Admisibilitatea actiunii întemeiate pe dispozitiile art.166 din Legea nr.84/1995
(CURTEA DE APEL BUCUREsTI – SECtIA A III-A CIVILĂ sI PENTRU CAUZE CU MINORI sI DE FAMILIE – DOSAR NR.27749/3/2009 – DECIZIA CIVILĂ NR.427A/19.04.2011)
Prin sentinta civilă nr.748/20.05.2010 pronuntată de Tribunalul Bucureşti – Sectia a IV-a Civilă, în dosarul nr.27749/3/2009 a fost admisă exceptia inadmisibilitătii actiunii întemeiată pe dispozitiile art.166 din Legea nr.64/1995, a fost respinsă exceptia inadmisibilitătii actiunii întemeiată pe dispozitiile art.111 Cod de procedură civilă, Decretul nr.702/1973 şi Legea nr.25/1974 şi a fost respinsă ca neîntemeiată actiunea formulată de reclamanta U.B. în contradictoriu cu pârâta U.M.F. „C.D.”, prin care se solicitase să se constate că reclamanta este proprietară de drept a spatiului din imobilul situat în Bucureşti, str.T.V. nr.6, sector 2, în care îşi desfăşoară activitatea Facultatea de G.; de asemenea, a fost respinsă solicitarea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.
Solutionând cauza, prima instantă a pus în discutia părtilor, cu prioritate, exceptiile de inadmisibilitate a actiunii şi pe cea a lipsei calitătii procesuale pasive a pârâtei, invocate de această parte prin întâmpinare.
Cu privire la exceptia de inadmisibilitate a actiunii, s-a apreciat că este întemeiată însă numai în ceea ce priveşte temeiul de drept dat de art.166 din Legea nr.84/1995. În conformitate cu acest text legal, baza materială a institutiilor de învătământ superior de stat şi de cercetare ştiintifică universitară este de drept proprietatea acestora, M.E.C. fiind împuternicit să emită certificate de atestare a dreptului de proprietate în favoarea acestor subiecte, pe baza documentatiei înaintate de acestea.
S-a apreciat că prin aceasta, Legea nr.84/1995 instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie pentru constatarea dreptului de proprietate, procedură care se finalizează prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate de către M.E.C.. Actiunea reclamantei, prin care solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate a unui spatiu nu poate fi asimilată procedurii de atestare a dreptului de proprietate prevăzută de art.166 din Legea nr.84/1995, punându-se accent pe împrejurarea că aceasta nu a fost formulată în contradictoriu cu M.E.C. şi nici în fata instantei competente, care este cea de administrativ. S-a arătat că instanta civilă nu are abilitatea de a constata un eventual drept de proprietate al reclamantei în baza art.166 alin.4 din Legea nr.84/1995 în contradictoriu cu o persoană care nu are nici un fel de abilitate să emită certificate de atestare a dreptului de proprietate pentru institutiile de învătământ superior.
S-a remarcat şi faptul că reclamanta s-a adresat deja ministerului de resort, solicitându-i emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru imobilul în litigiu, însă acesta nu a solutionat favorabil cererea, răspunsul său negativ putând fi cenzurat numai la instanta de contencios administrativ, după procedura specială prevăzută de legea contenciosului administrativ şi cu chemarea în judecată a ministerului şi nicidecum printr-o actiune de drept comun întemeiată pe dispozitiile art.111 Cod de procedură civilă.
Fiind găsită întemeiată exceptia de inadmisibilitate a actiunii, tribunalul a apreciat că nu se mai impune analizarea exceptiei lipsei calitătii procesuale pasive a pârâtei.
Cât priveşte celelalte temeiuri indicate ale actiunii, art.111 Cod de procedură civilă, Decretul nr.702/1973 şi Legea nr.25/1974, s-a arătat că nu justifică o solutie de respingere a acesteia ca inadmisibilă, având în vedere că obiectul litigiului este constatarea dobândirii unui drept de proprietate în conditiile în care reclamanta are posesia spatiului şi, deci, nu poate formula o actiune în (revendicare) realizare. Nici un text de lege nu interzice promovarea unei asemenea actiuni, iar o solutie contrară ar însemna o încălcare a dreptului reclamantei de acces la justitie.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, analizat exclusiv pe temeiurile date de art.111 Cod de procedură civilă, Decretul nr.702/1973 şi Legea nr.25/1974, s-a retinut că după fuzionarea Institutului de P., G. şi G. din Bucureşti cu Institutul de P. din Ploieşti sub denumirea de Institutul de şi cu sediul în Ploieşti, Facultatea de T. şi C.P. şi G. de la Institutul de P., G. şi G. Bucureşti a trecut la Institutul de P. şi G.Ploieşti, iar Facultatea de G.T. din cadrul aceluiaşi institut a trecut la U.B..
Potrivit art.2 alin.2 din Decretul nr.702/1973, Spatiile devenite disponibile prin trecerea la Ploieşti a facultătilor de la Institutul de P. G. şi G. din Bucureşti vor fi redistribuite de către M.E.Î. potrivit necesitătilor învătământului superior din centrul U.B..
Prin Ordinul nr.4570/1975 se precizează că, având în vedere prevederile art.2 alin.2 din Decretul nr.702/1973, aprobat prin Legea nr.25/1974, imobilul din Bucureşti, str.T.V. nr.5 se transmite din administrarea Institutului de P. şi G. din Ploieşti în administrarea Institutului de M. şi F.din Bucureşti.
De asemenea, s-a avut în vedere că pentru constatarea dreptului de proprietate în temeiul art.111 Cod de procedură civilă este necesar ca reclamantul să aibă posesia imobilului şi să facă dovada dreptului de proprietate asupra acestuia.
În cazul de fată, s-a observat că, deşi reclamanta are posesia imobilului, ea nu detine un titlu de proprietate cu privire la acesta, nefăcând dovada existentei vreunui act juridic din care să rezulte dreptul său de proprietate , Decretul nr.702/1973 ori Legea nr.25/1974 neconferindu-i vreun asemenea drept în privinta imobilului litigios.
Nici certificatul de atestare fiscală nr.18438/februarie 2010 şi nici fişa mijlocului fix emisă la 10.02.2010 de reclamantă, care atestă că imobilul în litigiu figurează în inventarul său nu constituie dovezi ale dreptului de proprietate.
În plus, s-a arătat că reclamanta nici măcar nu posedă pentru sine imobilul litigios, ci pentru altul, respectiv pentru pârâtă, de vreme ce în anul 2001 între cele două părti litigante s-a încheiat un Protocol prin care pârâta ceda reclamantei dreptul de a folosi un spatiu în suprafată totală de 3.375 m.p. din imobilul în dispută. Acest protocol a avut ca durată de valabilitate perioada 1.08.2001 – 1.08.2005, urmând să înceteze la expirarea duratei în lipsă de conventie contrară.
Împotriva acestei sentinte, în termen legal, a declarat apel reclamanta, motivându-l printr-un memoriu separat depus la dosar la 11.01.2011.
În motivarea apelului declarat, reclamanta a criticat pentru nelegalitate şi netemeinicie hotărârea primei instante în considerarea următoarelor argumente:
– în mod contradictoriu şi surprinzător instanta de fond a constatat că actiunea în constatare formulată de U.B. este inadmisibilă şi neîntemeiată în acelaşi timp.
Astfel, pronuntându-se asupra exceptiei de inadmisibilitate invocată de pârâtă prin întâmpinare, prima instantă a concluzionat că aceasta este întemeiată însă numai în ceea ce priveşte temeiul de drept reprezentat de art.166 din Legea nr.84/1995.
De asemenea, cu toate că precizează că „în speta dedusă judecătii sunt aplicabile dispozitiile legii speciale, respectiv art.166 alin.4 din Legea nr.84/1995, indiferent de faptul că reclamanta a invocat prevederile art.111 Cod de procedură civilă, iar un principiu fundamental al dreptului de la care nu există absolut nici o exceptie, este acela că legea specială se aplică cu prioritate fată de normale juridice de drept comun”, instanta de fond analizează cauza şi în baza normei comune dată de art.111 Cod de procedură civilă.
Or, acelaşi capăt de cerere nu poate fi inadmisibil în baza legii speciale (Legea nr.84/1995) şi neîntemeiat în baza legii comune (Codul de procedură civilă). Norma specială derogatorie nu se poate aplica în aceeaşi cauză cu norma comună, cu atât mai mult cu cât norma specială prevede o procedură specifică.
– instanta de fond a încălcat dispozitiile art.137 Cod de procedură civilă potrivit cu care instanta este tinută să se pronunte mai întâi asupra exceptiilor, acestea neputând fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii.
Instanta de fond a administrat mai întâi probele după care s-a pronuntat asupra exceptiei inadmisibilitătii ridicată de pârâtă, deşi pentru solutionarea exceptiei nu era nevoie să se administreze probe.
– greşit prima instantă a constatat că reclamanta nu îşi poate dovedi dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, ignorând cu desăvârşire probele cauzei şi aspectele învederate de reclamantă, respectiv faptul că aceasta are un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu şi care se află înscris în baza sa materială, drept de proprietate conferită prin Decretul nr.702/1973 coroborat cu art.166 din Legea nr.84/1995, potrivit cu care baza materială a institutiilor de învătământ superior de stat şi de cercetare ştiintifică universitară este de drept proprietatea acestora.
– instanta de fond a retinut că imobilul în cauză se află în patrimoniul pârâtei, deşi înscrisurile depuse de pârâtă nu sunt relevante în acest sens, omitând însă că acelaşi imobil se află în patrimoniul Universitătii Bucureşti.
– greşit s-a stabilit că reclamanta are doar un drept de folosintă acordat de pârâtă în baza unor protocoale; pârâta nu a putut face dovada că protocoalele invocate au ca obiect spatiul care face obiectul prezentei cauze, spatiu în care U.B. îşi desfăşura activitatea anterior anului 1960. În plus, un protocol nu constituie un act translativ de proprietate, iar pentru ca pârâta să poată ceda U.B. un drept de folosintă asupra spatiului care face obiectul prezentei cauze, ar fi trebuit să aibă ea însăşi un drept de proprietate asupra acestui spatiu. Pârâta însă nu a avut şi nu are nici un drept de proprietate sau de altă natură asupra spatiului în care îşi desfăşoară activitatea Facultatea de G. şi G.
La 10.03.2011, intimata pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În esentă, aceasta a arătat că în România socialistă proprietatea bunurilor institutiilor de învătământ superior era a statului (art.7 Constitutia din 1952, art.5, 6 şi 7 Constitutia din 1965), iar Institutul de P., G. şi G. din Bucureşti care a avut în patrimoniu spatiul din imobilul din str.T.V. nr.6, sector 2 nu a fost niciodată proprietarul acestui imobil. El se afla în proprietatea publică a statului şi era dat doar în administrare Institutului de P., G. şi G.din Bucureşti.
Decretul nr.702/1973 nu reglementează vreun drept de proprietate asupra acestui spatiu.
Intimata pârâtă detine spatiul în litigiu în temeiul Decretului nr.702/1973 al Consiliului de Stat al R.S.R., Ordinul nr.79/1974 al Ministerului Educatiei şi Învătământului, Ordinul nr.4570/1975 al aceleiaşi autorităti.
Intimata pârâtă îşi desfăşoară activitatea în imobil începând cu 15 septembrie 1974 conform protocolului nr.13940/12.08.1974 semnat de Institutul de M. şi F. Bucureşti cu Institutul de P. şi G., acest protocol fiind rezultatul hotărârii Consiliului Rectorilor din centrul Universitar Bucureşti şi aprobării conducerii Ministerului Educatiei şi Învătământului din 31.07.1974.
Prin Decretul nr.702/1973 nu i se constituie sau validează reclamantei nici un drept de proprietate asupra spatiului în litigiu. În urma redistribuirii acestor spatii de către Ministerul Educatiei şi Învătământului, toate spatiile din imobilul situat în str.T.V. nr.6 au fost incluse în baza materială şi în patrimoniul U.M.F. C.D. din Bucureşti. Acestea se regăsesc în fişele de inventar şi în toate actele financiar contabile ale U.M.F..
U.B. nu poate proba existenta acestui imobil în fişele sale de inventar şi în actele sale financiar-contabile, acesta constituind motivul pentru care reclamanta, deşi a promovat un demers în baza art.166 din Legea nr.84/1995, nu a reuşit obtinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului din str.T.V. nr.6, M.E.Î. refuzând eliberarea acestui titlu.
Facultatea de G. – U.B. a fost doar tolerată în spatiul în litigiu, iar prin procesul-verbal nr.9575/9.07.1992 i s-a dat acceptul administratorului bunului (intimata-pârâtă) de a folosi spatii din imobil; la 8.12.1992 între cele două universităti s-a încheiat o minută care a reglementat conditiile în care U.B. poate folosi un spatiu de 3375 m.p. din imobil. În data de 15.01.1997 părtile au semnat o minută cu acelaşi obiect, iar în anul 2001 s-a încheiat un protocol similar. În prezent, prin ajungerea acestuia la termen, dreptul reclamantei de a mai folosi spatiul în litigiu a încetat, ea aflându-se într-o situatie de abuz câtă vreme folosinta pe care încă o exercită, în pofida numeroaselor somări de eliberare a spatiului trimise de intimată, nu se întemeiază pe nici un act normativ sau titlu.
Reclamanta nu are nici un titlu de proprietate şi nu a avut nici o clipă în patrimoniu spatiul a cărui folosintă a exercitat-o până la 1.08.2005 doar prin acceptul dat în acest sens de către intimată. De asemenea, ea nu indică nici un temei de drept şi nu aduce nici o probă în sustinerea pretentiei sale de a i se constata dreptul de proprietate asupra terenului în suprafată de 2275 m.p. aferent clădirii. Singurul act care evidentiază acest teren legat de U.B. este fişa de inventar întocmită în mod fraudulos în timpul acestui proces în decembrie 2009.
Expertiza depusă de reclamantă la dosar atestă o situatie de fapt cu privire la spatiile ocupate de U.B. în baza Protocolului din 2001 şi cu privire la spatiile ocupate fără drept, însă nu şi cu privire la teren.
Curtea a încuviintat apelantei reclamante administrarea probei cu înscrisuri:
A fost depusă la dosar, ca înscris nou, copia unei broşuri a Institutului de P., G. şi G. din Bucureşti ( de către apelantă).
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate, Curtea apreciază că apelul declarat de reclamantă este întemeiat în limitele ce se vor arăta în cele ce urmează:
În mod evident, solutia adoptată de prima instantă în privinta cererii de chemare în judecată având un unic petit – respectiv, constatarea dreptului său de proprietate asupra părtii din imobilul situat în Bucureşti, str.T.V. nr.6, sector 2 în care îşi desfăşoară activitatea Facultatea de G. – aceea de a considera cererea atât inadmisibilă, cât şi neîntemeiată reprezintă o contradictie în primul rând de ordin logic şi, în tot cazul, una de ordin juridic, inacceptabilă din punct de vedere legal.
Nelegal este şi procedeul în care tribunalul a analizat această cerere de chemare în judecată, disociind temeiurile de drept indicate de parte în sprijinul cererii sale, nemanifestând nici o preocupare de a o trata pe aceasta prin raportare la cauza actiunii sau cauza cererii de chemare în judecată. Tot astfel, deşi prima instantă concluzionează ca fiind întemeiată exceptia inadmisibilitătii actiunii în raport de temeiul de drept dat de art.166 din Legea nr.84/1995 şi, deşi admite această exceptie, solutia nu este urmată şi de consecinta inerentă oricărei dispozitii de admitere a unei exceptii, cu toate că actiunea a fost apreciată indubitabil ca fiind inadmisibilă.
O astfel de judecată este în mod incontestabil nelegală.
În realitate, reclamanta a învestit instantele judecătoreşti cu o clasică actiune în constatarea dreptului său de proprietate asupra unui imobil, actiune întemeiată din punct de vedere procedural pe dispozitiile art.111 Cod de procedură civilă şi din punct de vedere al dreptului material pe dispozitiile Decretului nr.702/1973 aprobat prin Legea nr.25/1974 – în justificarea conceptului de „bază materială” şi pe cele ale art.166 alin.4 din Legea nr.84/1995 republicată – în dovedirea şi justificarea dreptului său de proprietate.
În mod evident, promovând actiunea de fată, reclamanta nu a intentionat nici un moment să se situeze în procedura administrativă a obtinerii certificatului doveditor al dreptului său de proprietate despre care face vorbire textul art.166 alin.4 teza a II-a din Legea nr.84/1995, republicată şi nu a urmărit un atare scop. De altfel, ambele părti litigante au învederat şi dovedit primei instante că deopotrivă s-au adresat Ministerului Educatiei şi Cercetării în scopul emiterii certificatelor de atestare a drepturilor lor de proprietate, că ministerul de resort nu a dat curs solicitării nici uneia dintre acestea tocmai în considerarea diferendului existent între ele în ceea ce priveşte folosinta exercitată asupra spatiilor din imobilul situat în str.T.V. nr.6, sector 2, Bucureşti, aşadar continutul „bazei materiale” a fiecăreia dintre ele şi că ambele se află în litigiu cu respectivul minister în procedura de emitere a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate în dosarul nr.8038/299/2008 aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 (filele 125 – 129 dosar fond), în prezent suspendat în temeiul art.244 alin.1 pct.1 Cod de procedură civilă până la judecarea prezentei cauze.
Cauza prezentei actiuni promovată de reclamantă nu a constat în obtinerea certificatului de atestare a dreptului său de proprietate asupra părtii de clădire la care aceasta se consideră îndreptătită, aşadar a chiar instrumentului probator al dreptului pe care reclamanta îl pretinde asupra imobilului litigios, ci constatarea existentei în patrimoniul său a acestui drept pe care să îl poată astfel opune chiar părtii care îi contestă, îngreunează sau zădărniceşte demersul său initiat în scopul obtinerii amintitului certificat.
Textul art.166 alin.4 din Legea nr.84/1995, republicată, nu a fost invocat ca temei de drept procedural ci, în economia cererii de chemare în judecată, el apare în mod evident ca un temei de drept material, indicat de reclamantă ca argument şi justificare a dreptului de proprietate a cărei constatare aceasta a solicitat-o.
Prin urmare, deşi corecte din punct de vedere al argumentatiei legale, considerentele pe care prima instantă le arată în aprecierea temeiniciei exceptiei de inadmisibilitate a actiunii nu au nici o legătură cu aceasta întrucât actiunea reclamantei, prin care s-a solicitat constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului litigios, nu s-a dorit a fi asimilată procedurii de atestare a dreptului de proprietate prevăzută de teza a II-a a art.166 alin.4 din Legea nr.84/1995 în legătură cu care judecătorul fondului îşi exprimă punctul său de vedere.
Întelegerea greşită, prin ruperea din contextul cauzei şi economia cererii de chemare în judecată a temeiului dat de dispozitiile art.166 alin.4 din Legea nr.84/1995, republicată, au făcut posibilă pronuntarea de către prima instantă într-un mod atât de ilogic asupra cererii formulate.
Pentru considerentele arătate se impune schimbarea acestei solutii nelegale atât din punct de vedere substantial, cât şi strict procedural, în sensul respingerii ca neîntemeiată a exceptiei de inadmisibilitate a actiunii, întemeiată pe prevederile art.166 din Legea nr.84/1995, republicată.
Criticile apelantei reclamante legate de încălcarea de către prima instantă a dispozitiilor art.137 Cod de procedură civilă prin aceea că a administrat întâi probele cauzei şi abia apoi s-a pronuntat asupra exceptiei de inadmisibilitate, deşi pentru solutionarea acesteia nici măcar nu era necesară administrarea de probe, nu pot fi primite întrucât partea nu a arătat şi dovedit că prin modul în care judecătorul fondului a procedat i s-a cauzat ei o vătămare ce nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea hotărârii pronuntate ( art.105 alin.2 Cod de procedură civilă).
Pe de altă parte, apelanta reclamantă omite că, prin întâmpinarea formulată în fata instantei de fond, pârâta a invocat concomitent atât exceptia de inadmisibilitate a actiunii, cât şi pe cea a lipsei calitătii sale procesuale pasive, ambele argumentate pe temeiul art.166 alin.4 din Legea nr.84/1995, republicată ,şi că, cel putin în privinta acestei din urmă exceptii procedeul unirii sale cu fondul (la care, totuşi, prima instantă nu a apelat) în vederea administrării de probe este posibil din punct de vedere legal. Această exceptie asupra căreia prima instantă nu s-a mai pronuntat ca urmare a admiterii celei dintâi, de inadmisibilitate a actiunii, nu poate fi primită în considerarea celor arătate în precedent cu privire la temeiul de drept al cererii dat de dispozitiile art.166 alin.4 din Legea nr.84/1995, republicată.
În altă ordine de idei, critica nici nu mai prezintă interes fată de aprecierea ca întemeiat a celui dintâi motiv de apel, cu consecinta schimbării a acestei solutii a primei instante.
Cât priveşte criticile apelantei privitoare la fondul cauzei, ele sunt partial îndreptătite, prima instantă stabilind o greşită situatie de fapt şi trăgând concluzii eronate din probatoriile administrate, însă pentru argumentele ce se vor arăta, aceste critici nu au aptitudinea de a conduce la o schimbare a hotărârii date asupra fondului cauzei de către tribunal, care a respins actiunea reclamantei ca neîntemeiată.
Astfel, la 28 decembrie 1973 – data Decretului nr.702/1973, publicată în M.O. nr.211/30 decembrie 1973 – Institutul de P. din Ploieşti a fuzionat cu Institutul de P., G. şi G. din Bucureşti, sub denumirea de Institutul de petrol şi gaze, cu sediul în municipiul Ploieşti.
Ca urmare a acestei fuziuni, Facultatea de T. şi C.P. şi G. de la Institutul de P., G. şi G. din Bucureşti a fost trecută la Institutul de P. şi G. din Ploieşti, iar Facultatea de G.T. din cadrul aceluiaşi institut (cel din Bucureşti), a fost trecută la U.B..
Conform art.2 din decret, sarcinile de învătământ şi cercetare ştiintifică, indicatorii de plan economici şi financiari pe anul 1974, activul şi pasivul Institutului de petrol, gaze şi geologie din Bucureşti se transmit, pe data prevăzută la art.1, Institutului de P. şi G. din Ploieşti, în afara părtilor corespunzătoare aferente Facultătii de G.T., ce se transmit U.B..
Alin.2 al art.2 din decret precizează că spatiile devenite disponibile prin trecerea la Ploieşti a facultătilor de la Institutul de P., G. şi G. din Bucureşti vor fi redistribuite de către Ministerul Educatiei şi Învătământului potrivit necesitătilor învătământului superior din Centrul universitar Bucureşti.
Interpretarea sistematică a continutului art.2 din Decretul nr.702/1973 infirmă teza intimatei pârâte expuse în cuprinsul întâmpinării sale din apel, dar şi în fata primei instante, în sensul că efectele de transfer ale Decretului nr.702/1973 au fost excluse din chiar dispozitiile art.2 alin.2 în privinta spatiilor (aşadar şi a spatiului din str.T.V. nr.6) detinute anterior de Institutul de petrol, gaze şi geologie din Bucureşti, potrivit sustinerilor sale ,ele urmând să beneficieze de o reglementare separată.
În opinia sa, prin art. alin.1 din decret este reglementată situatia sarcinilor de învătământ şi cercetare ştiintifică, a indicatorilor de plan economici şi financiari pe anul 1974, care toate au fost transmise Universitătii Bucureşti, cu exceptia spatiilor devenite disponibile în urma acestei fuziuni şi a transferurilor de facultăti pe care le-a implicat. În alte cuvinte, în conceptia intimatei pârâte, Decretul nr.702/1973 aprobat prin Legea nr.25/1974 nu a continut nici o normă de transfer cu privire la nici un spatiu dintre cele folosite de Institutul de petrol, gaze şi geologie anterior fuziunii, astfel că, în aplicarea dispozitiilor art.2 alin.2 din decret, prin Ordinul nr.4570/17.11.1975 al Ministerului Educatiei şi Învătământului, toate spatiile din imobilul situat în str.T.V. nr.6 (în care până atunci functionase fostul Institutul de P., G. şi G.– Bucureşti) i-au fost ei atribuite şi au fost incluse în baza materială şi patrimoniul său, regăsindu-se în fişele de inventar şi în toate actele financiar contabile ale U.M.F. încă de la data la care această universitate a început să-şi desfăşoare activitatea în imobil, respectiv 15.09.1974.
De altfel, acesta constituie punctul în care cele două părti litigante se distantează total întrucât, în timp ce apelanta sustine că în puterea art.2 alin.1 din decret i-a fost transferat în folosintă spatiul aferent Facultătii de geologie tehnică, din imobilul situat în str.T.V. nr.6, sector 2, Bucureşti, în care această facultate a functionat şi până la momentul fuziunii celor două institute, intimata pârâtă sustine că transferul de spatii a fost exclus total prin dispozitia art.2 alin.2 din decret, iar în urma redistribuirii acestora de către Ministerul Educatiei şi Învătământului, toate spatiile din imobilul în litigiu i-au fost ei atribuite, constituind astăzi „baza ei materială” ce o îndreptăteşte la recunoaşterea dreptului de proprietate în întregime şi în exclusivitate în favoarea ei, în privinta întregului imobil din str.T.V. nr.6, sector 2, Bucureşti.
Aşa cum s-a arătat, interpretarea sistematică a continutului art.2 din Decretul nr.702/1973, ca şi celelalte acte administrative de aplicare a decretului emise ulterior acestuia, în reglementarea situatiei spatiilor din imobilul în litigiu, fac inacceptabilă pozitia şi interpretarea dată de intimata pârâtă.
Astfel, instanta apreciază, contrar sustinerilor intimatei, că textul art.2 alin.1 din Decretul nr.702/1973 a prevăzut, printre altele, că activul şi pasivul Institutului de P.G. şi G. din Bucureşti se transmit, pe data prevăzută de art.1, Institutului de petrol şi gaze din Ploieşti, în afara părtilor corespunzătoare aferente Facultătii de G.T. ce se transmit U.B.. Exceptia vizează părtile corespunzătoare aferente Facultătii de G.T., ce a fost transferată U.B., activul netransferabil constând de bună seamă, înainte de toate, în spatiul destinat functionării acestei facultăti.
Aşadar, prin eliminarea realizată la art.2 alin.1 , se întelege că alin.2 al art.2 din decret vizează nu toate spatiile în care a functionat fostul Institut de P.G. şi G. din Bucureşti cu toate facultătile sale, ci doar pe acelea devenite disponibile prin trecerea la Ploieşti a facultătilor din cadrul fostului institut din Bucureşti. Art.1 alin.2 din decret precizează că trece la Institutul de petrol şi gaze din Ploieşti Facultatea de T. şi C.P. şi G. de la Institutul de P.G. şi G. din Bucureşti. Prin urmare, redistribuirea spatiilor de către Ministerul Educatiei şi Învătământului despre care vorbeşte art.2 alin.2 din decret se referă exclusiv la spatiile devenite disponibile prin mutarea la Ploieşti a institutului şi a acestei facultăti, iar nu şi la cele în care functiona Facultatea de G.T., acestea din urmă fiind transmise, după cum o spune expres partea finală a art.2 alin.1 din decret, U.B..
În acord cu prevederile Decretului nr.702/1973 şi în aplicarea acelor dispozitii ale sale privitoare la transferarea Facultătii de G.T. la U.B. s-a emis Ordinul nr.79/12.02.1974 al Ministerului Educatiei şi Învătământului care a prevăzut la art.4 că în anul universitar 1973/1974, spatiile de învătământ şi administrative (laboratoare, săli de curs şi de proiect, etc) aferente Facultătii de G. Bucureşti – adică cel din str.T.V. nr.6, sector 2, Bucureşti – precum şi o parte corespunzătoare a spatiilor folosite de studentii acesteia în comun cu studentii celorlalte facultăti din Institutul de P.G. şi G., vor fi utilizate în continuare de Facultatea de G.T..
Faptul că prin art.6 al aceluiaşi Ordin s-a prevăzut ca în anul universitar 1974/1975, activitatea studentilor Facultătii de G.T., la unele discipline de pregătire general inginerească şi de specialitate, să poată fi desfăşurată şi în laboratoarele existente la Institutul P. din Bucureşti, nu îndreptăteşte – alături de interpretarea trunchiată a prevederilor art.2 din Decretul nr.702/1973 – concluzia intimatei în sensul că în urma reorganizării Institutului de petrol, gaze şi geologie din Bucureşti, Facultatea de G.T. nu a primit şi nu a preluat spatiul detinut până atunci în imobilul în care a functionat respectivul Institut,potrivit intimatei, ea urmând să-şi reglementeze situatia spatiilor treptat, prin semnarea de protocoale cu alte institutii de învătământ superior din centrul universitar Bucureşti.
Curtea apreciază că prin această prevedere a ordinului s-a în întâmpinarea nevoilor de de spatii suplimentare pentru desfăşurarea activitătii de învătământ a Facultătii de geologie, spatiul detinut şi folosit în imobilul din str.T.V. nr.6 (respectiv 2000 m.p. conform filei 69 dosar fond ), atât anterior, cât şi ulterior Decretului nr.702/1973 dovedindu-se în timp insuficient, aşa cum va rezulta din probatoriile administrate.
Curtea mai notează că aceeaşi situatie privitoare la folosinta spatiilor detinute de Institutul de petrol, gaze şi geologie din Bucureşti în imobilul din str.T.V. nr.6, sector 2, în urma fuziunii sale cu institutul din Ploieşti şi crearea unui nou institut, este confirmată şi prin Protocolul nr.13949/12.08.1974 încheiat între Institutul de P. şi G. din Ploieşti ( cel nou creat ), pe de o parte, şi I.M.F. din Bucureşti, pe de altă parte, protocol ce a avut ca obiect predarea-primirea între acestea a spatiilor din imobilul mentionat.
Astfel, în cuprinsul său se arată că, „în conformitate cu hotărârea Consiliului rectorilor (2 aprilie 1974) şi aprobarea conducerii Ministerului Educatiei şi Învătământului din 31 iulie 1974, IMF Bucureşti preia spatiul ce rămâne disponibil în localul Institutului de P. şi G. Bucureşti, prin mutarea acestuia la Ploieşti.
În prima etapă spatiile disponibile specificate în situatia din anexa 1( total 3.902,20mp din care 933,16 mp în clădirea nouă,1.966,99 mp în clădirea veche şi 1.002,05 mp în clădirea amfiteatru) vor fi preluate de către I.M.F.Bucureşti pentru Facultatea de F. până la 15 septembrie 1974.
Restul spatiilor rămase disponibile prin mutarea Facultătii de T. şi C.P. la Ploieşti, vor fi predate IMF Bucureşti, pentru Facultatea de F., odată cu eliberarea acestora.
IMF Bucureşti va prelua în gestiune şi administrarea proprie până la 15 septembrie 1974 spatiile specificate în anexa 1, ulterior şi celelalte spatii ce vor fi eliberate, asigurând conditiile necesare unei bune desfăşurări a procesului de învătământ.”
Nicăieri în cuprinsul acestui protocol nu se specifică faptul că IMF Bucureşti a preluat de la Institutul de P. şi G. din Ploieşti spatiile din acelaşi imobil ce au fost folosite de Facultatea de G.T., pe care nici nu ar fi avut cum să le preia de vreme ce, cum s-a arătat, chiar prin dispozitiile art.2 alin.1 din Decretul nr.702/1973 ele au fost transferate U.B..
Faptul că în finalul acestui protocol se vorbeşte despre momentul preluării spatiilor în totalitate de către IMF Bucureşti, nu îndreptăteşte sustinerea intimatei cum că ei i-a fost atribuit în folosintă exclusivă şi totală întreg imobilul din str.T.V. nr.6 în temeiul acestui protocol şi Ordinului Ministrului Educatiei şi Învătământului nr.4570/17.09.1975, ca acte emise în aplicarea art.2 alin.2 din Decretul nr.702/1973. Desigur, ultimul paragraf al protocolului nu se poate referi decât la preluarea în totalitate de către Institutul de Medicină şi Bucureşti a spatiului la care acest document se referă, respectiv a aceluia rămas disponibil în localul fostului Institut de petrol, gaze şi geologie din Bucureşti, prin mutarea acestuia la Ploieşti, ca şi a celor rămase disponibile prin mutarea Facultătii de T. şi C.P. Bucureşti.
Ordinul nr.4750/17.11.1975 emis de Ministerul Educatiei şi Învătământului în aplicarea art.2 alin.2 din Decretul nr.702/1973 nu se putea referi decât la aceleaşi spatii vizate prin textul decretului pe care îl aplică, respectiv la cele rămase libere în urma fuziunii celor două institute, a mutării sediului la Ploieşti a noului institut şi a trecerii la acesta a Facultătii de T. şi C.P..
Conform prevederilor acestui Ordin, imobilul din Bucureşti, str.T.V., nr.6 se transmite începând cu 15 septembrie 1975 din administrarea Institutului de petrol şi gaze din municipiul Ploieşti (care a luat naştere în urma fuziunii celor două institute mai sus mentionate şi prin înglobarea Facultătii de tehnologia şi chimizarea petrolului, ordinul ministrului referindu-se la acest institut întrucât la data emiterii lui aceasta era noua entitate juridică ce preluase, conform art.2 alin.1 din Decretul nr.702/1973, activul şi pasivul fostului Institut de petrol , gaze şi geologie din Bucureşti) în administrarea IMF Bucureşti, predarea-preluarea urmând a se face pe bază de protocol.
Cum s-a arătat, acest protocol se încheiase deja între cele două institutii universitare încă din 12.08.1974, aşadar anterior emiterii Ordinului 4570/17.11.1975. Atât protocolul nr.13949/12.08.1974, cât şi Ordinul 4570/17.11.1975 arată că se întemeiază, printre altele pe propunerile făcute de Consiliul rectorilor din Centrul universitar Bucureşti din şedinta din 2.04.1974.
Conform extrasului acestei şedinte (fila 69 dosar fond), imobilul din str.T.V., cu o suprafată de 12233 m.p. în care a functionat Institutul de petrol, gaze şi geologie ce şi-a transferat activitatea la Ploieşti, s-a hotărât a fi atribuit în primul rând Facultătii de F., în suprafată de 7300 m.p. suprafată utilă, s-a permis functionarea în continuare a învătământului geologic în limita celor 2000 m.p. suprafată utilă pe care îi ocupa şi la acea dată, specificându-se că măsura este una provizorie întrucât, în final, învătământul geologic urma a fi organizat în spatiile folosite de U.. Lipsa celorlalte pagini ale documentului analizat nu a permis verificarea destinatiei dorită a fi atribuită restului de spatiu din imobil.
Continutul acestui document nu schimbă însă concluziile instantei deduse până în prezent pe baza probatoriilor administrate.
Această şedintă consemnează doar intentiile acestui for reprezentat de Consiliul rectorilor, intentii sau directii de urmat care, neîncorporate într-un act cu caracter legislativ sau administrativ normativ nu capătă fortă obligatorie.
Cel mult instanta poate nota că, în scopul unei mai bune folosiri a bazei materiale a învătământului superior din centrul universitar Bucureşti, acest for şi-a propus ca în viitor, învătământul geologic să fie organizat în alte spatii decât cele folosite din imobilul din str.T.V. nr.6, respectiv în alte spatii ale Universitătii din Bucureşti, propunere care nu a mai fost concretizată ori pusă în aplicare în perioada ce a urmat, neexistând nici o dovadă că acestei facultăti i-ar fi fost retras dreptul de a mai folosi cei 2000 m.p. suprafată utilă din imobilul amintit.
Dimpotrivă, procesul-verbal aflat la fila 88 dosar fond, minuta din 8.12.1992 (fila 89 dosar fond), minuta din 15.01.1997, ca şi protocolul aplicabil între părti pentru perioada 2001 – 2005 (fila 22 dosar fond) constituie tot atâtea dovezi ale conventiilor intervenite între părtile litigante prin care intimata-pârâtă s-a obligat să asigure desfăşurarea procesului de învătământ al Facultătii de G. în incinta imobilului din str.T.V. nr.6, sector 2 pe o suprafată de 3375 m.p. (aproximativ 80 de camere, suprafata reprezentând ? din suprafata totală a clădirii).
Desigur, în conditiile în care s-a stabilit, pentru argumentele prezentate anterior, că însuşi textul art.2 alin.1 al Decretului nr.702/1973 reprezintă temeiul legal al atribuirii către U.B. a dreptului de folosintă a spatiului din imobilul situat în str.T.V. nr.6, sector 2, spatiu folosit până la acea dată de Facultatea de G. care a fost trecută sub autoritatea sa (şi însumând o suprafată utilă de 2000 m.p.), se întelege că obligatiile asumate de U.M.F. prin acordurile intervenite între părti ulterior anilor 90 consemnate în procesele-verbale, minute ori protocoale au fost privitoare doar la permisiunea dată apelantei reclamante de extindere a spatiului folosit initial de 2000 m.p. suprafată utilă la suprafata de 3375 m.p.
În alte cuvinte, chiar dacă în cuprinsul acestor conventii ( indiferent care este denumirea atribuită lor de părti) se arată că U.M.F. se obligă să asigure U.B. dreptul de a folosi o suprafată de 3375 m.p., compus din 80 de camere, reprezentând ? din totalul suprafetei imobilului din Bucureşti, str.T.V., nr.6, nu înseamnă că acordul dat de U.M.F. reprezintă singurul temei al folosintei exercitate de U.B. asupra întregii suprafete de 3375 m.p. Valoarea acordului dat de U.M.F. şi validitatea obligatiei sale nu pot fi văzute ca producătoare de efecte decât pentru dreptul recunoscut U.B. de a folosi ceea ce depăşea cei 2000 m.p. din imobil – pentru care temeiul legal al folosintei îl reprezintă art.2 alin.1 din Decretul nr.702/1973- adică pentru dreptul de a-şi extinde folosinta imobilului asupra încă 1375 m.p din imobil.
Specificarea în aceste conventii intervenite între părti – în special în art.1 din protocolul cu valabilitate 1 august 2001 – 1 august 2005, fila 75 dosar fond – că cei 3375 m.p. fac parte din baza materială a U.M.F. nu are valoarea unei recunoaşteri a acestui fapt realizată de către U.B. şi nu poate schimba în nici un fel realitatea juridică a situatiei acestor spatii din imobilul în litigiu sub aspectul dreptului de folosintă exercitat în privinta lor, realitate juridică dedusă din actele administrative cu caracter normativ şi individual mai sus analizate (Decretul nr.702/1973, Ordinul Ministerului Educatiei şi Învătământului nr.79/12.02.1974, Ordinul Ministerului Educatiei şi Învătământului nr.4570/17.09.1975), al căror continut este clar şi care, în conditii fireşti, nu ar putea genera alte interpretări.
Atâta timp cât folosinta exercitată de apelantă începând cu anul 1992, asupra unei suprafete mai mari decât cea de 2000 m.p. acordată prin dispozitiile art.2 alin.1 din Decretul nr.702/1973, a avut ca temei acordul dat în acest sens de intimata pârâtă prin conventiile intervenite succesiv între părti, dar ale căror efecte s-au produs până cel mai târziu la 1 august 2005 (pe baza ultimului protocol încheiat de acestea) Curtea apreciază că baza materială a Universitătii Bucureşti detinută cu referire la imobilul în litigiu trebuie acceptat că se limitează la suprafata de 2000 m.p. asupra căreia acesteia i-a fost conferit dreptul de folosintă în temeiul amintitului decret.
Asupra acestei baze materiale, art.166 alin.4 teza I din Legea nr.84/1995, în prezent abrogată, recunoştea un drept de proprietate în favoarea institutiei de învătământ superior de stat. Dispozitii similare se regăsesc în prezent în textul art.226 alin.7 din Legea nr.1/2011.
Pentru considerentele arătate, deduse din probatoriile administrate, ce au format convingerea instantei, concluziile judecătorului fondului ca şi sustinerile intimatei pârâte, în sensul că reclamanta a avut doar un drept de folosintă asupra unei părti din imobilul în litigiu acordat de pârâtă şi reglementat de protocoale, că aceasta nu a posedat nici un moment pentru sine, ci pentru altul ori că ea nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra spatiilor ce formează obiectul cauzei, sunt eronate, în contra probatoriilor administrate şi a dispozitiilor legale incidente.
Curtea mai face precizarea – fată de opiniile exprimate în cauză atât de judecătorul fondului, cât şi de către intimata pârâtă – că, într-adevăr, în România socialistă proprietatea bunurilor institutiilor de învătământ superior era a statului, reglementată în acest fel prin Constitutiile din 1952 şi 1965. Nici un moment însă apelanta reclamantă nu a sustinut şi invocat în prezenta cauză un drept de proprietate asupra spatiilor din imobilul în litigiu care să fi avut ca temei însuşi Decretul nr.702/1973. Aşa cum s-a arătat, prin acest decret, ei i-a fost transferat dreptul de folosintă asupra spatiilor folosite din imobil de către Facultatea de geologie tehnică pe care a preluat-o sub autoritatea şi în structura sa, spatii în suprafată utilă de 2000 m.p.
Aceste spatii sunt cele în care se organizase învătământul superior de geologie tehnică până la data aparitiei Decretului nr.702/1973 şi au rămas, în esentă, aceleaşi şi după acest moment, Universitatea Bucureşti extinzându-şi ulterior anilor 90 folosinta asupra unor spatii suplimentare din imobil pe baza acordului dat de U.M.F. în acest sens prin protocoalele, minutele ori procesele-verbale intervenite între ele.
Ca şi apelanta reclamantă, intimatei pârâte i-a fost atribuit doar dreptul de folosintă asupra celorlalte spatii din imobil prin Ordinul Ministerului Educatiei şi Învătământului nr.4570/17.09.1975 şi pe baza protocolului nr.13949/12.08.1974.
Aşadar, nici uneia din părtile litigante nu i-a fost conferit vreun drept de proprietate asupra imobilului în litigiu şi nici una nu a exercitat asupra părtilor corespunzătoare atribuite altceva decât un drept de folosintă.
Însă prin art.166 alin.4 teza I din Legea nr.84/1995, republicată, legiuitorul a recunoscut un drept de proprietate în favoarea institutiilor de învătământ superior de stat asupra bazelor lor materiale în care trebuie acceptat că se înscriu în primul rând spatiile, sediile şi clădirile în care acestea functionează în mod legal, pe baza unor drepturi de folosintă atribuite de o manieră similară celor din prezenta cauză.
Prin urmare, apelanta reclamantă are, în virtutea legii recunoscut acest drept de proprietate.
Ceea ce împiedică însă admiterea actiunii sale de fată este faptul lipsei actului juridic de individualizare a dreptului său şi de aplicare a legii, despre care vorbeşte teza a II-a a art.166 alin.4 din Legea nr.84/1995, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Educatiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
În acest sens, Curtea retine că prin nici unul din documentele existente la dosar şi, cu atât mai putin prin actele normative şi individuale de conferire a dreptului de folosintă în favoarea apelantei reclamante asupra spatiului din imobilul din str.T.V. nr.6 ocupat de Facultatea de G., respectivul spatiu nu a fost delimitat ori individualizat. Singurul document în care se vorbeşte de o delimitare a acestui spatiu, însă numai prin indicarea suprafetei, este acela care consemnează şedinta Consiliului Rectorilor din 2.04.1974 şi în care se precizează suprafata de 2000 m.p. (suprafata utilă), acceptată ca atare şi de către intimata pârâtă după cum rezultă din documentatia înaintată de aceasta ministerului în vederea emiterii certificatului de atestare a dreptului său de proprietate.
Curtea mai retine că, alături de negarea oricărui dreptul de folosintă al apelantei reclamante asupra spatiului în litigiu – atitudine adoptată în acest dosar de către pârâtă, şi delimitarea spatiilor ocupate din clădire de către cele două universităti a făcut obiect de dispută între acestea. De altfel, conflictul părtilor asupra acestui punct a şi împiedicat ministerul de resort să emită în favoarea fiecăreia dintre cele două universităti certificatele de atestare a drepturilor lor de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Deşi apelanta reclamantă a încercat să probeze spatiile pe care Facultatea de G. le-a ocupat din imobilul din str.T.V. nr.6 şi să-şi individualizeze în acest fel dreptul său, prin înscrisurile aflate la filele 57 – 75 dosar fond, Curtea apreciază că respectivele înscrisuri nu sunt o probă credibilă asupra aspectului în analiză care să poată fi opusă intimatei. Aceste documente contin declaratia extrajudiciară a rectorului U.P.– G. din Ploieşti şi planurile unor spatii, despre care acesta afirmă că ar fi fost ocupate de Facultatea de G.T. în perioada 1948 – 1973 în imobilul din str.T.V. nr.6; însă aceste planuri nu au nici o dată ori dovadă de înregistrare la data întocmirii lor şi nu rezultă că eventual ar fi fost detinute ori însuşite de Ministerul Educatiei şi Învătământului, cel ce a atribuit apelantei reclamante dreptul de folosintă. Dimpotrivă, ele par a fi întocmite de dată recentă chiar de către U.P.– G. din Ploieşti care, după cum s-a stabilit, nu a avut nici o legătură cu spatiul folosit de Facultatea de G. şi care, atât spatiul, cât şi facultatea au fost transferate U.B. prin art.2 alin.1 din Decretul nr.702/1973, ce constituie şi actul de înfiintare a acestui institut.
Cum pentru admiterea actiunii sale în constatarea dreptului de proprietate asupra părtii din imobilul situat în str.T.V. nr.6, sector 1, în care îşi desfăşoară activitatea Facultatea de G., apelanta reclamantă ar fi trebuit să înfătişeze în primul rând şi înainte de toate instrumentul probator al dreptului său de proprietate, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de ministerul de resort şi întrucât acesta ar trebui să fie singurul act juridic valabil şi producător de efecte erga omnes atât în privinta dovezii dreptului de proprietate, dar mai ales în privinta delimitării fizice a întinderii dreptului, act juridic care lipseşte apelantei reclamante la acest moment, Curtea apreciază că se impune păstrarea solutiei primei instante de respingere a cererii ca neîntemeiate, dar pentru considerente expuse în cele de mai sus.
Curtea mai arată că singură, declaratia legii de conferire a dreptului de proprietate asupra bazei sale materiale este insuficientă apelantei reclamante pentru dovedirea dreptului său şi admiterea prezentei actiuni.
Împrejurarea că litigiul aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 şi înregistrat sub nr.8038/299/2008, în care figurează ca părti reclamanta U.M.F., intervenienta în interes propriu U.B. şi pârâtul M.E.C., având ca obiect eliberarea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului din str.T.V. nr.6, sector 2 Bucureşti, a fost suspendat în temeiul art.244 pct.1 Cod de procedură civilă până la judecarea prezentului dosar nu poate schimba rationamentele de judecată ale prezentei actiuni şi nici ordinea firească şi proprie de solutionare a litigiilor existente între părti.
Atâta timp cât prin actiunea sa, reclamanta a cerut să i se constate dreptul existent asupra imobilului litigios, ea trebuie să înfătişeze în mod necesar dovada dreptului pretins, dovadă care nu poate fi dată doar de lege care nu-i recunoaşte ei decât un drept abstract, generic, neindividualizat. Concluzia nu poate fi alta, chiar dacă, în mod evident, apelanta-reclamantă şi-a construit prezenta actiune chiar în scopul de a folosi rezultatul ei ca probă şi avantaj în dosarul nr. nr.8038/299/2008 al Judecătoriei sector 1.
Ea trebuie să-şi dispute dreptul contestat nu pe calea unei actiuni în constatare care, altfel, nici nu este susceptibilă de punere în pe calea silită, iar judecata ei nici opozabilă celui chemat de lege să-i emită instrumentul doveditor al dreptului, ci pe calea unei actiuni în realizare, în contradictoriu cu toate părtile implicate, aşa cum pare a fi cauza înregistrată sub nr.8038/299/2008 aflată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
În considerarea tuturor acestor argumente, în temeiul art.296 Cod de procedură civilă şi în limitele arătate, Curtea va admite apelul declarat de apelanta reclamantă, va schimba în parte sentinta apelată, în sensul că va respinge ca neîntemeiată exceptia inadmisibilitătii actiunii, întemeiată pe prevederile art.166 din Legea nr.84/1995 şi va mentine restul dispozitiilor sentintei apelate.
5) Actiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului se solutionează prin raportare la prevederile dreptului intern, cu respectarea dispozitiilor Legii nr.10/2001, dar şi a celor internationale, instanta apreciind dacă reclamantul are sau nu un bun în sensul art.1 din Primul Protocol
