Nerespectarea prevederilor legale în materia propunerii şi administrării dovezilor. Inaplicabilitatea art.723 Cod de procedură civilă – lipsa dovedirii abuzului de drept procesual.
În situaţia în care apelantul a respectat prevederile legale în materia propunerii şi administrării dovezilor, revenirea asupra unui mijloc de probă încuviinţat în condiţiile la care s-a făcut anterior referire, nu se putea dispune decât motivat, sub aspectul utilităţii acesteia, or, instanţa de apel nu a ajuns la o atare concluzie.
În consecinţă, în aplicarea normelor legale anterior citate art.129 alin.5 Cod procedură civilă, instanţa avea posibilitatea de a păşi la judecată doar în situaţia în care ar fi citat martorul cu mandat şi acesta nu s-ar fi prezentat.
Fără a lua însă aceste măsuri procedurale, instanţa l-a decăzut pe apelant din proba testimonială, deşi nu avea temei legal în dispunerea acestei măsuri.
Fără a lua însă aceste măsuri procedurale, instanţa l-a decăzut pe apelant din proba testimonială, deşi nu avea temei legal în dispunerea acestei măsuri.
Ipoteza reglementată prin art. 723 din este o aplicare a principiului general consacrat în art. 998 şi 999 din Codul civil, după care oricine cauzează prin faptul său altuia un prejudiciu este obligat a-l repara, cu menţiunea că răspunderea civilă antrenată de aplicarea dispoziţiilor art. 723 din Codul de procedură civilă impune cerinţa dovedirii abuzului de drept procesual.
Or, în cauză această condiţie nu era îndeplinită câtă vreme, din datele existente la dosar rezultă că apelantul locuieşte în străinătate, astfel că această împrejurare trebuia avută în vedere, de către instanţa de apel, în evaluarea posibilităţilor sale concrete de a lua cunoştinţă şi comunica instanţei, în termen util, de schimbările intervenite în ceea ce priveşte domiciliul martorului propus spre audiere, neexistând alte indicii în sensul intenţiei acestuia de a tergiversa soluţionarea pricinii, cererea de amânare fiind justificată astfel, printr-un motiv legitim.
Or, în cauză această condiţie nu era îndeplinită câtă vreme, din datele existente la dosar rezultă că apelantul locuieşte în străinătate, astfel că această împrejurare trebuia avută în vedere, de către instanţa de apel, în evaluarea posibilităţilor sale concrete de a lua cunoştinţă şi comunica instanţei, în termen util, de schimbările intervenite în ceea ce priveşte domiciliul martorului propus spre audiere, neexistând alte indicii în sensul intenţiei acestuia de a tergiversa soluţionarea pricinii, cererea de amânare fiind justificată astfel, printr-un motiv legitim.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.215/4/2009 – DECIZIA CIVILĂ NR.1835/15.12.2011)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti sub numărul 215/4/2009, la data de 09.01.2009, reclamanta S.A. a chemat în judecată pe pârâtul S.V., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate deschisă succesiunea defunctului S.Ş., soţul său, decedat la data de 31.10.1998 în Bucureşti, sector 4.
În privinţa bunurilor a solicitat să se constate că masa succesorală lăsată de către defunctul S.Ş. se compune din: dreptul de 1/2, respectiv 50% din bunul imobil, proprietate comună în devălmăşie, situat în B., Aleea C.D. nr. 3, bl. 15, sc. B, et. 1, ap. 27, sector 4, compus din 2 camere de locuit cu o suprafaţă utilă de 43,56 mp, având o cotă indiviză de 2,42% din suprafaţa comună de folosinţă a imobilului; dreptul de 1/2, respectiv 50% din bunul imobil, proprietate comună în devălmăşie, situat în comuna S., satul S.M., nr.130, judeţul M. compus din casa de locuit, formată din parter şi un etaj, în suprafaţă de 70,19 mp şi teren în suprafaţă de circa 250 mp; dreptul de 1/2 , respectiv 50% dintr-un număr de 206 acţiuni, proprietate comună în devălmăşie; dreptul de 1/2 , respectiv 50% din bunul mobil, autoturism marca Dacia 1310, proprietate comună în devălmăşie.
In privinţa moştenitorilor, a solicitat să se constate că reclamanta, în calitate de soţie supravieţuitoare, este unica moştenitoare a defunctului S.Ş. si că pârâtul S.V., unicul copil legitim al defunctului S.Ş., este străin de moştenire, prin neacceptarea acesteia în termenul legal de opţiune succesorală, fiind renunţător tacit potrivit art.698 şi urm. C.civ.
Totodată a solicitat sa se dispună atribuirea întregii mase succesorale rămase de pe urma defunctului S.Ş. către reclamantă, care a acceptat voluntar tacit pur şi simpla moştenirea potrivit art. 690 C.civ.; cu cheltuieli de judecată.
A învederat reclamanta că pârâtul S.V., este copilul legitim al defunctului dintr-o altă căsătorie, că pârâtul S.V. a participat la înmormântarea tatălui său în data de 31.10.1998, iar din acel an şi până în prezent nu a acceptat sub nicio formă succesiunea defunctului, fiind renunţător şi străin de moştenire potrivit art. 696 şi urm. C.civ.
Reclamanta a menţionat că a acceptat succesiunea soţului său în formă voluntară tacită, potrivit art. 689 şi urm. C.civ., comportându-se de la data decesului acestuia şi până în prezent ca un verus dominus asupra tuturor bunurilor ce compun masa succesorală, întreprinzând acte de dispoziţie, posesie şi folosinţă neîntreruptă cu privire la bunurile succesorale şi acte de administrare definitivă, respectiv renovări la bunurile imobile, precum recondiţionarea acoperişului, zugrăveli interioare şi exterioare şi modificări, plata impozitelor şi cheltuieli de întreţinere a bunurilor succesorale, din data de 01.03.1999 a achitat impozitul pentru imobilul situat în B., Aleea C.D. nr. 3, bl. 15, se B, et.1, ap. 27, sector 4, precum şi cheltuielile de întreţinere a acestuia conform adeverinţei nr. 25/10.11.2008 eliberată de Asociaţia de Locatari a blocului.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 651 şi urm. C.civ. şi ale art. 112 şi urm. C.pr.civ.
La data de 04.03.2009, pârâtul S.V. a depus la dosar, prin serviciul registratură, întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se respingă acţiunea reclamantei ca neîntemeiată şi să se constate deschisă succesiunea defunctului S.Ş., tatăl său, decedat la data de 31.10.1998 în Bucureşti, sector 4, atribuirea către pârât a cotei de 3/4 din masa succesorală enunţată anterior iar cota de 1/4 din masa succesorală să se atribuie reclamantei în calitate de soţie supravieţuitoare.
În motivare, pârâtul a arătat că este fiul defunctului şi că imediat după decesul tatălui său, o cunoştinţă a sa a preluat în numele său, din masa succesorală a acestuia, autoturismul marca Dacia 1310, pe care l-a dus tractat în comuna B., unde a stat iniţial la soacra sa, timp de circa 3 ani, după care a fost dus la o rudă din aceeaşi comună, unde a stat până în anul 2008, până când a fost dat la fier vechi.
A învederat pârâtul că reclamanta a fost de acord ca el să preia acest autoturism, pe care reclamanta nu l-a declarat niciodată furat sau dispărut şi nici nu poate justifica împrejurarea că acesta nu se mai află în posesia sa..
Pârâtul a arătat că are domiciliul în O. încă dinaintea decesului tatălui său şi că a anual, o dată pe an, în R., iar după decesul tatălui său a vizitat-o de fiecare dată pe reclamantă, ajutând-o cu bani şi oferindu-i cadouri şi rugând-o de fiecare dată să facă demersurile necesare în vederea deschiderii succesiunii tatălui său.
În drept, pârâtul a invocat prevederile art. 115, art. 653 şi art. 689 C.pr.civ.
La termenul de judecată de la 12.03.2009, instanţa a încuviinţat pentru reclamanta-pârâtă proba cu înscrisuri, cu interogatoriul pârâtului-reclamant şi cu un martor, iar pentru pârâtul-reclamant proba cu interogatoriul reclamantei-pârâte şi cu un martor.
La termenul de judecată de la 04.06.2009, reclamanta-pârâtă a renunţat la cererea de includere în masa succesorală a imobilului, teren şi construcţie, din comuna S., satul S.M. nr.130, judeţul M..
Prin încheierea de admitere în principiu din 12.06.2009, instanţa a stabilit cu caracter interlocutoriu: admiterea în parte, în principiu, a cererii principale, astfel cum a fost restrânsă, formulată de reclamanta-pârâtă S.A. în contradictoriu cu pârâtul-reclamant S.V.; respingerea, în principiu, a cererii reconvenţionale formulată de pârâtul-reclamant S.V. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă S.A., s-a constatat deschisă succesiunea defunctului S.Ş., decedat la data de 31.10.1998, cu ultimul domiciliu în B., str. Aleea C.D. nr. 3, sector 4. De asemenea a stabilit ca masa succesorală rămasă de pe urma defunctului S.Ş. se compune din: cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.27, situat în B., str. Aleea C.D. nr. 3, bl. 15, sc. B, et.1, sector 4, cealaltă cotă de 1/2 din dreptul de proprietate asupra apartamentului menţionat aparţinând reclamantei-pârâte S.A., ca urmare a calităţii acestui imobil de bun comun, dobândit de reclamanta-pârâtă în timpul căsătoriei cu defunctul S.Ş.; cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra autoturismului marca Dacia 1310, culoare roşie, an de fabricaţie 1983, nr. de identificare 745756, nr. de înmatriculare 1-B-14269, cealaltă cotă de 1/2 din dreptul de proprietate asupra autoturismului menţionat aparţinând reclamantei-pârâte S.A., ca urmare a calităţii acestui bun mobil de bun comun, dobândit de reclamanta-pârâtă în timpul căsătoriei cu defunctul S.Ş.; 206 de acţiuni cu numerele de ordine de la 13282205 la 13282410 la Societatea Comercială C., conform certificatului de acţionar nr. 7921735/14.08.1996.
In privinţa moştenitorilor de pe urma defunctului S.Ş. instanţa a constatat ca a rămas ca unic moştenitor legal reclamanta-pârâtă S.A., în calitate de soţie supravieţuitoare, pârâtul-reclamant S.V., fiind străin de moştenirea defunctului S.Ş., prin neacceptarea moştenirii în termenul legal de opţiune succesorală.
Prin sentinţa civilă nr.6371/12.11.2009, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, a admis în parte cererea principală astfel cum a fost restrânsă formulată de reclamanta pârâtă S.A. în contradictoriu cu pârâtul reclamant S.V., a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant în contradictoriu cu reclamanta pârâtă ca neîntemeiată, a constatat deschisă succesiunea defunctului S.Ş., decedat la data de 31.10.1998, cu ultimul domiciliu în B., Aleea C.D. nr. 3, sector 4, a constatat că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului S.Ş. se compune din: cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 27 situat în B., Aleea C.D. nr. 3, bl. 15, se. B, sector 4, cealaltă cotă de 1/2 din dreptul de proprietate asupra apartamentului menţionat aparţinând reclamantei pârâte S.A., ca urmare a calităţii acestui imobil de bun comun, dobândit de reclamanta pârâtă în timpul căsătoriei cu defunctul S.Ş.; cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra autoturismului marca Dacia 1310, culoare roşie, an de fabricaţie 1983, nr. de identificare 745756, nr. de înmatriculare 1-B-14269, cealaltă cotă de 1/2 din dreptul de proprietate asupra autoturismului menţionat aparţinând reclamantei pârâte S.A., ca urmare a calităţii acestui bun mobil de bun comun, dobândit de reclamanta pârâtă în timpul căsătoriei cu defunctul S.Ş.; 206 de acţiuni cu numerele de ordine de la 13282205 la 13282410 la Societatea Comercială C., conform certificatului de acţionar nr. 7921735/14.08.1996, a constatat că de pe urma defunctului S.Ş. a rămas ca unic moştenitor legal reclamanta pârâtă S.A., în calitate de soţie supravieţuitoare, a constatat că este străin de moştenirea defunctului S.Ş., prin neacceptarea moştenirii în termenul legal de opţiune succesorală, pârâtul reclamant S.V., în calitate de fiu al defunctului dintr-o căsătorie anterioară şi a luat act de renunţarea reclamantei pârâte S.A. la judecata capătului de cerere privind imobilul, teren şi construcţie, situat în comuna S., satul S.M. nr. 130, judeţ M..
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că defunctul S.Ş. şi reclamanta-pârâtă S. (fostă P.) A. s-au căsătorit la data de 21.10.1972.
Pârâtul-reclamant, născut la data de 01.08.1958, este fiul defunctului S.Ş., rezultat dintr-o căsătorie anterioară a acestuia cu numita Sava Ioana.
Căsătoria numiţilor Sava Ştefan şi Sava Alesandra a încetat prin decesul numitului Sava Ştefan, deces intervenit la data de 31.10.1998. Conform aceluiaşi act, ultimul domiciliu al defunctului a fost în B., str. Aleea C.D. nr. 3, sector 4.
Instanţa a constatat că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului S.Ş. se compune din: cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.27, situat în B., str. Aleea C.D. nr. 3, bl 15, se B, et.1, sector 4; cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra autoturismului marca Dacia 1310, culoare roşie, an de fabricaţie 1983, nr. de identificare 745756, nr. de înmatriculare 1-B-14269; 206 de acţiuni cu numerele de ordine de la 13282205 la 13282410 la Societatea Comercială C..
Astfel, atât apartamentul, cât si autoturismul menţionate anterior au fost dobândite de către defunctul S.Ş. împreună cu reclamanta-pârâtă S.A., în timpul căsătoriei, fiind, aşadar, prin aplicarea dispoziţiilor art.30 din Codul familiei, bunuri comune ale acestora, calitate pe care niciuna din părţile prezentei cauze nu a contestat-o.
Ca urmare, s-a apreciat incidenţă prezumţia de egalitate a cotelor de contribuţie ale soţilor la dobândirea bunurilor comune, prezumţie pe care nici reclamanta-pârâtă şi nici pârâtul-reclamant nu au încercat să o răstoarne.
Referitor la cele 206 acţiuni, cu numerele de ordine de la 13282205 la 13282410, deţinute de către defunctul S.Ş. la Societatea Comercială C., instanţa a considerat că acestea constituie bun propriu al defunctului, şi nu bun comun, chiar dacă data eliberării certificatului de acţionar nr. 7921735/14.08.1996 se situează în timpul căsătoriei defunctului cu reclamanta-pârâtă.
Referitor la cererea pârâtului-reclamant, privind includerea în masa succesorală a terenului şi construcţiei din comuna S., satul S.M. nr.130, judeţul M. s-a considerat nu pot fi incluse în masa succesorală a defunctului, întrucât nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al defunctului şi al soţiei sale, reclamanta-pârâtă S.A., asupra acestora, niciuna dintre părţi nedepunând la dosar titlul de proprietate al terenului.
S-a apreciat că în ceea ce priveşte construcţia edificată pe acest teren, avizul nr. 85/02.04.1977 emis de Consiliul Popular Judeţean Mehedinţi – Atelierul de Proiectare şi autorizaţia nr. 652/4/24.05.1977 emisă de Consiliul Popular al comunei S., conform cărora soţii S.Ş. şi S.A. au fost autorizaţi să ridice o construcţie (locuinţă), parter şi etaj, în comuna S., satul S.M., judeţul M., nu este suficientă pentru a proba dreptul de proprietate al acestora asupra construcţiei din comuna S., satul S.M. nr.130, câtă vreme conform art.492 C.civ., care reglementează instituţia accesiunii imobiliare artificiale, “Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ, cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contră.” Prin urmare, construcţia edificată pe terenul din comuna S., satul S.M. nr.130, judeţul M., este prezumată a aparţine proprietarului terenului, calitate pe care defunctul S.Ş. şi reclamanta-pârâtă S.A. nu s-a dovedit a o avea.
Prima instanţa a constatat că reclamanta-pârâtă a acceptat moştenirea defunctului în termenul legal de opţiune succesorală instituit de art.700 C.civ., de 6 luni de la data decesului, având stăpânirea bunurilor succesorale, ocupându-se de întreţinerea lor, dispunând de ele şi plătind impozitul aferent acestora, astfel cum rezultă din chitanţele depuse la dosar, ceea ce echivalează cu o acceptare voluntară tacită, pură şi simplă, a moştenirii soţului său insă pârâtul-reclamant nu a făcut acte de acceptare a succesiunii tatălui său, aspect susţinut de reclamanta-pârâtă prin acţiune şi necombătut de probele administrate în cauză.
În sensul celor de mai sus, instanţa a reţinut că prin cererea reconvenţională, pârâtul-reclamant a susţinut că acceptarea moştenirii tatălui său rezultă din faptul că imediat după decesul acestuia (ce a avut loc, conform celor de mai sus, la data de 31.10.1998), o cunoştinţă a sa a preluat în numele său din masa succesorală autoturismul marca Dacia 1310, pe care 1-a dus tractat în comuna B., unde a stat iniţial la soacra sa, timp de circa 3 ani, după care a fost dus la o rudă din aceeaşi comună, unde a stat până în anul 2008, când a fost dat la fier vechi.
În răspunsurile date la întrebările din interogatoriul ce i-a fost luat, pârâtul-reclamant a prezentat o versiune diferită, arătând că preluarea autoturismului din patrimoniul succesoral s-a făcut în cursul lunii februarie 1909, deci nu imediat după deces, de către numitul I.V., pe care îl mandatase în acest sens prin telefon, pârâtul-reclamant susţinând că în acest scop l-a sunat pe acesta din O., unde locuieşte.
S-a apreciat că aceste susţineri sunt contrazise de declaraţia martorei R.G., propusă de reclamanta-pârâtă, şi chiar şi de declaraţia numitului I.V., audiat în cauză ca martor la propunerea sa, instanţa de fond concluzionând că potrivit acestor dovezi, autoturismul Dacia 1310 a ajuns în curtea socrilor pârâtului-reclamant ulterior lunilor iulie-august 1999 (deci după expirarea termenului de opţiune succesorală), nu ca urmare a unei acţiuni întreprinse de acesta în scopul acceptării moştenirii tatălui său, ci ca urmare a manifestării de voinţă a reclamantei-pârâte, care, nemaiavând unde să mai ţină maşina, ce nici nu mai funcţiona, a înţeles să o dea pârâtului-reclamant, ştiind că acesta are unde să o depoziteze, respectiv la socrii săi, ce locuiau la curte.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul reclamant S.V., criticând soluţia instanţei de fond, pentru nelegalitate şi netemeinicie, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, sub nr.215/4/2009, la data de 10.05.2010.
În dezvoltarea motivelor de apel a arătat că după administrarea probelor, instanţa a pronunţat în cauza în şedinţa publică din data de 12.06.2009 încheierea de admitere în principiu, constatând ca apelantul este străin de prin neacceptarea in termenul legal de opţiune succesorala si deci atribuind întreaga masa succesorala reclamantei.
Declaraţia martorei R.G., pe care s-a întemeiat instanţa in pronunţarea încheierii de admitere in principiu, a fost vădit mincinoasa fiind lovita de nulitate.
Instanţa de fond a apreciat ca susţinerile apelantului si ale martorului
acestuia sunt contrazise de declaraţia martorei R.G. care a
arătat ca soţul sau a efectuat reparaţii autovehiculului marca Dacia 1300
de care am făcut scriere mai sus, ultima oara in luna martie – aprilie a
anului 1999.
Ulterior pronunţării încheierii de admitere in principiu martora R.G., la data de 22 iunie 2009, depune personal prin serviciul registratura o declaraţie prin care recunoaşte ca mărturia acesteia a fost nereala si nu a concordat cu realitatea si adevărul.
La termenul din data de 12.11.2009 s-a dispus reaudierea martorei R.G. iar din lucrările dosarului se poate constata o grava neconcordanta în declaraţiile acesteia .
În apel, la termenul de judecata din data de 07.10.2010, s-a încuviinţat pentru fiecare dintre cele două părţi , proba cu un martor, pe aspectul acceptării succesiunii defunctului.02.12.2010, a fost audiat martorul N.M., la propunerea reclamantei pârâte.
Prin decizia civilă nr.1300/09.12.2010, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă a respins apelul formulat de apelantul pârât-reclamant împotriva sentinţei civile nr.6371/12.11.2009, ca nefondat.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a constatat că potrivit declaraţiei martorului audiat în apel, N.M, autoturismul a stat în faţa blocului circa un an si apoi în vara anului 1999, a fost adus în curtea casei acestuia, unde a stat până în anul 2003. Astfel chiar şi în măsura în care nu s-ar reţine valoarea probatorie a declaraţiei martorei R.G., aspectele invocate de către apelant pentru invocarea acceptării tacite a succesiunii nu se susţin faţă de probele administrate în cauză.
S-a apreciat că apelantul nu si-a probat susţinerile prin probele administrate în cauză, iar succesiunea nu s-a dovedit că a fost acceptată de către apelant (sau de către un mandatar al acestuia) în termenul legal de opţiune succesorală nici în mod expres, nici în mod tacit, fiind străin de moştenire.
Din declaraţia martorei R.G., rezultă că autoturismul marca Dacia 1310 de culoare roşie se afla parcat după moartea lui S.V. în faţa blocului în care reclamanta locuieşte de peste 30 de ani, iar declaraţia martorei pe acest aspect nu a fost una contradictorie.
In declaraţia sa, R.G. mai afirmă că soţul său a efectuat reparaţii la autovehiculul mai sus menţionat, pornindu-l, oprindu-l, în lunile martie-aprilie 1999, la rugămintea doamnei S.A.. Ulterior, în lunile de vară, iulie – august 1999, a observat că autoturismul nu mai se afla în faţa blocului. A reţinut această împrejurare, întrucât în jurul acelei perioade, în toamna anului 1999 soţul martorei R.G. s-a îmbolnăvit, decedând în anul 2000, astfel că autoturismul nu putea fi preluat de către pârâtul reclamant în luna februarie, cum susţine acesta, afirmaţie contrazisă chiar de declaraţiile martorului propus de S.V. şi de declaraţia martorului audiat in apel.
Martorul I.V. a declarat că maşina ar fi fost preluată în anul 2000, şi nicidecum în anul 1999, până în luna aprilie, pentru a se putea încadra în termenul de opţiune succesorală actul invocat de către apelant. Cu privire la locul situării autoturismului, martorul menţionează că nu-şi mai aduce aminte exact, dar crede că era “undeva la curte” şi că a ajuns la locaţia respectivă împreună reclamanta – pârâta S.A. Astfel, se poate observa că I.V. nu a preluat maşina din faţa blocului, unde aceasta s-a aflat până în lunile de vară ale anului 1999, după cum reiese din declaraţiile martorei R.G. si ale martorului din apel şi chiar faţă de declaraţia martorului, N.M.
Instanţa de fond reţine corect că potrivit depoziţiei martorului l.V. nu pârâtul – reclamant a fost cel care i-a solicitat să ia autoturismul şi să-l ducă la soacra acestuia în comuna Berceni, aşa cum susţine pârâtul-reclamant, ci reclamanta – pârâtă, cu ocazia parastasului de 40 de zile al defunctului S.Ş., din februarie 1999, la care martorul a participat, martorul susţinând că reclamanta-pârâtă intenţiona să dea această maşină pârâtului-reclamant.
S-a apreciat că potrivit doctrinei juridice, acceptarea tacită se poate face şi prin mandatar iar mandatul trebuie să fie dat în formă scrisă (deoarece mandatul formează un tot indivizibil cu actul în vederea căruia a fost dat) şi cu procura dată special pentru realizarea de acte de acceptare tacită, necesitate ce rezultă din caracterul de act de dispoziţie a acceptării tacite a moştenirii.
S-a apreciat că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, că nu există niciun document care să facă dovada acordării de către pârâtul – reclamant vreunei “cunoştinţe” a unui mandat scris, special, în vederea acceptării tacite a succesiuni, iar din răspunsul pârâtului – reclamant de la întrebarea 5 din interogatoriu se susţine că acesta ar fi mandatat, verbal, în timpul unei convorbiri telefonice, pe I.V. să preia autoturismul marca Dacia 1310 din masa succesorala.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat recurs reclamantul S.V., criticând-o pentru următoarele motive:
La termenul din data de 07.10.2010, Tribunalul Bucureşti a admis proba cu martori pentru ambele părţi, pentru recurentul fiind admis martorul I.T., moment în care recurentul a furnizat instanţei şi adresa acestuia de citare şi anume, Bucureşti, str. Nedelcu Ion nr.3, bl.3, et.3, ap.19, sector 3.
Audierea martorului urma să aibă loc la următorul termen din data de 02.12.2010.
Între aceste termene recurentul a aflat că martorul şi-a schimbat adresa, iar citarea lui s-a făcut efectiv la o adresa la care el nu mai locuia în fapt, ulterior schimbându-si şi adresa din buletinul de identitate.
La termenul din 02.12.2010, recurentul a prezentat instanţei situaţia de fapt, recurentul cu atât mai mult, locuind în Olanda nu a cunoscut noua adresa a martorului decât mult prea târziu, în orice caz, după data la care s-a admis probatoriul.
Instanţa i-a respins recurentului o noua citare a martorului său, interpretând în mod greşit prevederile legale şi l-a pus în situaţia de a nu mai avea un drept la apărare, de a-şi pierde întreaga moştenire fără a-şi putea dovedi acceptarea succesiunii în termenul legal.
După cum se poate observa în întreaga decizie civila nu se face referire la acest aspect, instanţa făcând practic o analiza intensă a fondului cauzei. Înţelege caracterul devolutiv al apelului, a sperat însă că motivarea deciziei să fie întemeiata pe faptele, mărturiile, deci probatoriile administrate în apel şi mai puţin pe fondul cauzei.
Cum în decizie nu este precizată hotărârea instanţei de a respinge recitarea martorului recurentului, recurentul presupune că aceasta se regăseşte în încheierea de şedinţa din data de 02.12.2010, împotriva căreia a inteles să declare recurs.
In drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9, 306, 312, 274, 242 alin.2 Cod procedură civilă.
Recurentul a solicitat admiterea recursului, să casarea deciziei din apel şi trimiterea dosarului la instanţa de apel, în speţa Tribunalul Bucureşti, pentru administrarea probei cu martori, cu cheltuieli de judecată.
Intimata – pârâtă S.A a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului ca nefiind motivat conform art. 3021 alin.1 lit. c) şi art. 306 alin. 1 Cod Procedură Civilă.
De asemenea a solicitat să se dispună respingerea recursului ca fiind nefondat, învederând faptul, că la data de 07.10.2010 s-a încuviinţat de către instanţa de apel proba cu martori pentru termenul de judecată din data de 02.12.2010 circa 2 luni de zile termen în care nu a manifestat vreo diligenţă, iar recurentul a fost reprezentat de societate civilă de avocaţi în România precum şi prin conform art. 67 – 68 Cod Procedură Civilă, iar faptul că locuieşte în Olanda şi nu în România nu este o justificare pentru neîndeplinirea obligaţiilor legale, nefiind respectată astfel sarcina probaţiunii.
Recurentul nu şi-a îndeplinit obligaţiile procesuale conform art. 129 alin. 1 Cod Procedură Civilă, astfel cum i-au fost puse în vedere de către instanţa de apel, în sensul că acesta nu a prezentat nicio probă, o minimă diligenţă prin care să-şi susţină apărările şi pretenţiile deduse judecăţii deşi a solicitat şi i s-a încuviinţat proba cu martori, nedepunâd astfel o cerere conform art. 82 alin. 1 Cod Procedură Civilă şi vreun înscris prin care să-şi susţină aspectele generalizate din recurs potrivit art. 1169 Cod Civil, pentru a nu putea interveni astfel decăderea din administrarea acelei probe.
Verificând decizia recurată, prin prisma motivului de recurs formulat, Curtea apreciază că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
1.Sub un prim aspect, Curtea retine că recurentul critică în recurs, nesocotirea unor reguli în desfăşurarea judecăţii de către instanţa de apel respectiv a prevederilor legale care reglementează administrarea probelor invocând în acelaşi timp încălcarea dreptului sau la apărare.
Deşi în recurs, au fost invocate ca şi motive de nelegalitate prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 din Codul de procedură civilă, Curtea, în aplicarea normei înscrise în art. 306 alin. 3 din Codul de procedură civilă, apreciază că în cauză aceste critici se impun a fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă.
În acest sens, Curtea are în vedere faptul că în dispoziţiile art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă se includ cele mai varii neregularităţi de ordin procedural care privesc atât nesocotirea normelor procedurale de ordine publică, cât şi a celor stabilite în interesul exclusiv al uneia dintre părţi. Potrivit acestor dispoziţii legale, casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
Or, în cauză, critica recurentului aduce în discuţie nerespectarea dreptului la apărare al părţii, ca principiu fundamental al procesului civil, considerent pentru care Curtea apreciază că este susceptibilă, de încadrare în cazul de casare prevăzut de art.304 pct.5 Cod procedură civilă, (iar nu în cazul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, indicat greşit în cererea de recurs).
Tot astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 cod procedură civilă, are în vedere ipoteza concretă în care instanţa de judecată a nesocotit conţinutul explicit al actelor juridice deduse judecăţii stabilind alte drepturi şi obligaţii pentru părţile în litigiu, ceea ce din punct de vedere strict legal ar însemna încălcarea prevederilor art. 969 cod civil.
În cauză însă, cum se poate observa cu uşurinţă, critica nu vizează o schimbare a naturii unui act juridic ci modul în care instanţa de apel, a apreciat asupra unei cereri care viza amânarea pricinii pentru administrarea unei probe încuviinţate, astfel încât indicarea în cererea de recurs a acestui motiv de recurs este eronată.
2. Potrivit art. 295 alin.2 Cod procedură civilă “Instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei”.
De asemenea, potrivit art. 298 Cod procedură civilă:”Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu” iar potrivit art. 167 alin. 1 Cod procedură civilă, referitoare la administrarea dovezilor în faţa primei instanţe de judecată, “Dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere”.
Totodată, potrivit art. 186 din Codul de procedură civilă, când instanţa a încuviinţat dovada cu martori, ea va dispune ascultarea acelora care au fost propuşi prin cerere şi întâmpinare. În cazurile prevăzute de art. 138 pct. 2 şi 4, lista martorilor se va depune, sub pedeapsa decăderii, în termen de 5 zile de la încuviinţare. Totodată, potrivit art. 188 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură civilă, împotriva martorului care lipseşte la prima citare instanţa poate emite mandat de aducere. Dacă, după mandatul de aducere, martorul nu se înfăţişează, instanţa va putea păşi la judecată”.
În cauză, din cuprinsul motivelor de apel formulate împotriva sentinţei civile nr. 6371/12.11.2009 a Judecătoriei Sector 4 Bucureşti (filele 2-6 dosar nr. apel), rezultă că pârâtul reclamant a arătat drept dovezi, în motivarea apelului său, înscrisuri, interogatoriu şi martori.
Din cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 07.10.2010 (fila 42 dosar apel), cererea de suplimentare a probatoriului, formulată de apelant şi intimată a fost admisă, instanţa de apel apreciind că proba testimonială solicitată de ambele părţi este “concludentă, utilă şi pertinentă cauzei”.
La acelaşi termen de judecată, recurentul pârât reclamant a indicat numele şi adresa martorului propus spre audiere – T.I., conformându-se normelor anterior citate, instanţa de apel stabilind termen pentru administrarea probatoriului la 02.12.2010, pentru când a dispus şi citarea martorilor propuşi de cele două părţi.
Potrivit încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din data de 02.12.2010, pârâtul reclamant reprezentat de avocatul angajat în cauză a învederat că martorul propus spre audiere şi-a schimbat adresa de domiciliu, solicitând citarea acestuia la noua adresă, comunicată în şedinţă publică.
S-a precizat în aceeaşi şedinţa publică că apelantul domiciliază în Olanda, acesta fiind motivul pentru care nu a avut cunoştinţă de schimbarea adresei martorului.
Intimata a solicitat decăderea pârâtului reclamant din proba încuviinţată.
În raport de aceste solicitări, Tribunalul a apreciat că în cauză nu poate opera sancţiunea decăderii pârâtului reclamant din proba încuviinţată, dată fiind natura termenului stabilit în cauză, apreciind în mod judicios că acesta nu este unul imperativ ci unul judecătoresc.
Cu toate acestea, tribunalul a apreciat că nu se mai impune acordarea unui nou termen în cauză pentru administrarea probei încuviinţate în condiţiile sus amintite, în sensul citării martorului propus de apelant la adresa indicată la data de 02.12.2010, instanţa de apel apreciind că cererea formulată de apelant reprezintă o exercitare abuzivă a drepturilor procesuale, în sensul art. 723 din Codul de procedură civilă.
Curtea, procedând la verificarea legalităţii soluţiei de respingere a cererii de amânare a cauzei pentru administrarea probei testimoniale încuviinţate apelantului, în calea de atac a apelului, din perspectiva aplicării şi interpretării corecte a dispoziţiilor legale menţionate, constată caracterul fondat al criticii recurentului.
Astfel, deşi în principiu, sancţiunea pentru nerespectarea unui termen judecătoresc constă în posibilitatea judecătorului de a nu mai acorda un termen pentru îndeplinirea actului de procedura care nu a fost îndeplinit iniţial, dreptul de apreciere al judecătorului, în această materie este limitat de normele înscrise în art. 188 alin. 3 din Codul de procedură civilă, anterior citate.
Or, în cauză, la momentul propunerii şi încuviinţării probei solicitate de apelant, apelantul a indicat toate datele necesare administrării probei ce i-a fost încuviinţată, ceea ce făcea incidentă această normă.
În plus, potrivit art. 129 alin. 5 din Codul de procedură civilă, judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
În aplicarea acestei dispoziţii legale, dacă instanţa a încuviinţat o probă, ea nu mai poate reveni asupra ei decât motivat şi numai dacă proba a devenit neconcludentă sau inutilă. Altfel spus, instanţa nu poate reveni asupra unei probe pe motiv ca partea care a propus-o nu a stăruit în administrarea ei, ci, numai când constată motivat că proba este inutilă.
Aşa fiind, în cauză, în condiţiile în care apelantul a respectat prevederile legale în materia propunerii şi administrării dovezilor, revenirea asupra unui mijloc de probă încuviinţat în condiţiile la care s-a făcut anterior referire, nu se putea dispune decât motivat, sub aspectul utilităţii acesteia, or, instanţa de apel nu a ajuns la o atare concluzie.
În consecinţă, în aplicarea normelor legale anterior citate, instanţa avea posibilitatea de a păşi la judecată doar în situaţia în care ar fi citat martorul cu mandat şi acesta nu s-ar fi prezentat.
Pe de altă parte, art. 723 din Codul de procedură civilă sancţionează exerciţiul abuziv al drepturilor procedurale, instituind răspunderea părţii pentru pagubele astfel pricinuite în condiţiile în care exercitarea unei acţiuni/cereri a depăşit limitele bunei-credinţe şi ale satisfacerii unui interes legitim şi serios, intrând pe tărâmul abuzului de drept.
Ipoteza reglementată prin art. 723 din Codul de procedură civilă este o aplicare a principiului general consacrat în art. 998 şi 999 din Codul civil, după care oricine cauzează prin faptul său altuia un prejudiciu este obligat a-l repara, cu menţiunea că răspunderea civilă antrenată de aplicarea dispoziţiilor art. 723 din Codul de procedură civilă impune cerinţa dovedirii abuzului de drept procesual.
Astfel, chiar procesul verbal de comunicare a citaţiei emise pentru martorul propus de apelant spre audiere, restituit la dosar la data de 13.10.2010, poartă menţiunea că ,,citaţia a fost afişată pe uşa principală a locuinţei destinatarului, întrucât nicio persoana nu a fost găsită”, or aceste date ale cauzei, nu erau de natură a susţine reaua credinţă a părţii în îndeplinirea obligaţiilor sale procesuale, ci de a susţine argumentele recurentului în sensul că nu a putut cunoaşte schimbarea de domiciliu a martorului propus spre audiere şi, prin urmare, nici încunoştinţa instanţa, în termen util, despre această nouă împrejurare.
Tot astfel, faptul că în proces, pârâtul reclamant a beneficiat de asistenţa juridică calificată a unui cabinet de avocat şi şi-a desemnat un mandatar, nu era de natură să conducă la o altă concluzie, mandatarul fiind desemnat să-i reprezinte interesele într-o măsură apropiată avocatului care, în plus poate să şi formuleze concluzii în faţa instanţei.
Or, datele cauzei anterior reliefate, nu sunt de natură a conduce la concluzia unei omisiuni culpabile a acestora de a urmări desfăşurarea procesului, cu respectarea normelor procedurale.
În raport de cele anterior enunţate, Curtea constată fondat recursul promovat de recurentul pârât, apreciind că modalitatea în care instanţa de apel a aplicat în cauză prevederile legale în materia administrării probelor şi cele care sancţionează abuzul de drept, a condus în acelaşi timp la încălcarea dreptului la apărare al recurentului, care şi-a întemeiat susţinerile din calea de atac a apelului tocmai pe administrarea probei testimoniale, producându-i astfel o vătămare care nu se poate acoperi decât prin desfiinţarea actelor de procedură nelegale în aplicarea art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. 1 şi 5 din Codul de procedură civilă, cu aplicarea prevederilor art. XXII alin. 2 din Legea nr. 202/2010 şi art. 305 din Codul de procedură civilă, Curtea va dispune admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
