Respingerea cererii de înapoiere a minorului la reşedinţa sa obişnuită în condiţiile reţinerii situaţiei de excepţie reglementate de prevederile art.13 din Convenţia de la Haga.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.3293/3/2011 – DECIZIA CIVILĂ NR.705/06.06.2011)
La data de 17 ianuarie 2011 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a V a Civilă sub nr. dosarul 3293/3/2011, cererea reclamantului M.J. în calitate de Autoritate Centrală pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei de la Haga din 1980, respectiv reprezentat al reclamantului B.A., prin care a chemat în judecată pe pârâta N.E., în contradictoriu şi cu Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei V., judeţul B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei să înapoieze pe minora B.C.M., născută la data de 20 decembrie 2007, la Asti, Italia, la reşedinţa obişnuită în Italia, Castello din Annone, Fraz, Poggio nr. 19, la tatăl său.
În motivarea cererii, s-a arătat că minora este fiica din afara căsătoriei, a numiţilor A.B. – cetăţean italian şi E.N. – , iar potrivit prevederilor italian art. 316, 317 – 317 bis, părinţii minorei deţin în comun custodia asupra acesteia, or pârâta a procedat la o deplasare ilicită a copilului în sensul art. 3 din Convenţia de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, fără acordul tatălui, pe teritoriul României, părăsind domiciliul din Italia, la data de 07 septembrie 2010, în prezent minora aflându-se la locuinţa bunicilor materni din V., str.P., judeţ B..
Pârâta a luat astfel, o decizie în mod unilateral, care a determinat privarea tatălui de dreptul de a avea legături personale cu minora şi pe care acesta le exercita efectiv, înainte de a fi survenit împrejurarea deplasării ilicite.
În acest caz, nu se pot reţine motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului, iar neînţelegerile dintre soţi, indiferent de ce natură sunt – s-a mai arătat – nu trebuie să afecteze relaţiile fireşti ale tatălui de a avea legături personale cu minora ori de a veghea la bunăstarea şi dezvoltarea sa.
În drept s-au invocat prevederile art. 3, 12 şi 18 din Convenţia de la Haga.
S-au ataşat dovezi de comunicare a cererii privind înapoierea copilului prin Serviciul cooperare judiciară internaţională în materie civilă şi comercială nr. 112148 din 17 noiembrie 2010, spre ştiinţa pârâtei, cererea formulată de tatăl minorei, B.A., şi înscrisurile însoţitoare depuse la M.J. din Italia – Roma ca Autoritate centrală privind aplicarea Convenţiei – Departamentul de minori, certificatul de naştere al minorei eliberat de Primăria Asti, o adeverinţă privind domiciliul şi componenţa familiei – minora şi cei doi părinţi având locuinţa în Fraz Poggio nr.19, potrivit evidenţelor Primăriei Costello di Annone – Provincia Asti, o sesizare la Chestura din Asti – Oficiul Prevenţie Generală şi Ajutor Public în denunţul de dispariţie formulat de A.B. cu privire la concubina sa N.E. şi minora B.C. – în limba italiană şi în în limba română.
La data de 18 februarie 2011 (prin fax) şi înregistrare de primire la 21 februarie 2011 (fila 60 dosar fond), s-a depus o întâmpinare la dosar de către pârâta N.E., prin care a solicitat respingerea cererii de înapoiere, întrucât a avut loc „o deplasare ilicită, nu însă şi nejustificată legal”, fiind incidente prevederile art. 13 din Convenţia de la Haga potrivit cărora, instanţa poate refuza înapoierea copilului, în cazul în care există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau că în orice alt chip, să-l situeze într-o situaţie intolerabilă – având în vedere interesul superior al copilului.
În motivare s-a arătat că pârâta s-a cunoscut cu tatăl minorei în 2002, acesta având doi copii din prima căsătorie, iar în 26 august 2007 s-au căsătorit la Primăria V., judeţul B., la data de 20 decembrie 2007 născându-se copilul acestora, minora B.C.M. (în Italia – nota red.).
Întrucât tatălui copilului nu-i plăcea să muncească, schimbând des locurile de muncă, dar determinând-o şi pe pârâtă să-şi lase serviciul pe motiv de gelozie – ei au întâmpinat diverse probleme financiare în perioada în care au locuit împreună, acumulându-se sume importante de plată a chiriei locuinţei, a utilităţilor, a grădiniţei copilului etc., pârâta fiind deseori jignită, lovită şi ameninţată cu moartea sa ori cu sinuciderea reclamantului – acesta necontribuind la cheltuielile de creştere şi educare a minorei.
Relaţiile dintre cei doi soţi au culminat cu un scandal de revelionul anului 2009, când pârâta a fost jignită şi lovită, astfel că al ora 400 dimineaţa a plecat din domiciliu împreună cu minora, prezentându-se de îndată la medicul legist, neformulând plângere, întrucât ar fi pierdut procesul, reclamantul având relaţii în justiţie, astfel cum a şi fost sfătuită de avocaţi.
Continuând aceeaşi stare de nesiguranţă financiară din Italia, familia ei riscând în orice moment să fie evacuată din locuinţa închiriată şi neavând o altă şi pe fondul continuării momentelor de furie al soţului său (jigniri, loviri, ameninţări), pârâta şi-a luat fetiţa şi s-a întors în ţară, la locuinţa părinţilor săi din V., unde are un loc de muncă, o locuinţă corespunzătoare, copilul integrându-se în climatul stabil oferit, inclusiv de cursurile grădiniţei din localitate, fiind în interesul superior al minorei, de a nu fi readusă în domiciliul din Italia, având în vedere comportamentul tatălui care-i va putea afecta grav creşterea şi dezvoltarea, expunându-l pe copil unui pericol psihic, în sensul art. 13 al Convenţiei.
S-a mai arătat că s-a obţinut, potrivit art. 581 Cod de procedură civilă şi art. 16 din Convenţia de la Haga, o hotărâre judecătorească de încredinţare spre creştere şi educare a minorei, către mamă, pronunţată de Judecătoria Braşov, sentinţa civilă nr. 347 din 19 ianuarie 2011, care coroborată cu celelalte probe – ancheta socială efectuată de Primăria V. în această cauză, înscrisurile administrate în prezentul litigiu – justifică refuzul remiterii copilului din partea instanţei.
S-au înaintat la dosar şi înscrisurile: caracterizare de la grădiniţa din V., adeverinţă de la locul de muncă al pârâtei, biletele de ameninţare, adeverinţa medicală de la Serviciul de Urgenţă din Italia din 01 ianuarie 2010, sentinţa civilă nr. 347 din 19 ianuarie 2001 a Judecătoriei Braşov şi raportul de evaluare psihologică a minorei, din 23 februarie 2011, ulterior pronunţării din 03 martie 2011, respectiv 04 martie 2011.
Cererea pârâtei de lipsă de apărare şi formulare de probe cu înscrisurile sus-menţionate – depuse o dată cu întâmpinarea, a fost respinsă la termenul din 28 februarie 2011, avându-se în vedere urgenţa cauzei, reţinută astfel în pronunţare, pronunţarea fiind amânată la data de 03 martie 2011 şi pentru depunerea de note scrise la dosar de către pârâtă.
S-a solicitat – de urgenţă, din oficiu – de către instanţă, potrivit art. 129 Cod de procedură civilă, efectuarea unei anchete sociale la locuinţa minorei, Primăria V. a comunicat raportul de anchetă socială efectuat la data de 18 noiembrie 2010, la domiciliul pârâtei, din care rezultă condiţiile optime de locuinţă, dezvoltare şi creştere a minorei în locuinţa bunicilor materni săi din comuna V., judeţul B., copilul fiind înscris la grădiniţă din V., propunându-se încredinţarea spre creştere şi educare a copilului, mamei care se ocupă de copil – cu precizarea că situaţia nu s-a schimbat, astfel că se menţin concluziile acestui raport în prezenta cauză, efectuat la solicitările Judecătoriei Zărneşti şi Ambasada Italiei la Bucureşti – timpul – fiind prea scurt pentru efectuarea unei noi anchete.
Prin sentinţa civilă nr. 456 din 03 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V a Civilă, în dosarul nr. 3293/3/2011, s-a admis cererea formulată de reclamantul M.J., în calitatea de Autoritate centrală pentru aducerea la îndeplinirea a prevederilor Convenţiei de la Haga; şi reprezentantul legal al reclamantului B.A., în contradictoriu cu pârâta N.E. s-a dispus înapoierea minorei B.C.M., născută la data de 20 decembrie 2007, la reşedinţa obişnuită din Italia, Castello din Annone, Fraz, Poggio nr. 19; s-a fixat termen pentru executarea obligaţiei de înapoiere, două săptămâni de la rămânerea irevocabilă a prezentei, sub sancţiunea unei amenzi civile în favoarea Statului Român de 2.000 lei, în sarcina pârâtei.
Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Bucureşti, analizând actele şi lucrările dosarului a reţinut următoarele considerente:
Minora a locuit în Italia, împreună cu ambii părinţi, având aşadar în această ţară, reşedinţa obişnuită.
La data de 07 septembrie 2010, pe fondul unor neînţelegeri ivite între cei doi concubini, pârâta a părăsit domiciliul comun şi a plecat, împreună cu minora în România.
Aşa cum rezultă din referatul de anchetă socială, în prezent copilul se află la domiciliul bunicilor materni, fiind înscris la grădiniţă.
La soluţionarea cererii de faţă, instanţa a avut în vedere dispoziţiile Convenţiei de la Haga din 15 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, la care România a aderat prin Legea nr.100/1992, Legea nr. 369/2005 instituind totodată unele reguli în aplicarea Convenţiei menţionate.
Potrivit art. 3 alin. 1 din Convenţie, deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale şi dacă, la vremea deplasării sau neînapoierii, acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Dreptul privind încredinţarea poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
Pentru a stabili existenţa unei deplasări ilicite în accepţiunea art. 3, instanţa poate ţine seama în mod direct de legea sau hotărârile judiciare ori administrative recunoscute sau nu în mod formal, în statul în care se află reşedinţa obişnuită a copilului, fără a recurge la procedurile specifice asupra dovedirii acestui drept sau pentru recunoaşterea hotărârilor străine care ar fi altfel aplicabile.
Tribunalul a constatat că, în raport cu situaţia de fapt expusă, sunt întrunite cerinţele impuse de Convenţia de la Haga din 1980, fiind vorba de o deplasare ilicită a copilului de către mama sa, ce a avut loc în septembrie 2009.
La momentul deplasării, reşedinţa obişnuită a copilului se afla pe teritoriul statului italian, unde locuia împreună cu părinţii săi, ambii exercitând deopotrivă, potrivit legii statului în care locuiau, atât dreptul de a hotărî asupra locului reşedinţei minorei, cât şi dreptul de a acorda îngrijirile cuvenite acesteia.
În sensul art. 3 alin. ultim din Convenţie, dreptul privind încredinţarea, expus anterior, este relevat de prevederile referitoare la autoritatea părintească cuprinse în legislaţia italiană în materie, potrivit cărora se recunoaşte ambilor părinţi autoritatea comună ce se exercită de aceştia asupra copilului; se recunoaşte că este în interesul superior al minorului ca acesta să aibă acces la ambii părinţi, aşa încât este exclusă posibilitatea unuia dintre aceştia de a lua decizii unilaterale cu privire la starea copilului, vizând chiar şi schimbarea reşedinţei acestuia.
Nesocotind aceste dispoziţii legale, care reflectă o atribuire de plin drept a autorităţii parentale ambilor părinţi, atâta vreme cât printr-o hotărâre judecătorească nu s-a hotărât asupra custodiei, pârâta a săvârşit o deplasare ilicită a copilului, hotărând în mod unilateral, fără consimţământul celuilalt părinte, schimbarea reşedinţei obişnuite a minorei.
Prin urmare, instanţa de judecată a reţinut aplicabilitatea Convenţiei de la Haga din 1980, transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 100/1992 şi Legea nr. 369/2004 privitoare la aplicarea dispoziţiilor convenţiei, observând totodată că cererea de înapoiere a copilului a fost formulată în condiţiile art.12 alin. 1 din Convenţie, adică înainte expirarea termenului de un an de la data deplasării.
S-a constatat că nici pârâta, prin întâmpinarea depusă după rămânerea cauzei în pronunţare, nu a contestat că a săvârşit o deplasare ilicită a minorei, susţinând însă că a fost determinată să părăsească domiciliul obişnuit din Italia, pe fondul unor neînţelegeri cu reclamantul, ce a supus-o la agresiuni fizice şi verbale şi nu contribuia material la cheltuielile de întreţinere, neavând venituri şi nici un loc de muncă. Aceste argumente reprezintă însă, aspecte de fond ce pot fi avute în vedere cu ocazia soluţionării cererii de încredinţare a minorei, neputând constitui impedimente în ce priveşte aplicabilitatea dispoziţiilor Convenţiei de la Haga.
Chiar dacă a invocat prevederile art. 13 lit. b din Convenţia de la Haga, pârâta nu a făcut dovada unui pericol grav şi iminent în care s-ar găsi minora în situaţia înapoierii sale la reşedinţa obişnuită din Italia. De asemenea, nici pronunţarea unei ordonanţe preşedinţiale de încredinţare a minorei către mamă nu poate fi luată în considerare, având în vedere dispoziţiile art. 16 şi 17 din Convenţie.
Aşa fiind, Tribunalul a reţinut că minora are dreptul să se reîntoarcă la reşedinţa sa obişnuită, considerând că prin aceasta se restabileşte situaţia pe care ambii părinţi au avut-o iniţial în vedere, anterior deplasării minorei în România, ca fiind în interesul superior al acesteia, fără ca prin aceasta să se pună în dezbatere, fondul dreptului privind încredinţarea.
Reţinând toate cele ce preced, Tribunalul a admis cererea de înapoiere a copilului la reşedinţa sa obişnuită din Italia, urmând ca, în temeiul art. 11 alin. 2 din Legea nr. 369/2004, să fixeze termen pentru executarea obligaţiei de înapoiere, două săptămâni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, sub sancţiunea unei amenzi civile de 2.000 lei în sarcina pârâtei.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâta N.E., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, s-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul că recurenta ar fi depus întâmpinarea la dosar după rămânerea în pronunţare, în fapt, dimpotrivă, a depus întâmpinarea prin fax la 18 februarie 2011, cu 10 zile înainte de termen şi prin care solicita probe care urmau a fi încuviinţate, iar la următorul termen – administrate, mai mult, avocata sa a solicitat prin fax un termen de amânare, fiind într-o cauză cu arestaţi la altă instanţă, fiind propuse şi probe spre a fi administrate.
Instanţa nu s-a pronunţat asupra nici unei cereri, încălcându-i dreptul la apărare şi la administrarea de probe în prezenta cauză, la un proces echitabil.
S-a solicitat şi repunerea cauzei pe rol, fiind depuse înscrisuri la dosar, în apărare, constatând că dimpotrivă, instanţa a rămas în pronunţare la 28 februarie 2011.
S-au adus critici şi cu privire la soluţia pe fond, arătându-se că în mod greşit au fost interpretate afirmaţiile pârâtei, în sensul recunoaşterii deplasării ilicite a minorei în ţară. Astfel, s-a arătat că nu se contestă că ar fi vorba de o deplasare ilicită în sensul art. 3 al Convenţiei de la Haga, dar aşa cum sugerează şi art. 13 din Convenţie, în unele situaţii, există excepţiile de la regula exprimată în art. 3, de refuz de deplasare, dacă interesul copilului o cere – risc grav care să-l expună unui pericol fizic, psihic, de orice alt fel, care să-l situeze într-o situaţie intolerabilă, pe copil, astfel cum a încercat să dovedească, în sensul:
– că părţile nu au o locuinţă stabilă în Italia; la ultima locuinţă având datorii mari la plata chiriei, riscând să fie evacuaţi, să rămână pe stradă în orice moment, ceea ce este intolerabil, pentru buna creştere şi dezvoltare a fetiţei;
– în ultimele luni petrecute în Italia, copilul nu avea ce mânca, soţul nu lucra, singura care întreţinea familia, fiind recurenta – pârâtă;
– soţul a ameninţat-o cu moartea ori că se va sinucide – sens în care a ataşat biletele respective la dosar;
– de revelion în decembrie 2009 a fost jignită şi lovită de reclamant – în faţa minorei care plângea, astfel că la ora 400 dimineaţa a fost nevoită să-şi ia fetiţa şi să meargă la serviciul de urgenţă, depunând înscrisul doveditor la dosar;
– fetiţa nu putea să adoarmă cu tatăl ei, până nu venea recurenta de la serviciu, care o prefera pentru îngrijire.
Pentru a dovedi că nu este în interesul copilului a se întoarce în Italia, a apelat la cabinetul psihologului pentru a analiza starea fetiţei, iar raportul psihologic efectuat la 23 februarie 2011 a constatat că minora avea momente de confuzionalitate cu substrat anxiogen pe o temă ce gravita în jurul „lacrimilor mamei”, tablou în care tatăl avea un rol activ, iar acest substrat anxiogen se coabitează în subconştientul minorei, se originează în disoluţia familiei, în scenele de violenţă domestică la care minora a asistat, astfel că decuplarea surselor de stres din jurul copilului, sunt priorităţi absolute în demersul asigurării unui climat sănătos şi a unei dezvoltări armonioase.
Mai arată că minora este înscrisă la grădiniţă unde şi are prieteni şi se dezvoltă armonios, are condiţii foarte bune de locuit, iar tatăl nu a contribuit cu nici un ban la creşterea copilului, din septembrie 2010 până în prezent, iar întoarcerea fetiţei în Italia, ar expune-o unui pericol grav de ordin psihologic, ar pune-o într-o situaţie intolerabilă, în sensul art. 13 din Convenţie.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei ca nelegală şi netemeinică şi reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa respingerii cererii de înapoiere a copilului în Italia.
La termenul de judecată din data de 09 mai 2011, constatându-se lipsa părţilor, Curtea a avut în vedere timpul scurt acordat, de numai trei zile înainte de termen, astfel că, pentru a da posibilitate părţilor, să-şi pregătească apărările, a acordat un nou termen – cu citarea legală – la data de 06 iunie 2011.
Pentru termenul acordat, intimatul M.J. în calitate de Autoritate Centrală pentru aplicarea Convenţiei de la Haga din 1980 şi reprezentat legal al tatălui minorei, B.A. (dintr-o evidentă eroare materială menţionându-se domnul J.C.P.O.), a formulat întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 pct. 2 Cod de procedură civilă – sentinţa recurată fiind temeinică şi legală, pentru argumentele reţinute în motivarea sa:
Astfel, prima instanţă a procedat legal din punct de vedere procedural, astfel că prima critică din recurs nu este fondată.
Referitor la fondul cauzei, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, argumentele aduse în sprijinul aplicării art. 13 lit. b din Convenţia de la Haga, atât la fond, cât şi în prezentul recurs, pot avea relevanţă într-un proces având ca obiect încredinţarea minorei, dar nu în prezenta cerere de înapoiere la reşedinţa obişnuită, întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei de la Haga din 1980, totodată nu s-au adus dovezi în sensul că tatăl ar avea un comportament necorespunzător, faţă de aceasta (de minoră, nota red.), care să o expună unui pericol fizic sau psihic de orice natură, în concret, prin aplicarea Convenţiei urmărindu-se doar reintegrarea copilului în mediul lui obişnuit de viaţă.
A admite cererea de recurs – s-a mai arătat – ar însemna ignorarea unuia din obiectivele majore ale Convenţiei de la Haga din 1980, astfel cum rezultă din Raportul explicativ Vera-Perez, care urmăreşte tocmai crearea unui mijloc eficient de descurajare a răpitorului, care pretinde ca acţiunea sa să fie legalizată de autorităţile statului de refugiu, iar aplicarea art. 13 din Convenţie nu se impune, este o posibilitate a judecătorilor, de a refuza înapoierea, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei.
S-a constatat înregistrarea în cauză – fila 49 – şi a unei cereri formulată la data de 03 iunie 2011 în numele cetăţeanului italian B.A. cu domiciliul ales în România la Societate de Avocaţi „A. & A.”, semnată şi ştampilată în numele acestei societăţi, pentru cauza pendinte, de acordare a unui termen de judecată, pentru ca intimatul să ia cunoştinţă de motivele de recurs şi pentru a-şi formula apărările, menţionându-se posibilitatea realizării unei înţelegeri între părţi.
Cererea nu a fost primită în cauză, constatându-se că deja s-a acordat un termen de o lună pentru a se lua cunoştinţă de motivele de recurs, comunicate Ministerului Justiţiei – reprezentantul legal al intimatului şi Autoritatea Centrală pentru aplicarea Convenţiei de la Haga din 1980 – cadrul procesual fiind conturat în cauză, încă de la sesizarea instanţei de judecată, iar dovezi privind reprezentarea printr-o societate de asociaţi a intimatului, în prezenta cauză nu s-au administrat în speţă, admiterea unei astfel cereri într-o cauză apreciată în mod legal ca fiind urgentă, neputând constitui, decât un mod de tergiversare de soluţionare a cauzei.
Nu s-au administrat noi probe în recurs.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Critica privind ignorarea cererii recurentei de probatorii pe care o formulase, alături de cererea de lipsă de apărare, este fondată, întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra ei, deşi pârâta arătase în clar mijloacele de probă în susţinerea întâmpinării, şi pe care le-a şi depus prin fax la dosar, ajunse după reţinerea cauzei, în pronunţare: adeverinţă medicală de la Serviciul de Prim ajutor din Italia, referat de anchetă socială, sentinţa nr.347/2011 de încredinţare provizorie a copilului, raport psihologic al minorei din 23 februarie 2011.
Se constată că totuşi, în motivare, instanţa a făcut referire, la înscrisurile depuse de pârâtă, în sensul că acestea nu ar justifica respingerea cererii introductive de instanţă. Este şi argumentul pentru care, având în vedere că în întâmpinare şi în cererea de probatorii depuse la dosar, pârâta solicitase încuviinţarea probelor sus-menţionate, asupra cărora instanţa a făcut aprecieri în considerentele sentinţei pronunţate, înscrisurile administrate de pârâtă urmează a fi avute în vedere în analiza prezentului recurs, printr-o reapreciere a întregului probatoriu administrat în cauză de către părţi, potrivit art. 3041 Cod de procedură civilă.
Criticile vizând soluţia greşită de admitere a cererii reclamantului şi înapoierea de către pârâtă a minorei B.C.M., născută la data de 20 decembrie 2007, la reşedinţa obişnuită din Italia, sunt fondate, după cum urmează:
Interpretarea susţinerilor pârâtei din întâmpinarea de la fond, în sensul recunoaşterii deplasării ilicite a minorei în ţară, este greşită, în condiţiile unei exprimări defectuoase a pârâtei, întrucât recunoaşterea deplasării ilicite în sensul art. 3 din Convenţia de la Haga din 1980, este dimpotrivă, una calificată, nuanţată, în sensul – „nu însă şi nejustificată legal” – critica din recurs fiind întemeiată.
Prin invocarea justificării deplasării copilului în ţară, practic se neagă integral caracterul ilicit al deplasării.
Din reaprecierea întregului probatoriu în cauză, Curtea constată totodată, că deplasarea în ţară a copilului, s-a făcut fără acordul tatălui, dar în condiţiile în care acesta întreţinea în familie un climat de stres, provocând scandaluri la adresa locuinţei obişnuite, jignind-o pe mama copilului şi lovind-o, chiar în prezenţa minorei.
Acest aspect este probat de înscrisul de la dosar care atestă prezentarea la Serviciul de Prim ajutor din Italia, a recurentei – pârâte la data de 01 ianuarie 2010, determinată de o astfel de atitudine necorespunzătoare a reclamantului în locuinţa acestora, în chiar noaptea revelionului 2009/2010, să părăsească domiciliul împreună cu fetiţa.
Din raportul psihologic al minorei efectuat în februarie 2011 depus la dosar, rezultă constatarea din partea psihologului, că în subconştientul minorei coabitează un substrat anxios având la bază disoluţia familiei, scenele de violenţă domestică în care rolul activ îl are tatăl, pe o temă ce gravitează în jurul „lacrimilor mamei” (filele 107 – 108 dosar fond).
În rest, copilul este puternic ataşat de mamă, este afectuos, dezvoltat armonios, foarte deschis, mama fiind preocupată de echilibrul şi bunăstarea lui.
Curtea nu poate ignora aceste constatări, nerăsturnate în cauză de dovezi contrare, în aprecierea climatului de stabilitate şi de echilibru pe care, ar trebui să o îndeplinească „locuinţa obişnuită” din Italia, în care ar trebui să fie înapoiat copilul, la tatăl său, pe care nu îl asociază ca un factor de echilibru, judecătorii fiind chemaţi a aprecia, în raport de datele concrete ale cauzei, dacă este în interesul superior al copilului, pentru dezvoltarea lui firească, normală, din punct de vedere fizic, dar şi psihic, de a fi reintegrat în vechiul climat al familiei din Italia,
Din ancheta socială înaintată la dosar, efectuată de Primăria V., judeţul B., rezultă dimpotrivă, că minora este înscrisă la grădiniţa din V. la cursurile grupei mici, se exprimă în limba română, pe care o înţelege, învăţând şi poezii, legând prietenii, mama fiind cea care se preocupă de fetiţă, ele locuind în condiţii foarte bune la părinţii materni, copilul fiind ataşat de mamă.
Rezultă că în circa nouă luni de zile, până la data soluţionării recursului, fetiţa s-a reintegrat în familia mamei sale din România, unde are dezvoltat un climat echilibrat afectiv şi material care să-i asigure o dezvoltare fizică şi psihică – corespunzătoare.
La susţinerile recurentei – pârâte din întâmpinarea de la fond, respectiv din recursul declarat, nu s-au administrat probe care să răstoarne aceste susţineri, de către intimatul – tată, şi care să dovedească dimpotrivă: existenţa unui climat stabil şi echilibrat în „locuinţa obişnuită” din Italia, fără datorii acumulate la chiria pentru locuinţă, dar şi la utilităţi – gaz, electricitate etc., care să nu stea sub iminenţa unei evacuări; un loc de muncă asigurat al intimatului ori venituri ale acestuia menite să susţină material creşterea copilului la momentul reînturnării sale, în Italia.
Toate aceste elemente sunt menite să contureze, în aprecierea Curţii, că în speţă, sunt incidente şi prevederile art. 13 din Convenţia de la Haga din 1980, privind refuzul instanţei de a dispune reîntoarcerea copilului la tată, în Italia, nefiind în interesul superior al acestuia, de a se reintegra în mediul lui obişnuit de viaţă, anterior lunii septembrie 2010, când a fost adus în ţară de către mama sa, fără acordul tatălui, dar într-o atmosferă tensionată în relaţiile dintre cei doi părinţi ai copilului, determinate şi de problemele financiare dificile pe care mama copilului le-a reclamat, nerăsturnate prin cererea introductivă şi probatoriul administrat de către intimatul – reclamant.
Fără îndoială că, potrivit art. 17 din Convenţie, ordonanţa preşedinţială de încredinţare vremelnică a minorei, spre creştere şi educare, mamei, nu are înrâurire decât asupra unui proces de fond vizând custodia minorei, nu într-o cauză de răpire internaţională de copii în sensul art. 3 din Convenţie, în acelaşi timp însă, în analiza concretă a cazului dat, instanţele nu pot ignora circumstanţele părăsirii domiciliului – „locuinţa obişnuită” din Italia de către mamă împreună cu fetiţa sa şi deplasarea în ţară, fără acordul tatălui, într-o locuinţă care să asigure copilului un climat de stabilitate şi echilibru, pentru o dezvoltare normală, fizică, dar şi psihică a copului, potrivit dovezilor administrate: înscrisul de la Serviciul de Prim ajutor din Italia – Spitalul din Asti (fila 89 dosar fond), referatul de anchetă socială din V., judeţul B., caracterizarea de la grădiniţa din V.– preşcolari şi raportul de evaluare psihologică a minorei din 23 februarie 2011 (filele 107 – 108 dosar fond) care fac vorbire de coabitarea în subconştientul copilului a unui substrat anxios pe fondul violenţei domestice în „locuinţa obişnuită” din Italia şi indicii şi simptome specifice femeii abuzate emoţional, cu privire la mama fetiţei.
Şi întreaga legislaţie internă în materie statuează ca la baza oricăror măsuri, având în vedere minorii, luate inclusiv de către instanţa de judecată, trebuie să stea respectarea deplină a principiului interesului superior al copilului – principiu avut în vedere şi în prevederile Convenţiei de la Haga din 1980.
Potrivit art. 97 din Codul familiei, ambii părinţi au aceleaşi drepturi faţă de copiii lor, drepturi părinteşti exercitate „numai în interesul copiilor”.
Potrivit art. 100 din Codul familiei, copilul minor locuieşte la părinţii săi, iar dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia decid de comun acord, cu privire la care dintre ei va locui copilul, în caz de neînţelegere, instanţa judecătorească (sau autoritatea tutelară, după caz) dispunând, „ţinând seama de interesele copilului”.
Potrivit art. 2 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea dreptului copilului „Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti”(sublin,. red.).
În lumina reglementării Convenţiei de la Haga din 1980, a legislaţiei speciale în materie de minori, dar şi a Raportului explicativ invocat Vera – Perez, pentru situaţia concretă a cazului minorei B.C.M., Curtea stabileşte astfel, că este în interesul superior al copilului de a nu fi înapoiat în „locuinţa statornică” din Italia, la tatăl său – potrivit cu prevederile art. 13 lit. b teza a II-a din Convenţie, pentru considerentele reţinute pe larg mai sus, în sensul că o decizie de înapoiere a copilului l-ar pune pe acesta într-o situaţie intolerabilă – climatul violenţei domestice manifestată în relaţiile dintre părinţi, în prezenţa copilului, cu consecinţe asupra dezvoltării afectiv – psihologice a acestuia.
În consecinţă, potrivit art. 312 Cod de procedură civilă, va fi admis recursul, modificată sentinţa recurată, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiate.
