Obligativitatea avizului din partea comisiei menţionate la art.6 din HG 1025/2003.
Nu pot fi încadrate în condiţii speciale şi alte locuri de muncă pentru care nu a fost declanşată de către angajator procedura de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale potrivit art.3 din HG 1025/2003, sau locurile de muncă pentru care s-a declanşat această procedură dar nu a fost obţinut un astfel de aviz din partea comisiei menţionate la art. 6 din HG 1025/2003.
Tribunalul Mehedinţi, prin sentinţa civilă nr.1685 de la 08 iunie 2012, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul P.P. în contradictoriu cu pârâtul ŞANTIERUL NAVAL ORŞOVA SA, a obligat pârâtul să-i acorde reclamantului grupa I de muncă în procent de 100% pentru perioada 1.04.1975-16.06.1975 şi 28.02.1976-01.04.2001.
A respins petitul referitor la operarea în carnetul de muncă şi la acordarea condiţiilor speciale.
A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul P.P. a fost angajatul pârâtului SC Şantierul Naval Orşova ca sudor, pe perioada dedusă judecăţii până la data de 01.05.2010, când prin decizia nr. 932/28.04.2010, i-a încetat contractul individual de muncă, în baza art.65 din Legea 53/2003, conform menţiunilor din carnetul de muncă şi a actelor depuse la dosar.
Referitor la petitul prin care reclamantul a solicitat înscrierea menţiunilor în carnetul de muncă, instanţa l-a respins, întrucât, potrivit art. 298 alin. 3 din Codul muncii cu modificările şi completările ulterioare, începând cu data de 01 ianuarie 2011 s-au abrogat prevederile Decretului 92/1976 privind carnetul de muncă.
Prin urmare, de la 01 ianuarie 2011, încetează existenţa carnetului de muncă, după această dată evidenţa muncii realizându-se electronic prin intermediul registrului general de evidenţă a salariaţilor, astfel angajatorul nemaiavând atribuţii în completarea carnetelor de muncă, urmare a abrogării acestui decret.
În raport de încadrarea dispusă de pârât, s-a reţinut că art.3 din Ordinul 50/1990 prevede că „Beneficiază de încadrarea în grupele I şi II de muncă, potrivit celor menţionate, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii, controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2”.
De asemenea, la art.7 şi art.8 din acelaşi ordin s-a prevăzut că „Încadrarea în grupele I şi II de muncă se face proporţional cu timpul efectiv lucrat la locurile de munca incluse în aceste grupe, cu condiţia ca, pentru grupa I, personalul să lucreze în aceste locuri cel puţin 50%, iar pentru grupa II, cel puţin 70% din programul de lucru”, perioada de timp în care o persoană lucra integral sau o parte din programul de munca în astfel de locuri fiind stabilită prin dispoziţia conducerii unităţii sau prin prevederile legale care reglementează atribuţiile de serviciu ce revin fiecărei persoane în raport cu funcţia îndeplinită.
Ordinul 50/1990 a fost modificat prin mai multe ordine emise de Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, printre care şi Ordinul 272/1990 care cuprindea şi anexe cu lista locurilor de muncă ce se încadrează în grupa I sau II de muncă, iar în anexa nr. 1 poziţia 95 din Ordinul nr.272/1990 s-a prevăzut că se încadrează în grupa I de muncă operaţiile de sudură efectuate în interior la nave.
Deşi pârâtul SC Şantierul Naval Orşova a susţinut că Ordinul nr.272/1990 nu a fost publicat în Monitorul Oficial şi nu îi este aplicabil deoarece se adresa Şantierului Naval Constanţa, s-a constatat că această apărare nu este fondată, deoarece pârâtul a invocat dispoziţiile acestui ordin (de ex. procesul verbal nr.1569/01.04.2010, nr.2666/03.06.2010 nr.3150/21.06.2010) şi l-a aplicat personalului angajat care a beneficiat de încadrare în grupa I. În acest sens este chiar încadrarea în grupa I de muncă a activităţii desfăşurată de reclamant în perioadele 01.04.1975-16.06.1975, 28.02.1976-31.12.1979 ’şi 01.01.1981-01.04.1992 (conform menţiunilor din carnetul de muncă al reclamantului ).
În raport de dispoziţiile Ordinului nr.50/1990, astfel cum au fost anterior enunţate, s-a apreciat că pârâtul a încălcat prevederile art.7 şi 8 din acest act normativ atunci când a stabilit procentul în care reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în grupa I de muncă.
În acest sens, s-a reţinut că prin apărările formulate prin întâmpinare, pârâtul a susţinut că a făcut analiza situaţiei activităţii salariaţilor şi a întocmit un raport centralizator prevăzând coeficienţii de grupa I pe meserii, rezultând că pentru perioada 1972-1993 se poate acorda grupa I de muncă global pe meserii cu un coeficient mediu de aproximativ de 65% pentru sudori, lăcătuşi constructori navali, lăcătuşi mecanici.
Din analiza înscrisurilor depuse de pârât la dosar, rezultă că s-a procedat arbitrar la stabilirea procentelor, întemeindu-se pe considerente de ordin economic fără să se aibă în vedere atribuţiile de serviciu ale salariaţilor şi faptul că în perioada în litigiu nu s-a lucrat alternativ în locuri de muncă încadrabile atât în grupa I, cât şi în grupa a II-a de muncă, fiind încălcate astfel dispoziţiile art.8 din Ordinul nr.50/1990.
S-a mai reţinut că în cadrul societăţii în luna iunie 2010 s-a procedat la o analizare a locurilor de muncă şi a activităţii salariaţilor de către reprezentanţii patronatului şi ai sindicatelor din cadrul pârâtului, care de comun acord au stabilit încadrarea unui număr de 127 salariaţi pe perioada 18.03.1969-01.04.2001 în grupa I şi II de muncă conform Ordinului 272/1990, Anexa 1, pct.95 şi Ordinului nr.50/1990, Anexa nr.2, aşa cum rezultă din procesele verbale înregistrate sub nr.2666/03.06.2010, nr.3150/29.06.2010, în care sunt menţionaţi şi salariaţi care au desfăşurat activitate ca sudor, aceştia fiind încadraţi în grupa I de muncă.
Din expertiza tehnică efectuată în cauză, a reieşit că reclamantul a desfăşurat activitate ca sudor la construcţia şi reparaţia de nave şi potrivit atribuţiilor din fişa postului rezultă că locul de muncă este pe cala de montaj, la şi pe nave, lucrează în aer liber pe schele la înălţime şi în zgomot, supraveghează permanent funcţionarea echipamentelor şi mijloacelor tehnice încredinţate.
De asemenea, din evaluările de riscuri, precum şi din Buletinele de determinări toxicologice expertul a mai constatat că pentru activitatea de sudor s-au evidenţiat următorii factori de risc şi noxe: noxe termice şi radiative specifice operaţiilor de sudură(oxiacetilenica, electrica manuală în mediu protector cu CO2); noxe fizice specifice activităţilor de prelucrări metalice:zgomot, pulberi; noxe chimice specifice proceselor de tratare anticorozivă a navelor prin sablare, degresare, decapare, vopsitorie precum şi riscuri mecanice, termice specifice prelucrării metalelor: lovire prin proiectare de particule de metal topit sau înţepare cu muchii sau vârfuri, strivire prin cădere de obiecte, contact cu suprafeţe încinse sau metal topit.
Totodată, ca urmare a desfăşurării activităţii în aceste condiţii, executantul-reclamantul suferă afecţiuni ale stării de sănătate prin afecţiuni dorso-lombare sau musculos-cheletice prin suprasolicitarea organismului la efort fizic sporit şi poziţii vicioase de muncă preponderent; afecţiuni reumatice prin suprasolicitarea organismului în timpul lucrului în microclimat nefavorabil în aer liber sub intemperii cu temperaturi extreme(ridicate vara sau scăzute iarna); afecţiuni ale organului auditiv, olfactiv; intoxicaţii cu CO şi fumuri de sudură şi contact cu substanţe nocive sau inhalarea de pulberi metalice.
Datorită acestor riscuri de accidentare şi/sau îmbolnăvire profesională, activitatea reclamantului poate fi încadrată în Anexa I poziţia 95 din Ordinul 50/1990 cu completările ulterioare, conform căruia operaţiile de sudură efectuate în interior la nave, secţii şi blocsecţii se încadrează în grupa I de muncă.
Cât priveşte Ordinul nr.50/1990 în baza căruia s-a dispus încadrarea activităţii în grupe de muncă, s-a constatat că acest ordin a fost emis pentru înlăturarea unor inechităţi în salarizarea personalului. Potrivit acestui act normativ beneficiază de încadrarea în grupele I şi II de muncă, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii,controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă. Nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi II de muncă se face de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc).
Pentru perioada 1976-1989 încadrarea în grupe de muncă nu a fost condiţionată de existenţa buletinelor de determinare de noxe – art. 14 din ordin.
Aşa cum s-a arătat, Ordinului nr.50/1990 i s-au adus mai multe modificări, care au făcut corp comun cu acest act normativ şi potrivit acestor modificări a devenit aplicabil şi altor categorii de activităţi şi funcţii, între care şi cele prestate de reclamant. Această interpretare a Ordinului 50/1990 se impune cu atât mai mult cu cât forma dobândită de ordinul respectiv prin completările şi modificările ulterioare a fost menită să elimine inconsecvenţele şi inechităţile existente.
A accepta restrângerea sferei de aplicare a ordinului şi a crea categorii distincte de beneficiari în raport cu situaţia pe care aceştia o aveau atunci când i s-au adus modificări sau completări, ar însemna să se creeze discriminări tocmai acolo unde s-a urmărit tratarea egală şi nediferenţiată a tuturor celor care au activat în condiţii similare de muncă, indiferent de perioada în care au lucrat.
În acest sens al principiului caracterului nelimitativ, este şi decizia 258/20.09.2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia nu se poate restrânge aplicarea Ordinului 50/1990 numai la activităţile şi funcţiile prevăzute în forma iniţială a actului, în lipsa unei dispoziţii expres a însuşi organului de autoritate emitent sau a unui act normativ de ordin superior.
De asemenea, prin decizia nr. 87/1999 a s-a reţinut că nu există nici o raţiune să se menţină un regim discriminatoriu în materia grupelor superioare de muncă pentru persoanele care au activat în aceleaşi funcţii indiferent de perioadă.
Nu în ultimul rând, Tribunalul a avut în vedere şi faptul că acordarea grupei I de muncă reclamantului se impune şi în considerarea principiului nediscriminării, consacrat în art.16 din Constituţie şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, Curtea Europeană s-a pronunţat în cauze împotriva României – cauza Ranete – hotărârea din 13.11.2008, cauza Beian – hotărârea din 06.12.2007 şi cauza Driha -hotărârea din 21.02.2008, hotărâri prin care s-a reţinut că în temeiul art.14 din Convenţie o constă în a trata în mod diferit, fără vreo justificare obiectivă şi raţională, persoanele aflate în situaţii comparabile.
De asemenea, în cauza Beian, Curtea Europeană de la Strasbourg a reţinut că jurisprudenţa contradictorie a unei instanţe poate fi asimilată unui diferenţieri de tratament care nu se bazează pe nici o justificare obiectivă şi rezonabilă. Prin urmare, s-a decis că o astfel de diferenţiere constituie o încălcare a articolului 14 din Convenţie, combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1.
În speţă, s-a constatat că prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, s-a acordat grupa I de muncă în procent de 100% salariaţilor Şantierului Naval Orşova, pentru activitatea desfăşurată până la data de 01.04.2001, inclusiv sudorilor.
Prin urmare, s-a apreciat că reclamantul se află într-o situaţie comparabilă cu aceşti salariaţi, deoarece în perioada în litigiu a desfăşurat activitate în cadrul societăţii pârâte în aceleaşi condiţii cu angajaţii care au beneficiat de grupa I de muncă. Împrejurarea că pe parcursul timpului acestuia i-au fost aplicate diverse sancţiuni disciplinare iar lucrările efectuate de către reclamant nu corespundeau calitativ nu este relevantă pentru încadrarea în grupă de muncă a acestuia, pârâta arătând clar că nu se poate întocmi zilnic o fişă de sarcini datorită varietăţii şi complexităţii operaţiilor executate de fiecare salariat în parte.
Toate aceste aspecte coroborate şi cu concluziile raportului de expertiză, raport din care rezultă că activitatea de ansamblu desfăşurată de reclamant presupunea un efort fizic semnificativ, lucrările se executau în aer liber sub acţiunea intemperiilor, cu microclimat nefavorabil specific, accentuat de acumularea în suprafeţele metalice mare ale navelor, lucrările executate atât în interior în spaţii închise total sau semi-închise cât şi la înălţime pe schele, punţi sau scări care de asemenea, presupunea efort prin suprasolicitare fizică şi folosirea de echipamente ce determină zgomote semnificative şi produc pulberi peste limitele maxime admise, care produc în mod evident efecte asupra stării de sănătate duc la concluzia că activitatea reclamantului era încadrată în grupa I de muncă.
În ceea ce priveşte petitul privind acordarea condiţiilor speciale de muncă în procent de 100% instanţa l-a respins reţinându-se că, după data de 1 aprilie 2001, prin intrarea în vigoare a Legii nr.19/2000, au fost abrogate, printre alte acte normative, Ordinul nr.50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, a activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă, precum şi Ordinele nr.100/1990 şi nr. 125/1990, care au completat Ordinul nr.50/1990.
Prin H.G. nr. 1025/2003 au fost reglementate criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale, în temeiul art.20 al.3 din Legea nr.19/2000.
Potrivit acestui act normativ, au fost definiţi termenii „loc de muncă, persoanele încadrate în locuri de muncă în condiţii speciale, expertiza tehnică a locurilor de muncă în vederea încadrării în condiţii speciale, fiind totodată prevăzute criteriile pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale, metodologia de încadrare în aceste condiţii.
Astfel, pentru a fi realizată încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale trebuiau îndeplinite criterii precum, prezenţa în mediul de muncă a noxelor profesionale fizice constând în zgomot, radiaţii ionizante, vibraţii, precum şi a noxelor chimice sau biologice care nu respectă limitele admise prevăzute în normele generale de protecţie a muncii.
Pentru a se realiza încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale, angajatorul are obligaţia să nominalizeze aceste locuri de muncă, să stabilească criteriile aplicabile pentru această încadrare, să solicite expertizarea locurilor de muncă din punct de vedere al protecţiei muncii, să solicite efectuarea determinărilor de noxe profesionale, să solicite de la instituţiile abilitate de Ministerul Sănătăţii şi Familiei a listei cuprinzând bolile profesionale înregistrate sau a listei cuprinzând efectuarea controlului medical, toate acestea făcându-se împreună cu sindicatele reprezentative sau după caz, cu reprezentanţii salariaţilor.
In speţă, pârâtul a obţinut avizul Inspectoratului Teritorial de Muncă, după anul 2001, pentru încadrarea doar în condiţii deosebite a locurilor de muncă constatându-se că, a fost avizată ca încadrare în aceste condiţii fără însă a se proceda la parcurgerea metodologiei de obţinere a avizului de încadrare în condiţii speciale de la Comisia Naţională din MMPS potrivit art.6 din HG 1025/2003.
Mai mult, şi din conţinutul raportului de expertiză specialitatea protecţia muncii, s-a reţinut că reclamantul şi-a desfăşurat activitatea în condiţii similare cu perioada anterioară anului 2001 şi astfel ar putea fi justificată parţial încadrarea în condiţii speciale de muncă însă cu condiţia parcurgerii metodologiei stabilite în HG 1025/2003.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs atât reclamantul P.P. cât şi pârâtul Şantierul Naval Orşova.
În motivele de recurs formulate de reclamant, se arată că soluţia dată de Tribunalul Mehedinţi este nelegală şi netemeinică, având în vedere următoarele considerente :
Soluţia dată este rezultatul unei greşeli materiale, în sensul omiterii art.2. alin.2 din Legea nr.226/2006.
Faptul ca prin Legea nr.226/2006 s-au asimilat stagiului de cotizare în condiţii speciale perioadele de timp intrării în vigoare a Legii nr.19/2000, în care asiguraţii şi-au desfăşurat activitatea, în locurile de muncă încadrate conform legislaţiei anterioare în grupa I de muncă şi care, potrivit prezentei legi, sunt încadrate în condiţii speciale art.2 alin.2 nu poate conduce la o altă soluţie, decât acordarea condiţiilor speciale.
Pronunţarea soluţiei pe motiv că pârâta nu se regăseşte nominalizată în anexa nr.2 şi 3, constituie un argument fără nicio raţiune logică, întrucât listele au fost întocmite în urma unor proceduri stabilite conform prevederilor, art. 2 lit. (a-e) şi 3 lit. (a-e) din H.G.1025/2006, având în vedere şi prevederile art.2 alin.2 din Legea 226/2006, care a în completarea HG. 1025/2003.
In mod deliberat instanţa de fond nu a ţinut cont de concluziile rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, deducţie ce reiese chiar din motivarea sentinţei, motivare care a avut ca argument faptul că pârâta nici nu avea de ce să parcurgă procedura impusă de H.G.1025/2003, în condiţiile în care prevederile acestui act normativ nu îi permiteau încadrarea activităţii reclamantului în condiţii speciale, activitatea nefigurând pe lista celor care pot fi încadrate în condiţii speciale. Această susţinere a instanţei vine în contradicţie cu prevederile legale mai sus enunţate.
Pentru corecta soluţionare a cauzei cu privire la situaţia de fapt şi de drept, instanţa trebuia să ţină cont de prevederile H.G. 1025/2003 modificată şi completată de
H.G.nr.2280/2004 şi de Legea nr.226/2006, prevederi prin care recurenta avea obligaţia să elaboreze şi să depună documentaţia până la 30.06.2005 la Comisia pentru avizarea îndeplinirii procedurilor şi a criteriilor de încadrare în condiţii speciale înfiinţată pentru aplicarea dispoziţiilor acestor hotărâri, prin care ar fi obţinut pentru societate încadrarea în condiţii speciale de muncă, ceea ce ar fi conferit salariaţilor societăţii un statut special în calculul pensiilor pentru vechime în muncă şi limită de vârstă. Alte societăţi de acelaşi profil şi-au îndeplinit obligaţiile şi au obţinut acest statut, în timp ce reclamantul a fost prejudiciat de acest drept.
Pe cale de consecinţă, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.
În drept, şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art.304 punctele 7,8,9 Cod procedură civilă, art.2.alin.2 din Legea 226/2006, art.2 lit. (a-e) şi 3 lit. (a-e) din H.G.1025/2003,
H.G.2280/2004.
În motivele sale de recurs, recurentul-pârât SC SANTIERUL NAVAL ORŞOVA SA a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
În sprijinul acestei susţineri, a arătat că în fapt acţiunea are caracter patrimonial, deoarece acordarea grupei este solicitată pentru a beneficia de drepturi băneşti, iar termenul de prescripţie este de trei ani, conform prevederilor art. 283 alin. 2 din Codul muncii.
A apreciat că, în speţă, data naşterii dreptului la acţiune (data la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani) este aferentă derulării contractului de muncă şi coincide cu finalul perioadei pentru care reclamantul a formulat pretenţiile solicitate, respectiv 01.04.2001, dată la care s-a abrogat Ordinul nr.50/1990.
Având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la instanţa de judecată în anul 2011, rezultă că a fost depăşit termenul de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. 2 din Codul Muncii, motiv pentru care a solicitat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, în sensul respingerii acţiunii ca fiind prescrisă.
Pe fondul cauzei, recurenta a arătat că litigiul trebuia să fie soluţionat numai pe baza înscrisurilor, în considerarea actelor normative incidente (Ordinele nr.50/1990-art.l5 şi nr.125/1990), care prevăd expres ca mijloc de probă a perioadei de activitate desfăşurată în locurile de muncă şi a activităţilor ce se încadrează în grupele I şi II, carnetul de muncă.
O dovadă că această cauză trebuia soluţionată pe baza înscrisurilor depuse de societate este şi dispoziţia cuprinsă în Ordinul 590/2008, prin care se aproba procedura de întocmire şi eliberare a adeverinţelor prin care se atestă activitatea desfăşurată în grupele de muncă, potrivit căreia adeverinţele se întocmesc şi se eliberează numai pe baza documentelor verificabile aflate în evidenţele angajatorilor.
A solicitat să se constate că niciun document aflat în evidenţa societăţii, emis în perioada 1992-2001, nu atestă încadrarea în grupa I de muncă a reclamantului.
În măsura în care în cauză era admisibilă proba cu expertiză, expertiza efectuată de expert Ionescu este lipsită de efect probatoriu, deoarece raportul nu a fost fundamentat tehnic şi legal.
Reclamantul nu a contestat că acesta a lucrat în condiţii deosebite de muncă şi a încasat sporuri la salariu, dar simpla prezenţă a condiţiilor de muncă grele într-un sector de activitate nu este un motiv pentru acordarea grupei II de muncă, ci pentru aceasta trebuia urmată procedura prevăzută de ordin.
Activitatea desfăşurată de reclamant anterior anului 1990 este diferită de cea desfăşurată ulterior, deoarece specificul activităţii şantierului naval s-a schimbat în sensul că nu mai efectuează reparaţii navale, ci efectuează activităţi de construcţie corp navă.
În mod nelegal instanţa s-a pronunţat asupra aplicabilităţii Ordinului nr.272/1990 care nu a fost publicat în MO. De asemenea, hotărârea nu cuprinde niciun fel de motivare cu privire la acordarea procentului de 100%. Instanţa a înlăturat fără temei probatoriile administrate de societate.
A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului, şi în subsidiar, admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei în sensul respingerii acţiunii ca nefondate.
Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, se constata ca recursul declarat de acesta este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
HG nr.1025/2003 invocată de recurent reglementează la art.2 criteriile pentru încadrarea persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, iar la art.3 metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale.
Potrivit art.4 din acelaşi act normativ, solicitarea angajatorului de verificare a locurilor de muncă în condiţii speciale va cuprinde următoarele date: unitatea, secţia, atelierul, locul de muncă, descrierea activităţii, precum şi categoriile profesionale şi numărul de angajaţi.
Pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii speciale este necesar obţinerea avizului din partea comisiei pentru acordarea avizelor de încadrare în condiţii speciale, constituită potrivit art. 5 alin.1 din HG 1025/2003.
Art.5 alin. 3 menţionează şi documentele ce trebuie depuse de angajator pentru acordarea acestui aviz, iar în urma analizării dosarului pentru acordarea avizelor, comisia constituită în cadrul MMSSF acordă potrivit art. 6 alin.1 avizul sau respinge motivat solicitarea de emitere a acestora.
Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că numai locurile de muncă pentru care s-a obţinut aviz favorabil pot fi încadrate în condiţii speciale.
Nu pot fi încadrate în condiţii speciale şi alte locuri de muncă pentru care nu a fost declanşată de către angajator procedura de încadrare a locurilor de muncă în condiţii speciale potrivit art.3 din HG 1025/2003, sau locurile de muncă pentru care s-a declanşat această procedură dar nu a fost obţinut un astfel de aviz din partea comisiei menţionate la art.6 din HG 1025/2003.
Aceasta întrucât în cazul în care angajatorul nu a declanşat această procedură, sindicatele reprezentative sau reprezentanţii angajatorului în cadrul comitetelor de securitate şi sănătate în muncă ori responsabilul cu protecţia muncii puteau potrivit art.3 alin.3 din acelaşi act normativ să sesizeze inspectoratele teritoriale de muncă, care erau obligate să dispună verificarea locurilor de muncă conform alin.1 litera c.
Pentru locurile de muncă pentru care a fost declanşată această procedură dar nu au obţinut acest aviz, art.13 alin.1 din acest act normativ prevede posibilitatea formulării de către angajator sau sindicate , după caz, reprezentanţii angajaţilor să formuleze plângere în termen de 15 zile de la comunicare la MMSSF care, împreună cu Ministerul Sănătăţii o va soluţiona în termen de 30 de zile prin decizie rămasă definitivă.
Această decizie poate fi la rândul ei contestată la instanţa judecătorească competentă, potrivit legii, conform art.13 alin.3 din HG 1025/2003.
Aceeaşi interpretare rezultă şi din dispoziţiile Legii 226/2006 care menţionează la art.1 că sunt încadrate în condiţii speciale locurile de muncă, în care se desfăşoară activităţile prevăzute în anexa 1 şi care sunt cele din unităţile care au obţinut avizul pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare în condiţii speciale în conformitate cu HG 1025/2003.
In cauza, astfel cum rezulta din probele administrate, locul de munca al reclamantului a fost încadrat în condiţii deosebite, conform HG nr. 261/2001, fiind obţinut avizul nr. 13/18.04.2003, ce a fost reînnoit ulterior.
Împrejurarea că anterior recurentul a desfăşurat activitate într-un un loc de muncă ce în anumite perioade a fost încadrat în grupa I de muncă, nu este o condiţie suficientă pentru încadrarea locului de muncă în condiţii speciale, ci doar una din condiţiile necesare pentru declanşarea procedurii în vederea obţinerii avizului prevăzut de art.6 din HG 1025/2003, aşa cum rezultă din analiza criteriilor pentru încadrarea persoanelor în locurile de muncă în condiţii speciale menţionate la art.2 alin.1 din acest act normativ.
Singura facilitate recunoscută angajaţilor care au desfăşurat activitate în grupa I de muncă anterior datei de 1.04.2001, de către HG 1025/2003 şi Legea 226/2006 este aceea că, sunt asimilate stagiului de cotizare în condiţii speciale perioadele de timp anterioare intrării în vigoare a Legii 19/2000 în care asiguraţii şi-au desfăşurat activitatea în locurile de muncă încadrate conform legislaţiei anterioare în grupa I de muncă şi care potrivit prezentei legi sunt încadrate în condiţii speciale (art.9 HG 1025/2003, art.2 alin.2 Legea 226/2006).
În ceea ce priveşte recursul pârâtei, Curtea reţine că acesta este nefondat, pentru următoarele motive:
Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de către recurentă, este nefondată, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.1din Decretul 167/1958, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.
Lege stabileşte astfel că doar dreptul la acţiune având ca obiect un drept patrimonial se sting prin prescripţie.
Obiectul acţiunii îl reprezintă constatarea unei situaţii juridice, acţiune ce nu priveşte un drept patrimonial, astfel că nu este supus termenului de prescripţie reglementat de art. 1 din decretul nr. 167/1958.
Nici critica referitoare la aplicabilitatea art. 283 alin. 2 din Codul muncii nu este fondată.
Potrivit art. 295 din acelaşi cod, dispoziţiile prezentului cod, se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii, şi în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă, cu dispoziţiile legii civile.
Criticile recurentei pârâte referitoare la fondul cauzei sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:
Este adevărat că potrivit pct. 3 din Ordinul 50/1990, beneficiază de încadrarea în grupele I şi II de muncă, potrivit celor menţionate, fără limitarea numărului, personalul care este în activitate: muncitori, ingineri, subingineri, maiştri, tehnicieni, personal de întreţinere şi reparaţii, controlori tehnici de calitate, precum şi alte categorii de personal care lucrează efectiv la locurile de muncă şi activităţile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2.
Potrivit însă pct. 5 din acelaşi ordin, existenţa condiţiilor deosebite la locurile de muncă cu noxe trebuie să rezulte din determinările de noxe, efectuate de către organele Ministerului Sănătăţii sau de laboratoarele de specialitate proprii ale unităţilor. Aceste determinări trebuie confirmate de către inspectorii de stat teritoriali pentru protecţia muncii care, la data efectuării analizei, constată că s-au aplicat toate măsurile posibile de normalizare a condiţiilor şi că toate instalaţiile de protecţie a muncii funcţionau normal.
De asemenea, potrivit pct. 6, nominalizarea persoanelor care se încadrează în grupele I şi II de muncă se face de către conducerea unităţilor împreună cu sindicatele libere din unităţi, ţinându-se seama de condiţiile deosebite de muncă concrete în care îşi desfăşoară activitatea persoanele respective (nivelul noxelor existente, condiţii nefavorabile de microclimat, suprasolicitare fizică sau nervoasă, risc deosebit de explozie, iradiere sau infectare etc.).
Pct. 7 din acelaşi ordin dispune că încadrarea în grupele I şi II de muncă se face proporţional cu timpul efectiv lucrat la locurile de muncă incluse în aceste grupe, cu condiţia ca, pentru grupa I, personalul să lucreze în aceste locuri cel puţin 50%, iar pentru grupa II, cel puţin 70% din programul de lucru.
Din examinarea coroborată a acestor prevederi legale că încadrarea unei activităţi desfăşurate de o persoană într-o grupă sau alta de muncă, presupune un proces de analiză a condiţiilor concrete în care se desfăşoară această activitate, raportată şi la o anumită perioadă din programul de lucru, în care trebuie să se desfăşoare această activitate.
Aşa cum a reţinut chiar instanţa de fond, potrivit pct. 95 din anexa I a ordinului 50/1990, se încadrează în grupa I a de muncă, operaţiile de sudură efectuate la interiorul navelor.
Aceeaşi instanţă reţine că reclamantul a lucrat ca sudor la construcţia şi reparaţia navelor şi că această activitate s-ar încadra în grupa I de muncă, fiind nominalizată la poz. 95, din anexa 1 a ordinului.
Angajatorul a stabilit că pentru o anumită perioadă, reclamantul a desfăşurat activitate ce se încadrează în grupa I de muncă în procent de 87%, aşa cu reiese din procesul verbal încheiat în baza adeverinţei nr. 938/28.04.2010 emisă de conducerea Şantierului naval Orşova SA.
Această încadrare a avut în vedere activitatea desfăşurată de către reclamant, activitate ce nu a fost permanent desfăşurată la construcţia în interior a navelor, dimpotrivă aşa cum rezultă din fişa postului , reclamantul a desfăşurat activitatea de sudor, pe cala de montaj, şi nu a lucrat numai în aer liber, pe schele , pe nave, la înălţime.
Concluzia instanţei de fond în sensul că reclamantul desfăşura activitate încadrabilă în grupa I de muncă, în perioadele menţionate în dispozitiv, nu este una exactă, legiuitorul arătând expres că doar operaţiile de sudură efectuate în interior la nave, secţii şi bloc secţii se încadrează în grupa I de muncă.
Ceea ce este relevant în cazul activităţii desfăşurată de reclamant este nu felul muncii, ci locul unde a prestat munca, or, cum din ansamblul probator administrat a rezultat că reclamantul a lucrat în aer liber, şi nu în spaţii închise, la interiorul sau semiinteriorul navelor, astfel că munca desfăşurată nu este specifică grupei I de muncă în procent de 100/% , aşa cum s-a solicitat prin acţiune.
Cât priveşte expertiza întocmită în cauză de exp. I.D., concluziile acesteia sunt nerelevante în raport cu prevederile ordinului 50/1990, care aşa cum s-a arătat prevede un alt mod de a se determina încadrarea în grupele de muncă. Totodată, expertiza nu oferă criterii clare, obiective, de departajare între activităţile care se încadrează în grupa I de muncă, activităţile care se încadrează în grupa a II-a de muncă şi respectiv, activităţi desfăşurate în condiţii normale de muncă.
Pentru aceleaşi considerente expuse, critica recurentului cu privire la încadrarea în grupa I de muncă şi pentru celelalte perioade care nu au fost reţinute de prima instanţă de muncă, este nefondată.
Având în vedere considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art.304 pct. 9 Cod procedură civilă şi 312 Cod procedură civilă, va fi admis recursul pârâtei şi va fi modificată sentinţa atacată, în sensul că va fi respinsă acţiunea.
În baza art. 312 Cod procedură civilă, va fi respins recursul reclamantului ca nefondat.
(Decizia nr. 7804/03.07. 2012- Secţia I civilă, rezumat judecător Emilia Bălteanu)
