ŞI DE FAMILIE
3) Intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr.206/2010 pentru modificarea Legii nr.248/2005 conduce la încetarea de drept a procedurii judiciare de restrângere a exerciţiului dreptului la liberă circulaţie
CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.40421/3/2010 – DECIZIA CIVILĂ NR.418A/18.04.2011)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub numărul 40421/3/24.08.2010, reclamanta D.G.P. a chemat-o în judecată pe pârâta P.I. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restrângerea exerciţiului dreptului pârâtei, la libera circulaţie in Italia.
În motivarea cererii s-a arătat în esenţă că pârâta a fost returnată din Italia, la data de 22.07.2010, în baza Acordului de readmisie încheiat între România şi statul italian.
În raport de această situaţie a pârâtei şi de prevederile art. 38 coroborat cu art. 5 lit. a din Legea 248/2005, a solicitat reclamanta ca faţă de pârâtă să se dispună măsura restrângerii exerciţiului dreptului la libera circulaţie pe teritoriul Danemarcei.
Prin sentinţa civilă nr. 2000 din 16.12.2010, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a dispus închiderea dosarului privind acţiunea reclamantei D.G.P., în contradictoriu cu pârâta P.l..
Examinând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut următoarele:
In Monitorul Oficial nr. 767/17.11.2010 a fost publicată Legea nr. 206/2010 pentru modificarea Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate. In conformitate cu art. I din acest act normativ, la data intrării in vigoare, art. 38 lit. a, art. 39 alin.1 si art. 42 alin. 2 din Legea 248/2005 se abroga. De asemenea, potrivit art. II alin. 1 lit. c, cu aceeaşi dată încetează de drept toate procedurile judiciare aflate în curs de desfăşurare şi pentru care nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pentru instituirea unei măsuri de limitare a dreptului la libera circulaţie în străinătate începute în temeiul art. 38 lit. a, art. 39 alin. 1, art. 40 lit. d si art. 42 alin.2 .
In consecinţă, constatând de drept încetarea procedurii judiciare de soluţionare a cererii, tribunalul a dispus închiderea dosarului.
Prin încheierea din Camera de Consiliu, din data de 16.03.2011, tribunalul a dispus îndreptarea erorii materiale evidente strecurate în cuprinsul sentinţei civile, în sensul că denumirea reclamantei este D.E.P.A.B.D. şi nu D.G.P., cum în mod greşit s-a menţionat.
La data de 16.02.2011, reclamanta D.E.P.A.B.D. a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 18.02.2011.
Prin motivele de apel formulate de apelanta – reclamantă, se arată că:
În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1367/2009 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 802 din 25.11.2009, “Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, denumită în continuare Direcţia, se înfiinţează prin comasarea prin fuziune a Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa Persoanelor şi Centrului Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor, care se desfiinţează” .
Având în vedere faptul că în temeiul art. 6 al actului normativ invocat, Direcţia preia patrimoniul instituţiilor publice care se desfiinţează, pe bază de protocol de predare-preluare, cauzele în care Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor are calitatea de reclamant, respectiv pârât, sunt preluate de Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date.
Menţionează apelanta – reclamantă că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 136712009: “Direcţia face parte din structurile de ordine şi siguranţă publică din subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor şi este parte componentă a Departamentului de ordine şi siguranţă publică”.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din acelaşi act normativ, “Direcţia exercită atribuţiile care îi sunt date în competenţă prin lege, cu privire ( … ) la gestionarea şi administrarea la nivel naţional a bazelor de date privind evidenţa persoanelor, cărţilor de identitate, paşapoartelor, permiselor de conducere, certificatelor de înmatriculare a vehiculelor şi a altor documente necesare persoanelor în relaţiile cu statul.”
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 136712009: .,Direcţia îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege”,
Având în vedere problematica creată în contextul aplicării de către Italia, începând de la data de 1 noiembrie 2007, a decretelor de îndepărtare din teritoriul naţional a cetăţenilor străini, potrivit prevederilor Decretului-lege nr. 181 din 1 noiembrie 2007 conţinând “Dispoziţii urgente în materie de îndepărtare de pe teritoriul naţional din motive de siguranţă publică”, care vine în completarea Decretului – lege nr. 30 din 6 februarie 2007 privind “Transpunerea în legislaţia naţională a Directivei 2004/38/CE privind dreptul cetăţenilor UE şi a membrilor lor de familie de a circula şi rezida liber pe teritoriul statelor membre”, Guvernul României a aprobat prin Hotărârea nr. 1347/2007, Planul de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia.
Obiectivul nr. 2 din Planul de măsuri este “Aplicarea unor măsuri de către structurile competente din subordine din momentul în care cetăţenii români expulzaţi ajung pe teritoriul României, respectiv iniţierea demersurilor pe baza cărora, ulterior, să fie luată de către autorităţile judecătoreşti o decizie vizând interzicerea deplasării acestora în Italia pe o perioadă determinată.”. Una din măsuri, potrivit lit. d) este: “Înaintarea de către DGP sau MAI după caz. INEP către instanţă, a “dosarului de îndepărtare”.
În considerarea prevederilor literei b ale obiectivului nr. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea
de pe teritoriu, Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date (Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor) are obligativitatea de a înainta instanţei teritoriale competente, dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia, întrucât aceştia au folosit, ca şi document de călătorie, cartea de identitate.
Mai mult, aceste demersuri trebuie efectuate în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, în considerarea dispoziţiilor legale învederate mai sus, apreciază apelanta – reclamantă că în mod eronat instanţa de fond şi reprezentantul Parchetului au reţinut faptul că întrucât potrivit prevederilor Legii nr. 206/2010 pentru modificarea Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români În străinătate, au fost abrogate dispoziţiile art. 38 lit. a şi, prin urmare, temeiul juridic al acţiunii nu mai există, câtă vreme cererea instituţiei reclamante se întemeiază pe dispoziţiile art. 38 lit. b din Legea nr. 248/2005.
In consecinţă, Direcţia îndeplineşte atribuţiile stabilite de actele normative în competenţa sa, aplică şi respectă întocmai dispoziţiile legale invocate.
Mergând pe logica eronată a instanţei de fond, s-ar ajunge în situaţia ca Direcţia să nu înainteze instanţelor competente dosarele de îndepărtare, aceasta echivalând cu încălcarea, de către Direcţie, a actelor normative prin care îi sunt stabilite aceste atribuţii.
Pe cale de consecinţă, solicită instanţei să constate că dispoziţiile actului normativ invocat de instanţa de fond nu au aplicabilitate în îndeplinirea, de către D.E.P.A.B.D., a atribuţiilor legale în domeniul limitării exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate.
Faţă de considerentele expuse, apelanta – reclamantă solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
A timbrat în mod corespunzător apelul promovat, conform art.3 şi art.11 din Legea nr.146/1997 şi art.3 din O.G. nr.32/1995.
Intimata – pârâtă nu a depus întâmpinare, deşi potrivit art.289 alin.2 Cod procedură civilă, avea această obligaţie.
În apel, nu au fost administrate probe noi, potrivit art. 292 alin. 2 şi art. 295 alin. 2 Cod de procedură civilă.
Curtea de Apel Bucureşti s-a constatat legal sesizată şi competentă material să soluţioneze prezentul apel, date fiind prevederile art. 3 Cod de procedură civilă şi art. 282 şi urm. Cod de procedură civilă.
Verificând sentinţa apelată, prin prisma criticilor invocate, în limitele cererii de apel, conform prevederilor art. 295 Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că apelul prezent este nefondat, pentru următoarele considerente:
1.i. Sub un prim aspect preliminar, Curtea reţine că în conformitate cu prevederile art. 112 pct. 4 Cod Procedură Civilă, “cererea de chemare în judecată va cuprinde: (. . .) 4. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea”.
Deci, în principiu, motivarea în fapt a unei cereri de chemare în judecată va fi însoţită şi de motivarea în drept, în sensul că reclamantul va indica şi cauza cererii sale, temeiul juridic al acesteia, definit(ă) ca actul sau fapta juridică constituind fundamentul direct şi imediat al dreptului reclamat. Cauza rezidă în fundamentul juridic al acţiunii. Ea reprezintă aşadar, fundamentul raportului juridic dedus judecăţii şi se materializează practic, în situaţia de fapt calificată juridic. În determinarea conceptului de cauză, sunt relevante doar acele împrejurări de fapt care concură la fundamentarea temeiului juridic al acţiunii.
Cauza cererii de chemare în judecată nu trebuie căutată în drept, ci în principiul generator al dreptului subiectiv reclamat. Aşadar, nu este necesar ca reclamantul să indice chiar textele de lege pe care se întemeiază, deoarece cu ajutorul obiectului şi al motivelor de fapt, judecătorul va realiza însuşi, încadrarea.
Deci, chiar dacă a fost indicat temeiul juridic de reclamant, judecătorul nu este ţinut acesta, ci are obligaţia de a da calificarea legală corectă, cererii, În virtutea rolului său activ, prevăzut de art. 129 al.4 şi 5 Cod Procedură Civilă: “Cu privire la situaţia de fapt şi motivare a în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.
Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale”.
În consecinţă, neindicarea temeiului de drept sau indicarea sa greşită nu trebuie confundată cu lipsa cauzei juridice a acţiunii reclamantului, fiind atributul instanţei să stabilească norma legală incidentă în raport de ceea ce partea supune judecăţii, respectând astfel, principiului disponibilităţii care guvernează materia procesul civil, dar şi principiului rolului său activ, evocat anterior.
Metodele de interpretare logică, teleologică şi sistematică a dispoziţiilor evocate anterior, precum şi a celor ale art. 84 Cod Procedură Civilă, determină rezultatul intenţiei legiuitorului de a stipula calificarea exactă a cererii, în funcţie de conţinutul său (deci inclusiv, în funcţie de cauza cererii) şi indiferent de inter alia, denumirea greşită, temeiul juridic atribuit(ă) de parte, un alt rezultat al interpretării textului, fiind caracterizat prin formalism excesiv.
De altfel, aceasta este şi opinia majoritară, exprimată în doctrina judiciară (a se vedea în acest sens, Profesor Universitar Doctor Ciobanu, Viorel Mihai – “Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, pag.31 sau a se vedea judecător doctor Tăbârcă, Mihaela-“Drept Procesual Civil”, volumul 1, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pag. 66) sau practica judiciară (a se vedea în acest sens, Decizia civilă nr. 660/1972 a Tribunalului Suprem sau Decizia civilă nr. 1380/2000 a Curţii de Apel Cluj, Secţia Civilă).
ii. Or, în cadrul cererii prezente de chemare în judecată, reclamanta D.E.P.A.B.D. a indicat cauza juridică a acţiunii sale: expulzarea din Italia a pârâtei, în temeiul Acordului dintre România şi Republica Italiană, cu privire la readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală (situaţie ilegală configurată de săvârşirea în Italia, de infracţiuni).
Reclamanta şi-a indicat temeiul juridic al acţiunii sale – art. 2 lit. d din HG 1347/2007 şi art. 38 lit. b din Legea nr. 248/2005.
Raportat la considerentele anterioare, de la punctul i, referitoare la principiul rolului activ al magistratului în calificarea juridică a cererii, apreciem că într-adevăr, aşa cum în mod implicit a considerat şi tribunalul, temeiul juridic al prezentei cereri, în raport de motivele de drept precizate de reclamant, îl reprezintă dispoziţiile speciale ale art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, conform căruia: .Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condiţiile şi cu privire la următoarele categorii de persoane:
a) cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat”.
Textul de lege evocat nu realizează nici o distincţie sub aspectul circumstanţierii situaţiei persoanei ce a fost expulzată în temeiul unui acord de readmisie. Aşadar, îndeplinirea acestei cerinţe, legate de aplicarea acordului de readmisie, indiferent de motivele care au cauzat aplicarea sa (exempli gratia, comiterea de infracţiuni, nereglementarea situaţiei de şedere), este suficientă pentru a determina incidenţa normei juridice menţionate.
Concluzia este susţinută şi de împrejurarea că în cazul tezei secunde a art. 38 din Legea nr. 248/2005, respectiv în cazul literei b) indicate de reclamant, acţiunea nu poate fi formulată decât de instituţia cu competenţe în domeniul apărării, ordinii publice sau siguranţei naţionale care deţine date ori informaţii cu privire la activitatea pe care persoana o desfăşoară sau urmează să o desfăşoare În străinătate.
2. Sub un al doilea aspect, Curtea constată plecând de la premisa stabilirii temeiului juridic al acţiunii ca fiind art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completări le ulterioare, că soluţia pronunţată de prima instanţă de judecată este legală.
Astfel, într-adevăr, în urma adoptării Legii nr. 206 din 11 noiembrie 2010 pentru modificarea Legii nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, dispoziţiile art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005 au fost abrogate prin art.1.
Aşadar, fiind abrogat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, în mod corect s-a dispus închiderea dosarului, în baza prevederilor art. II al.1 lit. a din aceeaşi lege modificatoare: ,,(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept: a) toate măsurile de restrângere a exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români, dispuse până la acea dată de instanţele competente în conformitate cu prevederile art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, cu modificările şi completările ulterioare, şi care se află în curs de executare”.
Măsurile de înaintare la instanţă, a dosarelor de îndepărtare, la care se referă reclamanta, trebuie să fie circumscrise noilor dispoziţii legale modificatoare, ele devenind astfel circumstanţiate doar de cazurile care configurează noul domeniu de aplicare al legii privind regimul liberei circulaţii.
În temeiul tuturor acestor considerente, Curtea apreciază că toate criticile apelantului sunt nefondate.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.296 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat, apelul promovat, reţinând că tribunalul a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
4) Admisibilitatea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art.166 din Legea nr.84/1995
