profesorilor nu sunt alocate din bugetul local, ci din bugetul de stat ele fiind virate în contul Liceului Teoretic Gelu Voievod de către Consiliul Local prin Primar după ce aceste sume au fost virate în bugetul pârâtului de către Ministerul Educaţiei, şcolile nefiind subordonate din punct de vedere salarial Consiliilor Locale ci direct Ministerului Educaţiei. Consiliul Local Gilău nu are nici o calitate în plata acestor salarii fiind ordonator secundar de plăţi în aceasta situaţie, acţiunea fiind îndreptată greşit numai împotriva instituţiei apelante, apreciind că trebuia introdus în cauza şi Ministerul Educaţiei.
Consideră că art. 167 alin. 4 din Legea 84/1995: „Ministerul Educaţiei Naţionale asigură de la bugetul de stat fondurile necesare pentru salarizarea personalului didactic, didactic auxiliar şi administrativ din unităţile şi instituţiile de învăţământ preuniversitar, pentru deplasări, precum şi pentru cheltuieli de dotări cu obiecte de inventor şi cărţi” este foarte clar şi arata exact că plata drepturilor salariale ale profesorilor nu este de competenţa Consiliilor Locale, în competenţa Consiliilor locale fiind doar atribuţiile reţinute prin art. 167 alin 2 care spune că: „Finanţarea cheltuielilor de funcţionare, întreţinere şi reparare a unităţilor de învăţământ preuniversitar, precum şi a bazei didactico-materiale, cu excepţia celor cuprinse la alin. 4 şi 5, este asigurată prioritar de către consiliile locale prin bugetele locale, precum şi din resursele proprii ale respectivelor unităţi.
Decontarea cheltuielilor alocate din bugetele locale se face, de către consiliile locale, în baza documentaţiei prezentate de unităţile şcolare.
Consiliul Local Gilău nu se opune virării sumelor pentru plata acestor drepturi salariale solicitate de reclamanţi, însă numai după ce au fost virate în contul Consiliului de către Ministerul Educaţiei. Apreciază că acţiunea trebuia extinsă şi asupra Ministerului Educaţiei şi Învăţământului nu îndreptată numai asupra sa.
S-a mai arătat că nu cunoaşte cuantumul sumelor despre care se face vorbire respectiv diferenţa dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite reclamanţilor în conformitate cu prevederile Legii 221/2008 începând cu data 01.03.2011 – 11.05.2011 actualizate în funcţie de coeficientul de inflaţie.
Reclamanţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului cu menţinerea sentinţei apelate ca fiind temeinică şi legală.
Analizând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de apel şi a apărărilor formulate prin întâmpinare, Curtea reţine următoarele:
Potrivit prevederilor art. 104 alin. 1 din Legea nr. 1/2011, în vigoare în perioada pentru care se solicită acordarea drepturilor salariale, finanţarea de bază pentru cheltuielile cu salariile, sporurile, indemnizaţiile şi alte drepturi salariale în bani, stabilite prin lege, precum şi contribuţiile aferente acestora, se asigură din bugetul de stat, din sume defalcate din şi alte venituri ale bugetului de stat, prin bugetele locale.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale „veniturile bugetare locale se constituie din: sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat”.
Drept urmare, sursa din care se plătesc drepturile salariale rămâne tot bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale de care aparţine unitatea de învăţământ, fiind fără relevanţă din ce venituri se constituie sumele necesare pentru această plată.
În cauza dedusă judecăţii, calitatea procesuală pasivă a apelantului pârât Consiliul Local al Comunei Gilău, rezidă din dispoziţiile art. 36 alin. 4 lit. a din Legea nr. 215/2001, care stabilesc că acesta este cel care aprobă, la propunerea primarului, bugetul local şi potrivit art. 36 alin. 6 pct. 1 asigură şi cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educaţia.
Totodată, potrivit art. 16 din HG nr. 2192/2004 de aprobare a Normelor metodologice privind finanţarea şi administrarea unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat „finanţarea unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat se asigură din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale în a căror rază îşi desfăşoară activitatea, de la bugetul de stat şi din alte surse, potrivit legii”.
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 13 din OUG nr. 32/2001, aprobată prin Legea nr. 374/2001, începând cu anul 2001, finanţarea instituţiilor de învăţământ preuniversitar de stat se asigură din bugetele locale ale unităţilor administrativ teritoriale pe a căror rază îşi desfăşoară activitatea.
Aşadar, criticile aduse de acest pârât sunt nefondate, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată, s-a solicitat obligarea acestuia doar la asigurarea către unitatea şcolară a sumelor necesare plăţii drepturilor pretinse, iar nu la plata acestor sume direct către cadrele didactice. Or, din ansamblul dispoziţiilor legale incidente în materie rezultă faptul că pârâtul apelant are pe segmentul lui de activitate atribuţii specifice în ceea ce priveşte alocarea sumelor, reprezentând drepturi salariale. În acelaşi sens, Curtea reţine că prin sentinţa pronunţată în primă instanţă, apelantul nu a fost obligat la plata drepturilor salariale, cum în mod eronat se invocă în memoriul de apel, ci doar la asigurarea fondurilor necesare plăţii acestor drepturi.
În consecinţă, Curtea observă că pârâtul Consiliul Local nu a fost chemat în judecată în calitate de angajatori, ci în calitate de ordonatori de credite (finanţatori), doar aceasta din urmă putând justifica legitimarea procesuală.
Simpla neprevedere în buget a fondurilor necesare achitării drepturilor salariale nu poate determina sistarea plăţii acestor drepturi, ordonatorii de credite având obligaţia de a respecta dispoziţiile legale care reglementează drepturile salariaţilor la elaborarea bugetelor instituţiilor pe care le finanţează.
Chiar dacă în cuprinsul hotărârii nu au fost indicate în concret care sunt sumele datorate de pârâţi cu titlu de drepturi salariale, Curtea apreciază că această împrejurare nu este de natură a conduce la schimbarea sentinţei apelate, deoarece aceasta conţine elementele care permit stabilirea drepturilor salariale cuvenite cadrelor didactice.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 1 C.proc.civ., va respinge ca nefondat apelul, urmând a păstra sentinţa.
Notă. În acelaşi sens: decizia civilă nr. 1151 din 20 noiembrie 2014 şi decizia civilă nr. 1026 din 30 octombrie 2014
