Plata orelor suplimentare şi a diurnei. Admisibilitate
Nu este întemeiată acţiunea privind plata orelor suplimentare şi a diurnei de către angajator pentru perioada în care angajatul urmează cursurile unei pregătirii profesionale iniţiată de acesta din urmă.
Constată că prin sentinţa civilă nr. 404/2005 a Tribunalului Braşov, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta pentru:
1. plata orelor suplimentare în cuantum de 21.428.571 ROL pentru perioada 19.10.2004 – 14.12.2004.
2. plata sumei de 3.571.428 ROL pentru activitatea prestată în 1.12.2004
3. plata diurnei în cuantum de 52.872.050 lei ROL.
4. daune morale în cuantum de 25.000 euro.
A fost respinsă cererea formulată de pârâtă privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că:
Reclamantul a avut calitatea de salariat în cadrul pârâtei,în baza contractului individual de muncă 4745 din 19.10.2004 (f. 25-39 dosar fond).
Raporturile de muncă dintre cele două părţi au încetat la data de 22.03.2005 aşa cum se afirmă în cererea de chemare în judecată la solicitarea reclamantului.
În primul petit din cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 21.428.571 ROL ( val brută) reprezentând orele suplimentare prestate în intervalul 19.10.2004 – 14.12.2004.
Perioada 19.10.2004- 14.12.2004 nu reprezintă o delegare a reclamantului la alt loc de muncă în vederea desfăşurării activităţii pentru care a fost angajat, ci reprezintă o perioadă de pregătire profesională pentru pe care reclamantul urma să o desfăşoare în ţară după întoarcerea din Cehia.
Perioada de pregătire a reprezentat perioada în care reclamantul a fost şcolarizat şi a luat cunoştinţă de atribuţiile ce-i revin unui director de magazin şi anume de supraveghere, control şi coordonare, stagiul presupunea cunoaşterea de către acesta, în detaliu, a tuturor activităţilor desfăşurate de magazinele pârâtei.
Înscrisurile depuse la dosar de pârâtă relevă faptul că încă de la angajare, respectiv plecarea reclamantului în Cehia, acesta a luat cunoştinţă de stagiul de pregătire şi activităţile ce urmau a le desfăşura.
Stagiul de pregătire urmat de reclamant în Cehia se încadrează în prevederile dispoziţiilor art. 189 lit. c din Codul Muncii care prevede că:” Formarea profesională a salariaţilor se poate realiza prin următoarele forme:
– stagii de practică şi specializare în străinătate”.
In cauză nu sunt îndeplinite cerinţele art. 43 din Codul Muncii privind delegarea salariatului pentru a efectua lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului său de muncă în speţă fiind vorba de pregătire şi luarea la cunoştinţă a atribuţiilor ce urma a fi exercitate de reclamant în funcţie, ulterior la întoarcerea în ţară.
Pentru aceste considerente:
Instanţa a înlăturat apărările reclamantului în ceea ce priveşte delegarea acestuia şi plata orelor suplimentare de către pârâtă ca fiind nefondate.
În petitul doi din cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.571.428 ROL ( val brut)reprezentând plata zilei de 1.12.2004 pentru care nu s-a acordat zi liberă.
Dispoziţiile legale privind acordarea de sporuri salariale pentru neacordarea unei zile libere pentru sărbători legale nu sunt aplicabile peroanelor care participă la o modalitate de perfecţionare profesională.
La data de 1.12.2004 reclamantul nu îşi îndeplinea sarcinile de serviciu întrucât participa la un stagiu de pregătire şi în această situaţie pârâta nu avea obligaţia de a-i plăti un spor de salarizare pentru ziua în discuţie.
Prin urmare reclamantului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 134 din Codul Muncii, acesta nu a desfăşurat o activitate pentru angajator fiind plecat din ţară pentru şcolarizare şi pregătire pentru funcţia pe care urma să o desfăşoare la întoarcere.
Mai mult cursurile de pregătire profesională s-au desfăşurat pe teritoriul altui stat care nu are prevăzută ca sărbătoare legală nelucrătoare ziua de 1 decembrie.
Reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 52.872.050 ROL valoare netă reprezentând diferenţă diurnă faţă de diurna acordată. În susţinerea acestui petit reclamantul a depus un mod de calcul al pretenţiilor solicitate în conformitate cu Hotărârea 741/14 mai 2004.
Instanţa a înlăturat apărările reclamantului în ceea ce priveşte HG nr. 518/1995 temei legal invocat de acesta în ceea ce priveşte acordarea unei diurne superioare ca şi cuantum nefiind aplicabil, societatea în cauză fiind cu capital privat.
Dispoziţiile art. 16 HG 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar nu sunt aplicabile iar art. 17 din acelaşi act normativ are un caracter orientativ pentru societăţile cu capital privat din care face parte şi pârâta în cauză.
În consecinţă pârâta avea obligaţia legală sau convenţională de a plăti reclamantului diurnă într-un anumit cuantum pentru deplasarea acestuia în străinătate, situaţie în care nu poate fi vorba despre diferenţă de diurnă neacordată. În cauză nu s-a făcut nici dovada că între pârâţi s-ar fi semnat acte adiţionale la contractul de muncă, în care să se prevadă pe perioada şcolarizării în străinătate plata unei diurne mai mari decât cea acordată.
Pârâta a depus la dosar probe care atestă faptul că i-a fost acordat reclamantului diurnă, motiv pentru care instanţa a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.
În petitul 4 din cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 25.000 EUR val. netă pentru prejudiciul cauzat de angajator ca urmare a trimiterii lui în Republica Cehă fără viză legală peste perioada prevăzută de legislaţia în vigoare. Reclamantul mai arată faptul că pentru încălcarea Legislaţiei pentru străini cu privire la şederea pe teritoriul altui stat a fost anchetat, amprentat, sancţionat, lipsit de libertate şi i s-a aplicat pe paşaport Ordin de părăsire de către Poliţia pentru Străini din Praga.
Instanţa a mai reţinut că reclamantul nu a dovedit existenţa unui prejudiciu suferit din culpa societăţii. Necunoaşterea legii nu poate fi folosită în susţinerea cererii privind acordarea de daune morale.
Instanţa a înlăturat apărările reclamantului, în ceea ce priveşte obţinerea de vize pentru şedere peste termenul legal de 30 de zile, prevăzut de HG nr. 605/1995 de către pârâtă, având în vedere faptul că există un act normativ care trebuie cunoscut de fiecare care părăseşte teritoriul ţării acesta şinu poate invoca necunoaşterea acesteia întrucât ” nema censetur ingnoran legim”.
Chiar în motivarea acţiunii reclamantul menţionează termenul pentru care trebuia să părăsească teritoriul ţării în vederea pregătirii pentru postul pe careurmează să-l ocupe. Mai mult decât atât nu s-a făcut dovada faptului că s-ar fi solicitat în scris angajatorului obţinerea acelei vize pentru studii iar angajatorul să fi refuzat efectuarea demersurilor legale obţinerii ei.
Reclamantul nu a dovedit conform art. 1169 că imaginea publică i-a fost afectată.
Din declaraţia martorilor audiaţi rezultă că participanţii la stagiu de pregătire în Cehia s-au prezentat la Poliţie unde s-a desfiinţat procedura standard privind identificarea şi luarea de declaraţii persoanelor în cauză. Amenda care a fost aplicată salariaţilor aflaţi la pregătire a fost achitată de angajator care a urmărit să protejeze imaginea salariaţilor angajaţi la societatea intimată
Mai mult între reclamantă şi pârâtă au existat raporturi de natură contractuală şi nu delictuală astfel încât se poate aprecia că fapta culpabilă a pârâtei a creat reclamantei un prejudiciu ce trebuie integral acoperit, motiv pentru care instanţa a respins acest capăt de cerere.
În temeiul art. 274 şi următorul Cod procedură civilă a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de recurentul reclamant criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că în mod eronat instanţa a apreciat că activitatea preponderent fizică desfăşurată de reclamant reprezenta ” pregătirea profesională ” şi nu muncă în favoarea societăţii intimate, cum a fost în realitate. În considerarea greşelii de judecată prezentată mai sus stă şi faptul că instanţa a respins pretenţiile reclamantului în ceea ce priveşte plata zilei de 1.12.2004 pentru care nu s-a acordat zi liberă.
În ceea ce priveşte obligaţia convenţională, se mai arată în cuprinsul motivelor de recurs că dreptul la diurnă se stabileşte prin contractul colectiv de muncă, la nivel de unitate însă în lipsa acestuia, unitatea trebuia să procedeze la aplicarea legii.
Referitor la respingerea capătului de cerere de chemare în judecată privind acordarea daunelor morale, instanţa de fond a pronunţat o soluţie greşită,nefiind legal şi moral ca angajatorul să fie exonerat de orice răspundere atunci când îşi trimite în mod ilicit salariaţii la muncă în străinătate.
Din probele administrate în cauză rezultă că imaginea publică a recurentului a fost afectată întrucât a fost supus unui tratament asemenea infractorilor, expunându-se pericolului de a nu mai intra pe teritoriul Uniunii Europene, fără vreo vină.
Examinând sentinţa atacată instanţa apreciază că recursul este neîntemeiat urmând în consecinţă să fie respins şi sentinţa primei instanţe menţinută ca legală şi temeinică în baza dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă pentru următoarele considerente:
Prima instanţă în mod corect a apreciat faptul că în speţă nu este vorba de o detaşare” în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 45 din Codul Muncii, ci ne aflăm în situaţia perfecţionării” profesionale iniţiată de salariat, dat fiind lipsa unui înscris care să dovedească situaţia formării profesionale din iniţiativa angajatorului. Prin urmare obligaţiile părţilor precum şi drepturile acestora, nu pot fi stabilite cu exactitate în lipsa unui asemenea înscris. Astfel în mod corect prima instanţă a procedat la respingerea capetelor de cerere, privind plata orelor suplimentare, diurna şi plata zilei de 1.12.2004. În ceea ce priveşte înscrisul intitulat act adiţional la contractul de muncă, acesta vizează numai clauza contractuală privind salarizarea şi nu perfecţionarea profesională.
Aşadar în lipsa unor reglementări clare materializate printr-un înscris, care să ateste raporturile dintre părţi sub aspectul duratei, formării profesionale,
inclusiv a obligaţiilor contractuale ale salariatului în raport cu angajatorul şi a modalităţilor de suportare a cheltuielilor profesionale, prima instanţă a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 193 din Codul Muncii.
Prin urmare criticile din recurs ce vizează modul de soluţionare al acestor capete de cerere, sunt nefondate pentru toate considerentele ce au fost expuse mai sus şi în consecinţă vor fi respinse.
Referitor la acordarea daunelor morale şi acestea în mod corect au fost respinse de prima instanţă.
Dovada prejudiciului moral suferit de recurent, este, prin derogare de la regula generală instituită în dreptul muncii, în sarcina reclamantului. Modul de soluţionare al capetelor de cerere principale influenţează acordarea daunelor morale tocmai pentru argumentele care s-au expus mai înainte şi anume lipsa vinovăţiei angajatorului ca urmare a neasumării vreunor obligaţii de către acesta din urmă, în situaţiile reglementate de dispoziţiile art. 189 lit. “c “raportat la art. 18 din Codul Muncii.
