Putere de lucru judecat. Analiza pe cale incidentală a calificării naturii actului juridic dedus judecăţii. Efecte.
Judecătorul fondului a reţinut însă corect pe cale incidentală puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr.1070/10.09.2007 a Tribunalului Bucureşti în privinţa problemei de drept a calificării naturii juridice a actului semnat de părţi la data de 30.04.2003, rezolvată tot pe cale incidentală în dosarul nr.14000/3/2007, act în privinţa căruia s-a stabilit că reprezintă un de vânzare – cumpărare a imobilului din Bucureşti, str.Herăstrău nr.14, sector 1. Această calificare a naturii juridice a actului încheiat de părţi a constituit situaţia premisă de la care pornind, au fost analizate pretenţiile şi apărările părţilor, şi care a indus soluţia adoptată în dosarul nr.14000/3/2007.
Această statuare în drept a instanţelor judecătoreşti realizată în dosarul nr.14000/3/2007 asupra naturii juridice a actului în discuţie este prezumată a exprima adevărul şi nu mai poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre judecătorească, neputându-se reţine ca argument faptul că doar dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti se bucură de putere de lucru judecat.
Această statuare în drept a instanţelor judecătoreşti realizată în dosarul nr.14000/3/2007 asupra naturii juridice a actului în discuţie este prezumată a exprima adevărul şi nu mai poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre judecătorească, neputându-se reţine ca argument faptul că doar dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti se bucură de putere de lucru judecat.
În mod evident, cum s-a arătat, calificarea naturii juridice a actului din 30.04.2003 ca fiind un antecontract de vânzare – cumpărare încheiat de părţi, a constituit elementul fundamental al litigiului nr.14000/3/2007 de la care pornind au fost stabilite obligaţiile ce reveneau părţilor şi a fost analizată conduita acestora, aspecte ce au condus în mod hotărâtor la adoptarea soluţiei transpusă în dispozitivul hotărârilor pronunţate, putându-se afirma, deci, că acele considerente explică dispozitivul, bucurându-se în aceeaşi măsură ca şi acesta de putere de lucru judecat, ele explicând şi inducând în mod evident soluţia adoptată în acea cauză.
În mod evident, cum s-a arătat, calificarea naturii juridice a actului din 30.04.2003 ca fiind un antecontract de vânzare – cumpărare încheiat de părţi, a constituit elementul fundamental al litigiului nr.14000/3/2007 de la care pornind au fost stabilite obligaţiile ce reveneau părţilor şi a fost analizată conduita acestora, aspecte ce au condus în mod hotărâtor la adoptarea soluţiei transpusă în dispozitivul hotărârilor pronunţate, putându-se afirma, deci, că acele considerente explică dispozitivul, bucurându-se în aceeaşi măsură ca şi acesta de putere de lucru judecat, ele explicând şi inducând în mod evident soluţia adoptată în acea cauză.
b) Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare. Suplinirea consimţământului vânzătorului în faţa instanţei judecătoreşti. Art.5 alin.2 din Titlul X al legii nr.247/2005, art.1073 – 1077 Cod civil.
Simpla acceptare a promisiunii de vânzare, dublată sau nu de o obligaţie corelativă de cumpărare, nu este suficientă pentru a fi în prezenţa unei vânzări, însă beneficiatul promisiunii – în cazul promisiunii unilaterale – sau promitentul cumpărător care şi-a executat sau este gata să-şi execute obligaţiile – în cazul promisiunii bilaterale – este în drept să ceară instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare – cumpărare în cazul în care promitentul vânzător refuză culpabil să-şi mai execute obligaţia “de a vinde” asumată. Această hotărâre este menită să suplinească consimţământul la vânzare al promitentului – vânzător care, deşi s-a obligat să-şi dea voluntar şi singur acest consimţământ, s-a răzgândit şi refuză culpabil să-şi mai îndeplinească obligaţia de a vinde, fiind nevoie de intervenţia instanţei a cărei prezenţă şi intervenţie în raporturile dintre părţi altfel nu s-ar justifica dacă am fi în prezenţa consimţământului părţilor de a vinde, respectiv cumpăra, după cum eronat susţine apelanta când invocă lipsa consimţământului părţilor la transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, pentru a susţine nelegalitatea soluţiei primei instanţe.
Tocmai lipsa consimţământului la vânzare al promitentei – vânzătoare (apelanta) din această cauză, pe care în mod culpabil nu a mai vrut să şi-l exprime, deşi se obligase faţă de reclamant în mod ferm în acest sens a generat prezentul litigiu şi a făcut posibilă pronunţarea hotărârii de primă instanţă care şi-a justificat în mod corect soluţia pe temeiul de drept dat de art.5 alin.2 din Titlul X al Legii nr.247/2005 şi pe principiul executării în natură a obligaţiilor consacrat prin dispoziţiile art.1073 şi 1077 Cod civil.
Tocmai lipsa consimţământului la vânzare al promitentei – vânzătoare (apelanta) din această cauză, pe care în mod culpabil nu a mai vrut să şi-l exprime, deşi se obligase faţă de reclamant în mod ferm în acest sens a generat prezentul litigiu şi a făcut posibilă pronunţarea hotărârii de primă instanţă care şi-a justificat în mod corect soluţia pe temeiul de drept dat de art.5 alin.2 din Titlul X al Legii nr.247/2005 şi pe principiul executării în natură a obligaţiilor consacrat prin dispoziţiile art.1073 şi 1077 Cod civil.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.12617/3/2004 – DECIZIA CIVILĂ NR.856/A/15.12.2011)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 22.01.2004, reclamantul M.M.G. a chemat in judecată pe pârâţii M.L. şi M.F., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtelor la încheierea unui contract de vânzare cumpărare, având ca obiect imobilul situat in Bucureşti, sector 1, str. Herăstrău nr. 14, in termenii conveniţi prin antecontractul încheiat la data de 30.04.2003 şi in situaţia in care in termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii pârâtele nu procedează la încheierea contractului, in condiţiile arătate la pct. 1, să fie obligate acestea la plata unor daune moratorii in cuantum de 0,2% din valoarea imobilului pe zi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii, reclamantul arată că în perioada martie-aprilie 2003 a convenit cu ambele parate, in calitate de coproprietare ale imobilului situat in Bucureşti, sector 1, str. Herăstrău nr.14, vânzarea acestuia pentru un preţ de 350.000 de dolari americani.
In vederea încheierii contractului de vânzare in forma autentica au stabilit sa se întâlnească la sediul N.P. Z.A, reclamantul, in calitate de cumpărător, si ambele parate, M.L. şi M.F., in calitate de vânzătoare, fapt care s-a si petrecut, la data de 09.04.2003.
Analizând documentele prezentate in vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, au constatat împreuna cu notarul public ca in cuprinsul părţii I a Extrasului de carte funciara nr. 28.673, nr. cadastral 12.826 prezentat de parate si datat 09.04.2003, la rubrica Observaţii era trecuta menţiunea “pentru demisol nu s-au prezentat acte de proprietate”.
Reclamantul a arătat că a atras atenţia paratelor asupra respectivei menţiuni şi au căzut de acord ca, data fiind valoarea deosebită a imobilului – 350.000 de dolari americani – sa amâne perfectarea actelor, pana in momentul în care se va lamuri proprietatea asupra demisolului imobilului, vânzătoarele angajându-se sa întreprindă toate eforturile pentru rezolvarea cât mai rapidă a acestei chestiuni.
În acest sens, au convenit să încheie un antecontract de vânzare-cumpărare, pentru a fi siguri ca tranzacţia se va realiza, in condiţiile stabilite de comun acord.
Respectivul antecontract a fost încheiat la data de 30.04.2003 în forma scrisa, fiind semnat de reclamant pe de o parte si de parata M.L. in nume propriu si in calitate de mandatar al paratei M.F., deoarece aceasta din urma datorita vârstei nu s-a putut deplasa, pe de alta parte, precum si de un număr de trei martori.
Antecontractul conţinea, printre altele, obligaţia părţilor de a încheia actele notariale de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul după clarificarea situaţiei juridice a demisolului de către vânzători, la un preţ ferm de 350.000 de dolari din care fuseseră plătiţi 9.000 USD cu titlu de avans.
De altfel, pentru a întări si clarifica prevederile contractuale, promitenta – vânzătoare a adăugat ca post-scriptum menţiunea “îi asigur pe cumpărători că decizia mea de vânzare rămâne fermă”.
La data de 01.09.2003, reclamantul s-a întâlnit din nou cu ambele proprietare – M.L. şi M.F.- la sediul N.P.T. pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare in forma autentica, insa si de aceasta data extrasul CF prezentat cuprindea aceeaşi menţiune la rubrica Observaţii din partea I si anume “pentru demisol nu s-au prezentat acte de proprietate”.
In aceste condiţii ambele proprietare, M.L. şi M.F., au solicitat sa întocmească actele de vânzare-cumpărare pentru parter şi etaj, pentru care reclamantul să plătească 250.000 de dolari, urmând ca după clarificarea situaţiei demisolului sa întocmească si actele de vânzare-cumpărare pentru acesta, iar reclamantul să achite diferenţa pana la preţul total al imobilului de 350.000 de dolari, respectiv 91.000 de dolari. Totodată s-a solicitat de către vânzătoare ca in actul de vânzare-cumpărare pentru etaj si parter sa se stipuleze dreptul lor asupra demisolului, la care sa aibă drept de acces separat.
Deoarece formalităţile de nu erau îndeplinite, imobilul nefiind dezmembrat in doua corpuri din punct de vedere cadastral, contractul in forma solicitata de vânzătoare nu a putut fi încheiat la acea data. Din aceasta cauza au căzut de acord ca vânzarea sa aibă loc aşa cum au stabilit iniţial, după clarificarea situaţiei juridice a demisolului de către vânzători.
Ulterior acestei date, pentru a-i fi analizata o cerere de credit formulata in vederea obţinerii unei părţi din suma necesara cumpărării respectivului imobil, antecontractul încheiat a fost înaintat, împreuna cu alte documente la B.R.D.
Ca urmare a cererii de credit formulate o comisie de specialişti evaluatori ai BRD s-a deplasat pentru a evalua imobilul din strada Herăstrău nr.1. Cu aceasta ocazie au inspectat atât interiorul, cat si exteriorul imobilului, realizând si fotografii, pentru toate acestea având acordul ambilor proprietari, M.L. şi M.F., amândouă cunoscând scopul pentru care se realiza respectiva evaluare si anume aprobarea cererii de credit in vederea cumpărării imobilului, fapt care atesta ca ambele proprietare erau de acord cu vânzarea, precum si faptul ca fiica M.L. a acţionat ca si mandatar al mamei, M.F., la semnarea antecontractului.
La începutul anului 2004, a luat legătura telefonic cu vânzătoarele, care i-au comunicat ca situaţia juridica a demisolului a fost clarificata, ca a doua zi – 07.01.2004 – urmează sa intre in posesia extrasului CF rectificat, dar ca nu mai doresc să vândă imobilul la preţul înscris in antecontract, de 350.000 de dolari americani, ci la un preţ de 330.000 de euro, respectiv de 422.000 de dolari la paritatea din momentul respectiv.
Ca urmare a acestei situaţii, le-a notificat ambelor parate ca si-au asumat prin contract obligaţia de încheia contractul de vânzare-cumpărare asupra imobilului din str. Herăstrău nr.14, pentru suma de 350.000 de dolari americani.
Răspunsul paratei M.L. a fost ca “îmi este frica sa perfectez cu dvs. vânzarea imobilului (…), având in vedere ca deşi pentru vânzarea acestui imobil am completat de trei ori trei dosare (…), in ziua vânzării dvs. aţi schimbat înţelegerea…”.
Parata M.F. i-a comunicat, in urma notificării adresate ca “având in vedere ca fiica mea a pregătit de trei ori dosarul cu actele necesare in vederea perfectării vânzării cu dvs., iar dvs. ne-aţi ignorat, va mai notific prin prezenta ca nu sunt de acord cu aceasta vânzare, iar convenţia pe care aţi încheiat-o cu fiica mea în data de 30.04.2003 nu mă obligă în niciun fel, eu nefiind parte la aceasta”.
Având in vedere ca actul autentic de vânzare-cumpărare nu a fost încheiat de fiecare data din culpa vânzătorilor, deoarece, aşa cum a arătat situaţia demisolului nu fusese clarificata, este clar ca răspunsul paratelor este un refuz de a-şi îndeplini obligaţia asumata prin contract.
In ceea ce priveşte antecontractul încheiat, acesta a fost semnat de reclamant si de parata M.L., atât in nume propriu, cat si ca mandatar al mamei sale M.F., in temeiul unui contract de mandat tacit, ceea ce face ca si aceasta din urma sa aibă calitatea de parte a antecontractului.
Faptul ca fiica , M.L., a acţionat si ca mandatar al mamei sale, M.F., in temeiul unui mandat tacit, este dovedit prin atitudinea acesteia din urma: anterior semnării antecontractului s-a prezentat împreuna cu fiica sa M.L. in data de 9.04.2003 la sediul notarului public pentru încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare, ceea ce denota ca avea cunoştinţă pe deplin de toţi termenii tranzacţiei; după semnarea antecontractului, la 30.04.2003, a permis evaluarea imobilului de către angajaţii BRD, in vederea analizării cererii de credit făcuta de către reclamant pentru a cumpăra imobilul din str.Herăstrău nr.14, apărând chiar in fotografiile imobilului realizate de angajaţii BRD cu acea ocazie; s-a deplasat după semnarea antecontractului la sediul notarului public in vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare in forma autentica la data de 1.09.2003.
De altfel, faptul ca M.L. a acţionat atât in nume propriu, cat si ca mandatar al mamei sale este cunoscut si de martorii care au asistat la încheierea antecontractului si la remiterea sumei de 9.000 de dolari cu titlu de avans din preţul ce urma a fi plătit.
Chiar in situaţia in care s-ar invoca faptul ca fiica, M.L., ar fi acţionat peste limitele mandatului primit de la mama sa, M.F., aceasta din urma prin întregul sau comportament a arătat ca a ratificat actele încheiate de aceasta.
Astfel, având în vedere că exista un antecontract valabil încheiat, prin care promitenţii-vânzători s-au obligat sa încheie un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil situat in Bucureşti, str. Herăstrău nr. 14; promitenţii-vânzători au fost notificaţi punându-li-se in vedere sa îşi execute obligaţiile la care s-au angajat si sa se prezinte in vederea încheierii contractului; promitenţii-vânzători refuza încheierea contractului si implicit a obligaţiilor asumate prin contract; situaţia de fata îndeplineşte toate condiţiile legale, in vederea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care sa oblige la încheierea contractului, iar in cazul in care, in termen de 10 zile de la rămânerea definitiva a hotărârii, se refuza aceasta, sa oblige pe paraţi la plata unor daune moratorii, in cuantum de 0,2% pe zi de întârziere.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969, art. 1073, art. 1077, art. 1532 si urm. C.civ.; art.109 C.proc.civ.
La data de 10.03.2004, reclamantul a depus la dosar cerere de întregire a cererii de chemare în judecată, solicitând instanţei, în subsidiar, respectiv în situaţia în care, datorită împrejurărilor intervenite până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti, nu ar mai fi posibilă obligarea pârâtelor la încheierea contractului de vânzare-cumpătate privind imobilul în litigiu, să se dispună obligarea pârâtelor la repararea prejudiciului pe care i l-au produs prin fapta lor culpabilă de a nu respecta prevederile la care s-au obligat prin contract, motiv pentru care a solicitat obligarea pârâtelor să-i restituie sumele plătite cu titlu de avans din preţul stabilit în antecontract şi alte sume plătite în vederea executării antecontractului, reprezentând din punct de vedere al prejudiciului suferit “lucrum cessans” şi obligarea pârâtelor la plata sumei de 70.000 dolari SUA cu titlu de beneficiu nerealizat “damnum emergens”.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 132 Cod procedură civilă, art. 969 şi art. 1073 C.civ.
Prin sentinţa civilă nr. 6281/08.09.2004, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetentei materiale şi a declinat competenta de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti – Secţie Civilă, în temeiul art. 2 alin. 1 pct. 1 lit. a Cod procedură civilă, având în vedere valoarea imobilului in litigiu.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă sub nr. 2275/2004 (număr în format unic 12617/3/2004), la data de 27.09.2004.
La data de 28.10.2004, reclamantul a formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă, cerere de suspendare a acestei cauze, motivat de faptul că dezlegarea acesteia depinde de existenta sau neexistenta unui drept care face obiectul altei judecaţi.
Astfel, Judecătoria sectorului I a fost investita cu soluţionarea cererii de anulare a contractului de vânzare cu privire la imobilul din str. Herăstrău nr.14, încheiat intre paratele M.L. şi M.F. si numiţii P.D. si M., constituindu-se pe rolul acestei instanţe dosarul nr.5638/2004.
Respectiva cauza a fost soluţionata prin sentinţa 7813/18.10.2004, dispunându-se anularea respectivului contract de vânzare-cumpărare încheiat intre parate si soţii Popa, hotărârea nefiind încă redactată.
Prin încheierea de şedinţă din data de 28.10.2004, tribunalul a dispus suspendarea judecării cauzei, până când hotărârea pronunţată în dosarul nr. 5638/2004 rămâne irevocabilă.
Măsura suspendării judecării cauzei a fost justificată de tribunal prin aceea că obiectul prezentei judecăţi constă în pronunţarea unei hotărâri prin care să fie obligate pârâtele la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul din Bucureşti, str.Herăstrău nr.14, sector 1, bun cu privire la care pârâtele au încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu numitul P.D., autentificat sub nr.208/22.04.2004, prin care au înstrăinat dreptul de proprietate în favoarea acestei persoane. Acest contract, ca şi cel autentificat sub nr.1091/11.12.2003, a fost contestat de reclamant în cadrul unei acţiuni distincte înregistrate pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti sub nr.5638/2004, cerându-se anularea acestora. În acest context, este evident că dezlegarea pricinii de faţă atârnă de existenţa drepturilor ce fac obiectul acelei judecăţi.
Măsura suspendării a fost menţinută şi prin încheierile de şedinţă din data de 09.11.2006 şi din data de 03.04.2008.
La data de 30.08.2010, reclamantul a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol, fixându-se termen de judecată la data de 20.10.2010.
Cauza a fost repusă pe rol la termenul de judecată din 10.12.2010, constatându-se că dosarul nr.5638/2004 al Judecătoriei sectorului 1 a fost soluţionat irevocabil prin decizia nr.3580/8.06.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, la acelaşi termen de judecată, în temeiul art.243 pct.1 Cod de procedură civilă, instanţa a constatat calitatea de moştenitor de pe urma defunctei pârâte M.F. a pârâtei M.L., ca urmare a survenirii decesului celei dintâi la 10.07.2010, pentru acest motiv cauza fiind continuată a fi judecată doar cu pârâta M.L..
La solicitarea instanţei de a-şi lămuri şi preciza solicitările, reclamantul a formulat la 10.12.2010 o precizare adusă cererii iniţiale (fila 67 dosar fond) prin care a arătat că solicită, în principal, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul promis spre vânzare de pârâte prin antecontractul încheiat la 30.04.2003, iar în secundar, dacă se va respinge capătul principal, obligarea pârâtelor la plata unei sume echivalente în lei a 70.000 USD cu titlu de daune interese – beneficiu nerealizat, justificat prin antecontractul semnat de reclamant cu numitul Barbă Valentin, autentificat sub nr.70/3.02.2004 de BNP D.S.
Ulterior, din raţiuni de timbraj, reclamantul a depus un înscris la dosar (fila 73 dosar fond) prin care preciza că solicitarea principală a cererii rămâne neschimbată, în timp ce cu titlu subsidiar, pentru cazul respingerii solicitării principale, să fie obligate pârâtele la restituirea sumei de 9.000 USD plătită cu titlu de avans din preţul stabilit prin antecontract, în timp ce solicitarea de a fi obligate pârâtele la plata beneficiului nerealizat în cuantum de 70.000 USD a solicitat să fie anulată ca netimbrată.
Prin încheierea din 11.02.2011, prima instanţă a pus în discuţia părţilor excepţia de netimbrare a capătului de cerere referitor la acordarea beneficiului nerealizat în cuantum de 70.000 USD şi a anulat acest capăt de cerere ca netimbrat.
Întrucât reclamantul nu a făcut nici dovada achitării taxei de timbru datorată pentru cererea de obligare a pârâtei la restituirea avansului de 9000 USD, prima instanţă a anulat şi acest capăt de cerere ca netimbrat.
Pe fondul cauzei, s-a apreciat că este întemeiat cel dintâi capăt al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost ea precizată şi că se impune constatarea intervenirii vânzării-cumpărării imobilului din Bucureşti, str.Herăstrău nr.14, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 211,92 m.p. şi construcţia alcătuită din parter, etaj şi demisol, conform antecontractului încheiat la 30.04.2003, la preţul de 350.000 USD din care s-au achitat 9.000 USD cu titlu de avans, iar restul preţului de 341.000 USD fiind consemnaţi la CEC prin recipisa de consemnare nr.276/7570/1/20.02.2011 la dispoziţia pârâtei M.L., prezenta hotărâre urmând să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
S-a avut în vedere pentru aceasta natura juridică a convenţiei încheiat între părţi la 30.04.2003, care constituie un antecontract de vânzare-cumpărare cu privire la imobil situat în Bucureşti, str.Herăstrău nr.14, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 211,92 m.p. şi construcţia alcătuită din parter, etaj şi demisol, astfel cum s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, şi prin sentinţa civilă nr.1070/10.09.2007 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a V-a Civilă dată în dosarul nr.14000/3/2007, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.208/22.01.2004 de B.N.P. M. şi M. tocmai în considerarea faptului că s-a reţinut că pârâtele M.L. şi M.F. au vândut acelaşi imobil unui terţ după ce anterior îl promiseseră spre vânzare reclamantului prin încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare semnat la 30.04.2003, când s-a plătit şi avansul de 9000 USD din preţul total stabilit de 350.000 USD.
Prin aceeaşi hotărâre s-a arătat că numita M.F. are şi ea calitatea de parte a antecontractului, incumbându-i toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de acesta, prin atitudinea şi comportamentul său ea demonstrând că a ratificat actele făcute de fiica sa.
Separat de aceasta, prima instanţă a mai reţinut că, deşi au încheiat acest antecontract de vânzare-cumpărare cu reclamantul, pârâtele nu s-au mai prezentat la notariat pentru a încheia contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică, deşi situaţia juridică a demisolului – pentru care nu aveau acte de proprietate – a fost lămurită prin pronunţarea în acest sens a sentinţei civile nr.5360/22.09.2003 prin care s-a constatat că cele două pârâte sunt proprietare ale demisolului situat în Bucureşti, str.Herăstrău nr.14, sector 1, invocând în apărarea lor o serie de motive nefondate.
Nerespectarea culpabilă a obligaţiilor asumate prin antecontract de către promitentele vânzătoare atrage sancţiunea răspunderii contractuale pentru neexecutare, creditorul obligaţiei nerespectate fiind îndreptăţit la a obţine repararea în natură a prejudiciului suferit în lumina principiului executării în natură a obligaţiilor regăsit în cuprinsul dispoziţiilor art.1073 şi 1077 şi particularizat prin dispoziţiile art.5 alin.2 din Legea nr.247/2005 pentru cazul antecontractelor având ca obiect terenuri cu sau fără construcţii.
Prima instanţă a mai constatat că antecontractul de vânzare-cumpărare intervenit între părţi îndeplineşte cerinţele generale de valabilitate a actelor juridice prevăzute de art.948 Cod civil, părţile având capacitatea deplină de a contracta şi exprimând un consimţământ neafectat de vicii, promitentele vânzătoare fiind titularele dreptului de proprietate asupra imobilului cu privire la care s-a încheiat promisiunea bilaterală. Preţul din contract este unul sincer şi serios, aceasta prin raportare şi la preţul menţionat în celelalte convenţii încheiate de vânzătoare, constatându-se că reclamantul a făcut dovada consemnării integrale a diferenţei de preţ, separat de plata avansului, astfel că preţul total al imobilului a fost achitat.
În temeiul art.274 Cod de procedură civilă, pârâta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, mai puţin a celor de taxă de timbru şi timbre judiciare care sunt corespunzătoare celor de autentificare a actului, pe care reclamantul oricum le-ar fi suportat în temeiul dispoziţiilor art.1305 Cod civil.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel pârâta care l-a motivat printr-un memoriu separat depus la dosar la 22.11.2011.
În motivarea apelului declarat, apelanta pârâtă a susţinut că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică întrucât:
1) instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii şi dreptului la apărare prin aceea că a reţinut puterea lucrului judecat a sentinţei civile nr.1070/2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr.14000/3/2007, definitivă şi irevocabilă, cu referire la determinarea naturii juridice a convenţiei semnată de părţi la 30.04.2003, deşi nu a invocat nici reclamantul şi nici instanţa, din oficiu, această excepţie, pentru a fi pusă în discuţia părţilor în vederea asigurării respectării principiului contradictorialităţii şi dreptului la apărare.
În plus, prima instanţă a nesocotit nelegal faptul că partea din hotărâre care intră în puterea lucrului judecat este dispozitivul, el fiind cel ce cuprinde soluţia şi care se execută.
2) instanţa nu a analizat o parte din apărările apelantei pârâte prin care aceasta a invocat inexistenţa antecontractului, lipsa consimţământului, scopul intimatului reclamant, lipsa contraprestaţiei acestuia.
– declaraţia dată de apelantă la 30.04.2003 poate fi calificată cel mult o promisiune unilaterală de vânzare, astfel că refuzul expres al promitentei vânzătoare de a transfera dreptul de proprietate asupra imobilului poate da naştere doar la daune-interese, instanţa neavând îndrituirea de a suplini acordul de voinţă al părţilor.
Argumentându-şi opinia, apelanta a evocat conţinutul art.1585 din Codul civil francez care reglementează promisiunea unilaterală şi faptul că prin simpla acceptare a acesteia de către beneficiar, vânzarea se consideră că a fost încheiată. De asemenea, a redat opinia profesorului Fr.Deak care a susţinut că soluţia din art.1585 al francez nu a fost transpusă şi în Codul civil român, de inspiraţie franceză.
De asemenea şi în aceeaşi ordine de idei, a susţinut că eventuala acceptare a beneficiarului promisiunii nu este suficientă pentru a fi în prezenţa unei vânzări, întrucât nu există un consimţământ în acest sens, nici instanţa neputând suplini lipsa de consimţământ a părţilor. Lipsind consimţământul translativ de proprietate, nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de vânzare-cumpărare, textul art.5 din titlul X din Legea nr.247/2005 vizând o cu totul altă situaţie, aceea a preexistenţei unui antecontract în care părţile şi-au dat consimţământul pentru vânzare, singurul impediment în transmiterea proprietăţii fiind lipsa formei solemne.
Acordul de voinţă este întotdeauna necesar la încheierea oricărui contract civil, cu excepţiile prevăzute de lege – exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
– lipsa consimţământului. Prin declaraţia dată, nici una din părţile litigante nu şi-a dat consimţământul la transmiterea dreptului de proprietate, iar instanţa nu poate suplini acest consimţământ, întrucât ar echivala cu o încălcare a art.1 Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a art.481 Cod civil şi a principiului egalităţii juridice a părţilor, fiind esenţial a se analiza voinţa internă a apelantei, singura generatoare de obligaţii şi funcţie de care se poate determina natura actului încheiat.
Declaraţia dată de M.L. nu reprezintă expresia acordului de voinţă pentru realizarea vânzării imobilului.
– scopul intimatului reclamant. Pornind de la antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamant la 3.02.2004 cu numitul B.V., apelanta a susţinut că, în realitate, raporturile dintre părţi sunt cele de intermediere imobiliară, cauza determinantă a reclamantului la primirea promisiunii nefiind aceea de a dobândi dreptul de proprietate imobiliară, ci de a intermedia o vânzare-cumpărare, acest aspect transpare chiar şi din declaraţia dată de M.L. la 30.04.2003.
Din acest motiv, reclamantul nu s-a obligat să cumpere imobilul, el fiind şi acţionând ca un simplu intermediar.
– lipsa contraprestaţiei reclamantului. Apelanta susţine în cadrul acestei critici că intimatul reclamant nu şi-a executat obligaţia de plată a preţului, întrucât consemnarea preţului la dispoziţia pârâtei, după 8 ani, nu poate echivala cu executarea unei obligaţii în mod valid. Suma consemnată nu reprezintă azi mai mult de un sfert din valoarea imobilului, pentru pârâtă reprezentând un preţ derizoriu, ce afectează echilibrul contractual ce trebuie să existe între obligaţiile asumate de părţile unui contract. Apelanta a mai arătat că, păstrând hotărârea de primă instanţă, s-ar ajunge la validarea unui preţ neserios în contract, aspect ce contravenea dispoziţiilor art.1303 Cod civil, că ea nu a intenţionat să facă o liberalitate şi că reclamantul nu consemnase restul de preţ la dispoziţia sa la momentul introducerii acţiunii.
În drept, apelanta pârâtă a indicat art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la C.E.D.O., art.6 din C.E.D.O., art.481 Cod civil.
La 6.12.2011, intimatul reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat pentru următoarele considerente:
– prima instanţă nu a încălcat principiul contradictorialităţii şi dreptului la apărare atunci când a reţinut puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr.1070/2007 a Tribunalului Bucureşti cu referire la calificarea naturii juridice a actului semnat la 30.04.2003, dat fiind că ea nu era ţinută să invoce o excepţie a puterii de lucru judecat a acestei hotărâri. Principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare al pârâtei au fost respectate prin aceea că instanţa a analizat problema naturii juridice a înscrisului din 30.04.2003 după ce a pus acest aspect în discuţia părţilor. Considerentele unei hotărâri, reprezentând explicitarea soluţiei din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul şi intră deopotrivă în autoritatea de lucru judecat.
– greşit se arată că instanţa de fond nu ar fi analizat o parte a apărărilor pârâtei. Cu privire la natura juridică a convenţiei din 30.04.2003, prima instanţă a reţinut că apărările pârâtelor sunt nefondate, faţă de reţinerea cu putere de lucru judecat printr-o altă hotărâre judecătorească a naturii acestuia de antecontract de vânzare-cumpărare. Cu referire la consimţământul valabil al părţilor exprimat în vederea vânzării cumpărării, în cuprinsul antecontractului încheiat este menţionată atât intenţia lor fermă de a contracta, obiectul contractului, suma primită cu titlu de avans, restul de preţ ce urmează a fi plătit, ca şi momentul la care urma să aibă loc semnarea actului în formă autentică.
Nu poate fi vorba despre obligarea pârâtei la efectuarea unei liberalităţi în privinţa imobilului din Bucureşti, str.Herăstrău nr.14, sector 1, în condiţiile în care reclamantul a făcut dovada plăţii integrale a preţului acestuia convenit de părţi prin antecontractul de vânzare-cumpărare din 30.04.2003.
În şedinţa publică din 13.12.2011, apelanta pârâtă a depus la dosar un extras de carte funciară pentru informare cu privire la imobilul din Bucureşti, str.Herăstrău nr.14, sector 1, făcând astfel dovada împrejurării că nu mai deţine în patrimoniu dreptul de proprietate cu privire la acest imobil, despre care a afirmat că a făcut obiectul unei executări silite imobiliare, fiind adjudecat în favoarea creditorului P.D.
S-a invocat, în legătură cu acest aspect, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive în cererea de chemare în judecată, apărare pe care însă instanţa a calificat-o ca fiind una de fond şi pe care urmează să o trateze în cadrul analizei pe fond a apelului declarat de această parte.
De asemenea, Curtea notează primirea la dosar, din partea aceleiaşi părţi, în intervalul de timp între dezbaterile în fond şi pronunţarea asupra cauzei, a copiei actului de adjudecare din 24.10.2011 emis de B.E.J. C.B.M în dosarul de nr.1272/2011 şi a declaraţiei dată de M.L., ce a fost autentificată sub nr.266/18.05.2011 la B.N.P. R.F.C. ce reprezintă titlul executoriu care a stat la baza urmăririi silite imobiliare.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate, Curtea apreciază că apelul declarat este nefondat, el urmând a fi respins în considerarea următoarelor argumente:
Critica de încălcare de către prima instanţă a principiului contradictorialităţii şi dreptului la apărare prin reţinerea puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr.1070/10.09.2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă în dosarul nr.14000/3/2007, rămasă definitivă şi irevocabilă, cu referire la calificarea naturii juridice a actului juridic din 30.04.2003, în mod evident, nu poate fi reţinută.
În esenţă, obiecţiile apelantei ce susţin această critică faţă de modalitatea procedurală în care prima instanţă s-a raportat la elementele dezlegate cu putere de lucru judecat în cuprinsul hotărârii amintite, au constat în neinvocarea din oficiu de către instanţă a excepţiei puterii de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti şi greşita reţinere a puterii de lucru judecat a unei alte părţi decât dispozitivul respectivei hotărâri.
Or, Curtea observă că prima instanţă a reţinut doar pe cale incidentală puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr.1070/10.09.2007 a Tribunalului Bucureşti, recunoscând şi valorificând aspectul pozitiv decurgând din rezolvarea definitivă şi irevocabilă între aceleaşi părţi a problemei de drept a calificării naturii juridice a actului încheiat între ele la 30.04.2003, ce a făcut obiectul dezbaterii între părţi şi cercetării judecătoreşti şi în litigiul anterior ce a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr.208/22.01.2004 de BNP M. şi M. şi care a fost finalizat prin pronunţarea deciziei nr.3580/08.06.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Hotărârile judecătoreşti ce au fost pronunţate în acel litigiu au fost administrate ca probe în dosarul de faţă, erau cunoscute părţilor, iar legătura de determinare între aspectele prezentei judecăţi şi cele ce au format obiectul dosarului nr.14000/3/2007 au fost preconizate chiar prin măsura suspendării judecăţii acestei cauze dispuse de instanţa de fond în temeiul art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, la termenul de judecată din 28.10.2004, până la finalizarea irevocabilă a respectivului litigiu.
Prin urmare, apelanta – pârâtă nu are nicio îndreptăţire de a se plânge de încălcarea dreptului său la apărare ori de încălcarea principiului contradictorialităţii atâta timp cât a avut deplin posibilitatea cunoaşterii probelor cauzei, formulării de apărări, administrării de probe contrarii în faţa primei instanţe şi cât timp invocarea de către părţi ori de instanţă a excepţiei puterii de lucru judecat în temeiul art.166 Cod procedură civilă, ca excepţie de fond, peremptorie şi absolută, are loc atunci când reţinerea excepţiei împiedică cercetarea pe fond a cauzei tocmai întrucât anterior, printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă aceeaşi acţiune, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză a fost judecată între aceleaşi părţi.
Or, prima instanţă nu ar fi putut invoca excepţia puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr.1070/10.09.2007 a Tribunalului Bucureşti, care a rezolvat între aceleaşi părţi un litigiu având un alt obiect şi o altă cauză decât cele ale prezentei pricini.
Judecătorul fondului a reţinut însă corect pe cale incidentală puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr.1070/10.09.2007 a Tribunalului Bucureşti în privinţa problemei de drept a calificării naturii juridice a actului semnat de părţi la data de 30.04.2003, rezolvată tot pe cale incidentală în dosarul nr.14000/3/2007, act în privinţa căruia s-a stabilit că reprezintă un antecontract de vânzare – cumpărare a imobilului din Bucureşti, str.Herăstrău nr.14, sector 1. Această calificare a naturii juridice a actului încheiat de părţi a constituit situaţia premisă de la care pornind, au fost analizate pretenţiile şi apărările părţilor, şi care a indus soluţia adoptată în dosarul nr.14000/3/2007.
Argumentele pentru care instanţa de apel a găsit drept nefondată cea dintâi critică a apelului, expuse în cele de mai sus, lipsesc de eficienţă cea de-a doua critică a apelului, prin care apelanta s-a plâns de faptul neanalizării de către prima instanţă a unei părţi a apărărilor sale prin care a invocat inexistenţa unui antecontract între părţi, lipsa consimţământului acestora la transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, scopul intimatului – reclamant ori lipsa contraprestaţiei acestuia.
Astfel, stabilind, de principiu, că în mod corect prima instanţă s-a raportat la problema de drept dezlegată irevocabil prin hotărârile judecătoreşti ce au fost pronunţate în dosarul nr.14000/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, privitoare la determinarea naturii juridice a actului intervenit între părţi la 30.04.2003 ca fiind un antecontract de vânzare – cumpărare, reţinând că acest aspect a fost rezolvat cu putere de lucru judecat prin litigiul tranşat între părţi anterior, judecătorului fondului nu-i poate fi reproşată necercetarea celorlalte apărări ale pârâtei prin care această parte tindea la stabilirea altei situaţii şi la demonstrarea altei naturi juridice a actului respectiv, o astfel de analiză nemaifiind necesară.
Separat de aceasta, Curtea apreciază că nici unul din argumentele apelantei prin care aceasta a susţinut natura juridică de promisiune unilaterală de vânzare a “declaraţiei” datată 30.04.2003 nu este pertinent şi nu ar putea fi avut în vedere în soluţionarea prezentei cauze.
Simpla lectură a înscrisului olograf semnat de apelantă şi trei martori la 30.04.2003 fac indiscutabilă calificarea actului juridic încheiat între părţi la acea dată ca fiind un veritabil antecontract de vânzare – cumpărare a imobilului din Bucureşti, str.Herăstrău nr.14, sector 1 în înţelesul de promisiune bilaterală de vânzare – cumpărare. Chiar dacă înscrisul nu are conţinutul standard al unei astfel de convenţii şi nu vorbeşte expres şi clar despre obligaţiile asumate de fiecare din părţile acestuia, punând mai degrabă accentul pe obligaţiile asumate de promitenta – vânzătoare, el constituie în egală măsură o dovadă şi a obligaţiilor corelative asumate şi în parte executate, chiar la data convenţiei (plata arvunei sau avansului) de numitul M.M. – “cumpărător” potrivit acestui înscris şi despre care se arată că a plătit suma de “9000 USD reprezentând avansul pentru cumpărarea imobilului situat în str.Herăstrău nr.12”, preţul vânzării fiind de 350.000 USD. Acelaşi înscris consemnează că actele notariale se vor face când vânzătoarea va clarifica situaţia juridică a demisolului, la semnarea actelor urmând să se plătească şi restul sumei de 341.000 USD, cum şi când se va restitui avansul plătit cumpărătorului, în cazul răzgândirii acestuia, şi conţine la final angajamentul ferm al promitentei vânzătoare dat “cumpărătorilor” că decizia sa de vânzare rămâne fermă.
Aşadar, chiar mai mult decât o promisiune unilaterală de vânzare – cum susţine apelanta că ar trebui calificat actul datat 30.04.2003 – care şi ea constituie tot un contract (act juridic bilateral) spre deosebire de oferta de a contracta care aceasta este un act juridic unilateral, înscrisul din 30.04.2003 probează asumarea obligaţiei apelantei M.L., în calitate de proprietar al imobilului din Bucureşti, str.Herăstrău nr.14, sector 1, de a vinde numitului M.M. acest imobil, pentru preţul stabilit de 350.000 UDS, la data clarificării situaţiei juridice a demisolului şi, totodată, asumarea obligaţiei numitului M.M. de a cumpăra acest bun, pentru care a şi plătit 9.000 USD cu titlu de avans din preţul total agreat. M.M. nu numai că a acceptat oferta fermă de vânzare făcută de apelanta – pârâtă prin acest act, dar a şi plătit un avans, ca garanţie a menţinerii obligaţiei sale de a cumpăra imobilul, nemenţionată expres, dar indubitabil dedusă din celelalte cauze ale convenţiei, părţile reglementând între ele doar consecinţele agreate pentru cazul răzgândirii cumpărătorului. Desigur, “răzgândirea cumpărătorului” nu ar putea fi discutată decât în legătură cu obligaţiile sau hotărârea specifică a acestuia , de “a cumpăra”, pe care, eventual nu ar mai vrea să şi-o menţină.
Analiza pe care apelanta o face în legătură cu conţinutul art.1585 din Codul civil francez, care nu a fost transpus în Codul civil român este nerelevantă sub aspectul calificării naturii juridice de promisiune unilaterală sau promisiune bilaterală a actului juridic analizat, şi într-un caz şi în celălalt soluţia din dreptul civil român fiind aceeaşi, în sensul naşterii în patrimoniul autorului promisiunii unilaterale/autorilor promisiunii bilaterale a obligaţiei de a vinde, respectiv de a încheia în viitor contractul de vânzare – cumpărare, obligaţie distinctă şi care nu se confundă cu obligaţiile specifice ce revin vânzătorului şi cumpărătorului care încheie însuşi contractul de vânzare – cumpărare.
De altfel, motivul pentru care apelanta insistă în calificarea ca promisiune unilaterală de vânzare a actului din 30.04.2003, anume că în cazul refuzului expres al promitentei – vânzătoare de a transfera dreptul de proprietate asupra imobilului, beneficiarul promisiunii nu ar fi îndreptăţit decât să ceară şi să obţină daune-interese, nu constituie decât o eroare juridică. În realitate, şi în cazul promisiunii unilaterale care constituie tot un antecontract, beneficiarul promisiunii acceptate poate cere încheierea contractului în cazul refuzului culpabil al promitentului de a mai vinde dacă urmăreşte executarea în natură a obligaţiei, singura diferenţă faţă de cazul promisiunii bilaterale fiind aceea că, în această din urmă situaţie, oricare dintre părţi poate cere încheierea contractului în cazul încălcării culpabile a obligaţiilor celeilalte părţi.
Desigur, simpla acceptare a promisiunii de vânzare, dublată sau nu de o obligaţie corelativă de cumpărare, nu este suficientă pentru a fi în prezenţa unei vânzări, însă beneficiatul promisiunii – în cazul promisiunii unilaterale – sau promitentul cumpărător care şi-a executat sau este gata să-şi execute obligaţiile – în cazul promisiunii bilaterale – este în drept să ceară instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare – cumpărare în cazul în care promitentul vânzător refuză culpabil să-şi mai execute obligaţia “de a vinde” asumată. Această hotărâre este menită să suplinească consimţământul la vânzare al promitentului – vânzător care, deşi s-a obligat să-şi dea voluntar şi singur acest consimţământ, s-a răzgândit şi refuză culpabil să-şi mai îndeplinească obligaţia de a vinde, fiind nevoie de intervenţia instanţei a cărei prezenţă şi intervenţie în raporturile dintre părţi altfel nu s-ar justifica dacă am fi în prezenţa consimţământului părţilor de a vinde, respectiv cumpăra, după cum eronat susţine apelanta când invocă lipsa consimţământului părţilor la transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, pentru a susţine nelegalitatea soluţiei primei instanţe.
În mod eronat şi sfidând evidenţa, susţine apelanta că temeiul de drept al art.5 alin.2 din Titlul X al Legii nr.247/2005 ar viza altă ipoteză decât cea a prezentei cauzei, şi anume cazul când prin antecontract părţile şi-au dat consimţământul pentru vânzare, singurul impediment în transmiterea proprietăţii fiind lipsa formei solemne, atâta timp cât textul legal în discuţie vorbeşte de cazul când “una din părţi refuză ulterior să încheie contractul”.
Curtea mai observă că, pronunţând hotărârea sa, prima instanţă a acordat o atenţie deosebită inclusiv verificării îndeplinirii condiţiilor generale de valabilitate ale oricărui act juridic cerute de dispoziţiile art.948 Cod civil, dar şi a celor speciale din materia contractului de vânzare-cumpărare, astfel că observaţia apelantei asupra necesităţii verificării îndeplinirii cerinţelor art.948 Cod civil este nejustificată.
Nu pot fi reţinute nici susţinerile apelantei prin care încearcă să demonstreze că scopul urmărit de intimatul reclamant în raporturile juridice stabilite cu aceasta pe baza actului din 30.04.2003 ar fi fost cel de intermediere imobiliară, acesta constituind – în opinia sa – motivul pentru care reclamantul nu s-a obligat să cumpere imobilul oferit spre vânzare. Este de observat că argumentele apelantei se sprijină pe actele juridice realizate de reclamant – antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat cu B.V. şi autentificat sub nr.70/3.02.2004 de B.N.P. D.S. – şi care sunt mult ulterioare antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat de ei la 30.04.2003, neputând demonstra intenţia şi scopul promitentului – cumpărător de la această dată, ca şi pe o redare eronată şi interpretare trunchiată a clauzei finale a acestui antecontract prin care se susţine de către apelantă că, pentru cazul răzgândirii cumpărătorului s-ar fi stipulat că restituirea sumei de 9000 USD avans va avea loc după ce reclamantul va vinde imobilul.
Sfidând din nou evidenţa dar, de data aceasta şi logica, apelanta redă eronat conţinutul clauzei finale a antecontractului încheiat cu reclamantul la 30.04.2003 care spune, în realitate, “că în cazul în care cumpărătorul (şi nu beneficiarul) se răzgândeşte, mă oblig (apelanta) să restitui cei 9000 USD reprezentând avansul în momentul în care voi vinde (apelanta) imobilul altui cumpărător”, printr-o astfel de clauză neputând fi autorizat reclamantul să vândă imobilul altui cumpărător, cum pretinde apelanta (nici n-ar fi putut-o face de vreme ce nu devenise proprietar al acestuia, ba chiar se răzgândise şi nici nu mai dorea acest bun), în vederea restituirii unui avans pe care nici nu îl datora, ci era în drept, eventual, să ceară restituirea lui.
Cât priveşte obiecţia apelantei pârâte în privinţa preţului imobilului, despre care susţine că este la nivelul unui sfert din valoarea acestuia, fiind pus de reclamant la dispoziţia ei abia după 8 ani, Curtea îi reaminteşte acesteia că acest preţ de 350.000 USD este cel agreat de ea cu reclamantul şi acceptat prin convenţia încheiată la 30.04.2003, iar pentru faptul punerii lui cu întârziere la dispoziţia sa este singura vinovată. Aceasta întrucât, astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat în dosarul nr.14000/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, soluţionat irevocabil prin decizia nr.3580/8.06.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu rea credinţă, în conivenţă cu numiţii P.D. şi P.M. apelanta a acţionat în scopul fraudării drepturilor şi intereselor reclamantului deoarece, contrar obligaţiilor asumate faţă de acesta prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la 30.04.2003, după clarificarea situaţiei juridice a demisolului imobilului, a refuzat să-l mai vândă reclamantului la preţul convenit de 350.000 USD, înstrăinând bunul numiţilor P. şi promovând o acţiune în rezoluţiunea contractului încheiat la 30.04.2003 pentru motivul fals al neexecutării obligaţiei promitentului cumpărător de plată a preţului, acţiune ce i-a fost respinsă în toate fazele procesuale de judecată ale dosarului înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti sub nr.31082/299/2005 (filele 79-100).
Prin toate aceste acţiuni ale sale în care, cu rea credinţă a adoptat o conduită contrară obligaţiilor pe care singură şi le-a asumat prin convenţia din 30.04.2003, apelanta a urmărit împiedicarea realizării drepturilor reclamantului şi zădărnicirea eforturilor depuse de acesta în acest scop, ajungându-se ca prezenta judecată începută la 22.01.2004 să fie finalizată definitiv abia la finele anului 2011, ca urmare a necesităţii suspendării sale în scopul desfiinţării actelor frauduloase încheiate de apelantă, astfel că ea nu se poate plânge de consecinţele propriilor fapte ilicite.
Nu prezintă relevanţă aspectul că restul de preţ nu fusese consemnat de reclamant, la dispoziţia sa, la data introducerii acţiunii – care a coincis cu ziua în care ea a înstrăinat bunul unui terţ în scopul fraudării drepturilor promitentului-cumpărător – de vreme ce o astfel de dovadă exista la data pronunţării hotărârii de primă instanţă.
Desigur, preţul convenit şi achitat integral de către intimatul-reclamant, de 350.000 USD nu este nicidecum unul derizoriu.
Cât priveşte împrejurarea nouă relevată în apel de către apelantă pe calea invocării excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive în cererea de chemare în judecată decurgând din faptul pierderii de către aceasta a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în urma unei proceduri execuţionale silite, apărare pe care Curtea o va analiza ca motiv de ordine publică privitor la neîntrunirea condiţiilor cerute a fi îndeplinite în cadrul unei acţiuni similare celei din prezenta cauză, se reţin următoarele:
Acţiunea în nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.208/22.01.2004 autentificat de B.N.P. F.M. promovată şi câştigată irevocabil de reclamantul din această cauză, a fost finalizată la data de 8.06.2010 prin pronunţarea deciziei nr.3580/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în dosarul nr.14000/3/2007.
Abia după soluţionarea acţiunii de faţă în primă instanţă, fapt petrecut la 22.04.2011, apelanta pârâtă se decide să reglementeze raporturile juridice cu numiţii P.D. şi P.M., dând o declaraţie autentificată sub nr.266/18.05.2011 la B.N.P. R.F.C. prin care se obliga ferm şi irevocabil faţă de aceştia ca în 5 zile calendaristice de la autentificare să-i despăgubească prin restituirea preţului plătit în temeiul contractului desfiinţat, actualizat cu indicele de inflaţie, dobânda legală, spezele contractului de vânzare-cumpărare şi cheltuielile ocazionate de soluţionarea litigiului pentru asigurarea unei reparaţii integrale a prejudiciului cauzat, evaluat total la suma de 1.110.000 lei.
Folosindu-se de această declaraţie, prin care apelanta a constituit doar un titlu de creanţă în favoarea numiţilor P., ea neavând nici o intenţie în plata creanţei recunoscute, deşi la dispoziţia ei reclamantul consemnase suma de 341.000 USD încă din 10.02.2011, conform recipisei aflată în dosarul de fond la fila 150 , s-a procedat la executarea silită a creanţei prin urmărirea silită imobiliară a imobilului din Bucureşti, str.Herăstrău nr.14, sector 1 ce a fost, desigur, adjudecat pe seama creditorului P.D., căsătorit cu P.M., în contul creanţei sale astfel constituite, la aceste înscrisuri, fapte şi acte juridice făcând referire apelanta atunci când şi-a invocat lipsa calităţii de titular al dreptului de proprietate al imobilului aflat în litigiu.
Curtea nu va primi această apărare în care nu vede un argument de infirmare a soluţiei primei instanţe şi nu va da curs consecinţelor prefigurate de apelantă şi complicii săi.
În acest sens, Curtea are în vedere cu întâietate anterioritatea hotărârii de primă instanţă faţă de actele noi de care se prevalează apelanta, la data pronunţării sentinţei apelate – 22.04.2011- aceasta fiind titularul dreptului de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, str.Herăstrău nr.14, sector 1. Această sentinţă, chiar nedefinitivă fiind, constituie o hotărâre judecătorească valabilă, ce şi-a produs efectele translative asupra dreptului de proprietate din patrimoniul pârâtei în patrimoniul reclamantului cu referire la imobilul în litigiu, la data pronunţării sale .
Nu trebuie confundat caracterul executoriu al unei hotărâri judecătoreşti – care ţine de posibilitatea de a obţine realizarea pe cale silită a drepturilor, îndeplinirii obligaţiilor ori luarea măsurilor la care se referă – cu efectele pe care aceasta le produce în planul raporturilor juridice la care se referă dispoziţiile sale.
Nu înseamnă că până la dobândirea, potrivit legii, a caracterului său executoriu, hotărârea judecătorească pronunţată nu şi-a produs efectele, că poate fi ignorată sau că părţile acesteia sunt în drept să îi nesocotească conţinutul şi să-şi ordoneze conduitele ca şi când aceasta nu ar exista.
Prin urmare, actele şi faptele juridice săvârşite de apelantă şi numiţii P.D. şi M., de natură să producă consecinţe în privinţa proprietăţii imobilului din str.Herăstrău nr.14, fiind ulterioare hotărârii de primă instanţă ce-şi produsese efectele translative în privinţa dreptului de proprietate asupra aceluiaşi imobil din patrimoniul pârâtei în cel al reclamantului, sunt lipsite de orice eficienţă şi consecinţe, neputând constitui argumente de schimbare a hotărârii apelate.
Dar consecinţele acestor acte şi fapte juridice nu ar putea fi recunoscute nu doar ca urmare a ulteriorităţii datei producerii lor faţă de hotărârea analizată, ci mai ales întrucât ele au la bază şi sunt o prelungire a conivenţei şi intenţiei frauduloase a acestor persoane care au fost deja sancţionate în dosarul nr.14000/3/2007al Tribunalului Bucureşti prin constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.208/22.01.2004 prin care s-a reţinut că şi-au vândut între ele imobilul în cauză, acţionând în frauda drepturilor reclamantului.
Înscrisurile noi administrate în apel nu demonstrează altceva decât că pentru a doua oară apelanta – împotriva căreia se pronunţase hotărârea atacată de ea şi prin efectul căreia, cum s-a arătat, a operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului litigios în patrimoniul reclamantului – împreună cu numiţii P.D. şi M. – împotriva cărora se pronunţase irevocabil o soluţie de constatare a nulităţii contractului prin care cumpăraseră imobilul din str.Herăstrău nr.14, sector 1 de la apelantă, pentru motivul fraudării drepturilor reclamantului, pe care le-au cunoscut, după cum au cunoscut din acel litigiu şi intenţiile reclamantului de câştigare a imobilului concretizate prin promovarea prezentului litigiu (părţile folosindu-se ca probe de actele procedurale săvârşite de ele în celelalte proceduri judiciare derulate) – au încercat să-şi vândă, respectiv cumpere acelaşi imobil, îmbrăcând de data aceasta convenţia lor în haina unei vânzări silite, dându-i o aparenţă de legalitate şi obiectivitate.
Atitudinea apelantei pârâte este cu atât mai condamnabilă cu cât, deşi împrejurarea nouă pe care a invocat-o la ultimul termen de judecată se consumase şi îi era cunoscută la data formulării motivelor de apel (22.11.2011), ea a omis să o facă cunoscută în cuprinsul acestora, speculând elementul surpriză pentru intimatul reclamant şi punerea sa într-o poziţie de a nu-şi face apărările în mod corespunzător.
Curtea constată că atât declaraţia apelantei autentificată sub nr.266/18.05.2011, cât şi actul de adjudecare din 24.10.2011 reprezintă elemente ale aceleiaşi construcţii juridice a aceloraşi autori care anterior a îmbrăcat forma juridică a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.208/22.01.2004, act desfiinţat ca fiind fraudulos, iar prin repetarea aceleiaşi construcţii juridice, disimulată în forma unei vânzări silite, autorii acesteia nu fac decât să dovedească persistenţa intenţiei lor frauduloase şi sfidarea autorităţii judiciare care a stabilit anterior caracterul ilicit al operaţiunii lor.
În considerarea tuturor acestor argumente, apreciind ca legală şi temeinică sentinţa apelată, neinvocându-se motive care să demonstreze greşita stabilire a situaţiei de fapt a cauzei ori greşita aplicare a legii, Curtea va respinge ca nefondat apelul declarat.
În temeiul dispoziţiilor art.274 Cod de procedură civilă, la solicitarea intimatului pârât, Curtea o va obliga pe apelantă să plătească acestuia cheltuielile de judecată în apel în cuantum de 7440 lei constând în onorariu de avocat, cheltuieli dovedite ca efectuate cu înscrisurile aflate la filele 31 şi 37 dosar apel.
