Prin sentinţa civilă nr.24/18.01.2011 pronunţată de Judecătoria Avrig s-a respins atât acţiunea principală precizată formulată de reclamanţii: M. T. şi M. E. în contradictoriu cu pârâţii: STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE prin DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE A JUDEŢULUI SIBIU, M. I., P. V., S. T., B. M. şi C. I. prin curator C. N., cât şi cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant reconvenţional STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, prin DIRECŢIA GENERALĂ A FINANŢELOR PUBLICE A JUDEŢULUI SIBIU în contradictoriu cu reclamanţii-pârâţi reconvenţionali: M. T. şi M. E.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă reţine şi motivează următoarele:
Conform CF 1773 nr.top 4018- proprietar tabular ai imobilului în suprafaţă de 1195 mp este C. A. născută B., conform încheierii de CF nr. 6742/1908.
Din probatoriul administrat în cauză (audierea martorilor B. A. de 77 ani şi B. P. de 69 ani, f.53,54), a rezultat faptul că anterior terenul a fost folosit de către părinţii reclamantului, aceştia din urmă folosindu-l de când martorii erau mici, precum şi că părinţii reclamantului l-au dat ca zestre reclamantului cu ocazia căsătoriei, ulterior folosindu-l reclamanţii de prin anul 1969, în acelaşi sens a arătat şi curatorul (f.43).
Reclamanţii s-au căsătorit în anul 1957 (f.42), iar părinţii reclamantului (localnici de altfel) au decedat la data de 29.04.1985, tatăl şi, respectiv, la 16.10.1989, mama (f.56,57).
Din evidenţele primăriei Comunei B. rezultă că, reclamanţii plătesc impozit pe terenul în litigiu din anul 1971, precum şi faptul că acest teren nu face obiectul Legii nr. 18/1991 (f.55), în timp ce din cele ale primăriei oraşului T., aceştia figurează din anul 1959 (f.73).
Prin raportul de expertiză tehnică judiciară efectuată de către expertul B. C., s-a identificat imobilul ca fiind situat în extravilanul comunei B., la circa 120 m de DN 7, pe partea dreaptă a drumului, la intrarea în localitate, hotar D. (f.65), suprafaţa acestuia fiind identificată anterior prin documentaţia tehnică extrajudiciară efectuată de către expert tehnic P. G. (f.7), rezultând o suprafaţă mai mare cu 278 mp., decât în CF.
Acţiunea reclamanţilor urmează a fi respinsă (în integralitatea sa deoerece celelelte capate de cerere sunt în strânsă legătură de cel principal), având în vedere faptul că, aşa cum rezultă din probele administrate termenul uzucapiunii lungi, aşa cum s-a cerut, s-a împlinit în persoana părinţilor reclamantului în anul 1975, dacă ne luăm după afirmaţia reclamanţilor că posesia ar fi început în anul 1945 (pentru că martorii nu au putut preciza o dată exactă a anului începerii posesiei), când ambii părinţi ai acestuia trăiau.
Cum cererea de uzucapiune a fost întemeiată pe Codul civil, posesia autorilor reclamantului trebuia să înceapă anterior datei de 12 iulie 1947, când a intrat în vigoare DL nr. 115/1938, prin Legea nr. 241/1947, care, la art. 6 alin. 2, prevedea că prescripţiile începute înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, sunt cârmuite, în ceea ce priveşte (..) durata lor, de dispoziţiile legii sub care au început.
Chiar admiţând că posesia părinţilor reclamantului a început înainte de data de 12 iulie 1947, termenul de prescripţie, conform dispoziţiilor Codului civil, dreptul de proprietate a fost dobândit la împlinirea termenului de 30 de ani de la începerea posesiei, cum s-a mai arătat.
Astfel că nu se pot constata întrunite condiţiile în persoana reclamanţilor având în vedere că efectelor uzucapiunii de lungă durată s-au produs în timpul vieţii părinţilor reclamanţilor şi în persoana lor.
Cu atât mai mult, nu se pot constata aceste efecte în persoana soţiei reclamantului, deoarece aceasta nu poate invoca joncţiunea posesiilor cu cea a socrilor săi, neavând calitatea de succesoare legală, deci nu poate invoca nici titlu pro herede. Numai după decesul socrilor săi şi, dacă aceasta ar fi posedat împreună cu soţul său, în mod continuu, neîntrerupt, public etc., pe o perioadă de 30 de ani, posesie ce ar fi trebuit să înceapă în perioada anilor 1943-1947, condiţie nerealizată, având în vedere anul în care s-a căsătorit ar fi putut invoca acest fapt şi instanţa, eventual constata astfel întrunirea condiţiilor şi în persoana sa.
În raport cu părinţii reclamantului, de la care s-a preluat posesia, reclamanta nu are calitatea de titlu pro herede pentru a putea invoca joncţiunea posesiilor.
Pentru a putea opune prescripţia, posesorul are facultatea sa unească posesiunea sa cu a autorului său, situaţie în care este obligat sa continue posesia în aceleaşi condiţii ca şi autorul sau.
Pentru ca joncţiunea posesiilor să poată avea loc, posesorul care invoca uzucapiunea trebuie să deţină posesia de la autorul sau, pe baza unui raport juridic.
Aşadar, joncţiunea posesiilor de către posesorul actual, adică continuarea de către acesta a unei posesii anterioare, nu este posibilă decât atunci când posesiunea a fost transmisă posesorului actual de la posesorul anterior.
Pe de altă parte, în raport cu depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, în sensul că reclamantul a primit terenul ca zestre de la părinţii săi, deci a preluat posesia imobilului nu se va pretinde existenţa unei înzestrări (ca act de constatată printr-un act autentic, cerinţă impusă de art. 813 C.civ.) deoarece aceasta echivalează cu transmisiunea însăşi a dreptului de proprietate, drept pe care aşa cum s-a arătat anterior nu-l aveau la data căsătoriei nici părinţii reclamantului şi neînscris în cartea funciară.
Prescripţia achizitivă lungă nu poate fi invocată din oficiu de către instanţă, conform art.1841 C.civ. şi în raport cu principiu disponibilităţii, ce guvernează întregul proces civil, instanţa urmează a respinge acţiunea formulată.
În ceea ce priveşte acţiunea reconvenţională formulată de pârâtul Statul Român, instanţa urmează a o respinge având în vedere că, dacă reclamanţii ar putea solicita pe cale judecătorească constatarea existenţei succesiunii vacante după defunct (sau presupus decedat), pe calea acţiunii oblice, acest lucru nu este valabil şi pentru Statul Român, acesta neputând solicita constatarea existenţei succesiunii vacante pe cale contencioasă, ci doar pe cale necontencioasă având în vedere prevederile art. 85 din Legea nr. 36/1995 “În lipsa moştenitorilor legali sau testamentari, la cererea reprezentantului statului, notarul public constată că succesiunea este vacantă, eliberând certificat de vacanta succesorală, după expirarea termenului legal de acceptare a succesiunii”, în sensul declanşării procedurii necontencioase pentru înscrierea sa în CF. Cum acest lucru nu a fost făcut niciodată şi nici vreun alt act material de folosire a terenului, în cauză după cum s-a arătat termenul de 30 ani e foarte posibil să se fi împlinit în persoana părinţilor reclamantului, aspect ce paralizează orice acţiune a statului intentată după împlinirea termenului prescripţiei extinctive, nu se poate admite o asemenea cerere.
Totodată, nu se vor reţine apărările pârâtului Statul Român, în sensul că moştenirile vacante devin domeniu public, în baza art. 477 C. civil, având în vedere că potrivit art.3 din Legea nr.213/1998, domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa la legea anterior şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege, precum şi faptul că tot în această lege prin art. 25 se lămureşte acest aspect, în sensul că „În accepţiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din Codul civil, se înţelege domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz”.
Sub acest aspect, imobilul în litigiu nu aparţine domeniului public al statului, nefăcând parte din enumerarea restrictivă şi limitativă din textul de lege citat, cu atât mai mult cu cât acest text de lege este ulterior cronologic, dispoziţiilor codului civil, în cazul de faţă efectele uzucapiunii paralizând, aşa cum s-a arătata anterior, orice drept invocat de către stat datorită împlinirii termenului pentru uzucapiunea lungă în persoana bunicii reclamantului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs atât reclamanţii cât şi pârâtul Statul Român.
Recurenţii M. T. şi M. E. solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii principale.
Din motivarea recursului se reţine că hotărârea este netemeinică şi nelegală aceasta fiind rezultatul unei greşite interpretări a probatoriului administrat în cauză cât şi a textelor legale incidente dat fiind faptul că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile codului civil, invocând joncţiunea posesiei cu autorii lor în baza art. 1860 C. civ.
Din probatoriul administrat recurenţii arată că au făcut dovada preluării posesiei de la autorii lor la data căsătoriei, iar din evidenţele Primăriei T. rezultă că din anul 1959 au achitat impozite pentru acest teren, astfel că, se arată în continuarea, în mod greşit a apreciat instanţa că joncţiunea posesiilor s-ar putea invoca doar dacă termenul de 30 de ani nu s-ar fi împlinit în posesia autorilor noştri.
În drept se invocă art. 299 şi urm C. pr. civ.
Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentant de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Sibiu – solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei civile nr. 24/2010 şi în consecinţă trimiterea cauzei spre rejudecare sau respingerea acţiunii principale ca fiind inadmisibilă, netemeinică şi nelegală.
Din motivarea recursului se reţine că sentinţa instanţei de fond este criticabilă şi contradictorie întrucât deşi se constată că moştenirea este vacantă nu dispune întabularea dreptului de proprietate a Statului Român.
O altă critică adusă sentinţei atacate este aceia că se încalcă dreptul de proprietate a Statului Român căruia îi creează un prejudiciu constând în c/val imobilului şi pe această cale îl îmbogăţeşte pe recurent fără just temei , conform art. 992 C. civ.
În drept se invocă art. 477, 650,651 şi 680 C.civ. şi art. 7 şi 11 din Legea 213/1998.
Examinând sentinţa atacată sub aspectele motivelor invocate de recurenţi şi în condiţiile art. 304ind.1 C. pr. civ. instanţa apreciază ca nefondate ambele recursuri pentru următoarele considerente:
Prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a respins atât acţiunea principală cât şi cererea reconvenţională.
În atare situaţie motivele invocate de recurentul Statul Român – care solicită admiterea recursului în sensul respingerii ca inadmisibile a acţiunii principale – sunt străine acestei cauze.
Cum de altfel sunt şi celelalte motive ce vizează îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantului, ori constatarea de către instanţă a vacanţei succesorale – dat fiind faptul că prin sentinţa pronunţată – instanţa de fond a respins ambele cereri.
Recursul declarat de reclamanţi va fi de asemenea respins întrucât în mod corect a reţinut instanţa că în prezenta cauză efectele uzucapiunii s-au împlinit în persoana autorilor reclamantului M. T., astfel că nu sunt întrunite condiţiile joncţiunii posesiei invocată de reclamanţi.
De altfel recurenţii deşi critică hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie nu sunt în măsură a indica în ce constă nelegalitatea acesteia şi nici nu precizează vreunul din motivele prev. de art. 304 C. pr. civ. ce vizează modificarea ori casarea unei hotărâri, ci prin recursul declarat se reiterează starea de fapt supusă în mod judicios analizei de către prima instanţă, care raportat la cazul de speţă a interpretat corect actul juridic dedus judecăţii.
Pentru considerentele expuse în condiţiile art. 312 ind.1C. pr. civ. s-au respins ambele recursuri.
