Instanţa de fond este obligată să pună în vedere reclamantului să-şi precizeze cererea de chemare în judecată pentru a se elucida asupra cerinţelor cu care a fost investită să le soluţioneze; să califice cererea după intenţia reală a părţi şi să judece cauza potrivit calificării juridice date în urma punerii în discuţia părţilor, cu respectarea principiului disponibilităţii.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.5872/2/2011 – DECIZIA CIVILĂ NR.702/A/22.09.2011)
Prin cererea înregistrată sub nr. 13572/3/2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta C.C. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu P.M.B. prin P.G. şi S.R. prin M.E.F., obligarea pârâţilor, în solidar, să răspundă pentru evicţiune cu consecinţa obligării acestora la suma de 250.000 Euro (echivalentul a 940.000 lei) reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului nr.2 situat în Bucureşti, str. M. nr.15, etaj 1, sector 2, valoare calculată de la data de 21 ianuarie 2008, când s-a consumat evicţiunea asupra nemişcătorului.
In motivarea acţiunii, reclamanta a învederat că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în discuţie, prin contractul de vânzare cumpărare nr.2689/3.03.1997, în baza prevederilor art.9 din Legea nr.112/1995.
Ulterior, acţiunea în revendicare – prin comparare de titluri – formulată de foştii ai apartamentului, G.S. şi C.M., a fost admisă prin sentinţa civilă nr.4945/14.06.2007 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, iar reclamanta din prezenta cauză a fost obligată să le lase acestora imobilul în deplină proprietate şi posesie.
La data de 21 mai 2008, reclamanta şi-a precizat acţiunea, arătând că înţelege să se judece, în calitate de pârât, numai cu S.R., prin M.F.P., iar nu şi cu P.M.B., prin P.G.
La data de 21 mai 2008, reclamanta şi-a precizat acţiunea, arătând că înţelege să se judece, în calitate de pârât, numai cu S.R., prin M.F.P., iar nu şi cu P.M.B., prin P.G.
Prin sentinţa nr.1707 din 26 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă, a admis în parte cererea precizată şi a obligat pârâtul S.R. reprezentat prin M.E.F. la plata către reclamantă a sumei reprezentând echivalentul în lei, la cursul BNR de la data plăţii efective, a 225.000 Euro, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data plăţii efective. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 13.192 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta a fost lipsită în totalitate de bun, ca urmare a producerii evicţiunii prin admiterea irevocabilă a cererii de revendicare şi punerea în a acestei hotărâri.
Ca atare, producându-se evicţiunea totală, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.1341 – 1344 din codul civil, vânzătorul având obligaţia de a-i plăti cumpărătorului diferenţa între preţ şi sporul de valoarea dobândit de bun între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil ori vânzătorul de bună sau rea-credinţă.
Tot astfel, s-a reţinut şi incidenţa în cauză a prevederilor art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 şi respectiv a art.13 (6) din Legea nr.112/1995, deoarece, prin analogie, nu există nici o raţiune care să justifice o diferenţă de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători, în ipoteza în care se solicită restituirea preţului şi cea în care se solicită compensarea scăderii valorii încorporate în bunul cumpărat.
Cât priveşte cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale de la data evicţiunii şi până la data achitării efective, tribunalul a apreciat că temeiul răspunderii pârâtului este art.1348 Cod civil, care reglementează o răspundere contractuală, în temeiul obligaţiei vânzătorului de a răspunde pentru evicţiunea născută din contract.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală care, prin decizia nr.193/A din 17 noiembrie 2009, în esenţă cu aceeaşi motivare, a respins apelul pârâtului ca nefondat.
In cauză a declarat recurs în termen legal pârâtul S.R. prin M.F.P., ce a fost admis prin decizia nr. 5919/09.11.2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care au fost casate atât decizia Curţii de Apel Bucureşti, cât şi sentinţa Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Înalta Curte a reţinut că, faţă de motivarea cererii şi faţă de temeiurile juridice invocate de reclamantă, nici tribunalul şi nici curtea de apel nu au fixat cadrul procesual în limitele căruia judecata ar fi trebuit să aibă loc.
Astfel, ambele instanţe, în motivarea hotărârilor pronunţate, fac trimitere atât la dreptul comun, cât şi la dispoziţiile cu caracter imperativ ale legii speciale, dispoziţii ce nu sunt aplicabile speţei, în condiţiile în care cadrul procesual nu este circumscris Legii nr.10/2001 nici prin voinţa reclamantei şi nici prin particularităţile speţei.
Tot astfel, tribunalul a admis cererea de obligare a pârâtului la plata dobânzii legale de la data evicţiunii şi până la data achitării efective, deşi a reţinut că temeiul cererii este art. 1348 din codul civil, care reglementează răspunderea contractuala a vânzătorului, ignorând faptul că între părţi nu a fost încheiat nici un contract pentru a putea fi angajată această răspundere civilă.
Ca atare, Înalta Curte a constatat că în cauza de faţă instanţele nu au lămurit cadrul procesual în funcţie de care urmau a se stabili normele legale şi instituţiile juridice aplicabile.
Or, determinarea cadrului procesual prezintă o deosebită importanţă pentru cauză deoarece, în funcţie de acesta, urmează a se determina raportul juridic existent între părţi şi norma de drept material care îl guvernează.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă sub nr. 13572/312008, la data del2.01.2001.
La termenul de la 30.03.2011 reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare a temeiului de drept, arătând că înţelege să-şi întemeieze cererea numai pe dispoziţiile art.20 şi 44 din Constituţie şi art.1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei CEDO.
Prin sentinţa civilă nr.593/6.04.2011, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă a respins cererea precizată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reţinut următoarele considerente de fapt şi de drept:
Astfel, art. 20 din Constituţie statuează că: „dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că art. 44 din Constituţie conţine prevederi referitoare la dreptul de proprietate privată şi la garantarea respectiv ocrotirea acestui drept, cu limitările stabilite prin lege.
Ca urmare, tribunalul a apreciat că din cele reţinute mai sus, dispoziţiile constituţionale stabilesc doar principiile generale ce trebuie să guverneze dreptul intern. Normele speciale ce se aplică fiecărui caz în parte sunt stabilite prin diferite legi.
Or, în speţă, obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâtului la plata valorii de piaţă a imobilului de care a fost deposedată reclamanta prin admiterea acţiunii în revendicare imobiliară a foştilor proprietari, situaţie ce este tratată în mod distinct în legislaţia internă.
Atâta timp cât legislaţia internă prevede norme legale speciale de aplicare în cazul de faţă, tribunalul a apreciat că nu pot fi aplicate în mod direct prevederile CEDO, cu atât mai mult cu cât aceste prevederi legale interne nu sunt în contradicţie cu tratatele şi pactele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
În consecinţă, faţă de cele mai sus expuse, tribunalul, ţinând seama şi de faptul că reclamanta a beneficiat pe tot parcursul judecăţii de asistenţă calificată, precum şi de faptul că Înalta Curte a casat hotărârile pronunţate în cauză, înainte de rejudecare, pentru motivul că instanţele nu au lămurit cadrul procesual în funcţie de care urmau a se stabili normele legale şi instituţiile juridice aplicabile, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată în drept la termenul din 30.03.2011.
Tribunalul a mai avut în vedere că şi prin cererea iniţială, reclamanta a indicat ca temei juridic al acţiunii sale atât art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, cât şi normele de drept intern apreciate de aceasta ca având aplicabilitate în cauză.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta C.C., solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii prin care a solicitat obligarea pârâtului intimat la răspunderea pentru evicţiune şi achitarea sumei de 250.000 euro (echivalentul a 940.000 lei) reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului nr.2 situat în Bucureşti, str.M. nr.15, et.1, sector 2, valoare calculată de la data de 21.01.2008 când s-a consumat evicţiunea asupra imobilului.
În motivare, apelanta a arătat că la instanţa de fond a administrat proba cu înscrisuri, probă din care a reieşit fără putinţă de tăgadă faptul că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în discuţie, în baza prevederilor art.9 din Legea nr.112/1995, astfel încât cererea sa era întemeiată în fapt şi în drept. Ulterior dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză, acţiunea în revendicare – prin comparare de titluri – formulată de C.S. şi C.M., a fost admisă prin sentinţa civilă nr.4945/14.06.2007 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, iar reclamanta a fost obligată să le lase acestora apartamentul în cauză, în deplină proprietate şi liniştită posesie. Astfel, prin admiterea irevocabilă a acţiunii în revendicare şi a punerii în executare a acestei hotărâri, apelanta reclamantă a fost lipsită în totalitate de bun, ca urmare a evicţiunii.
Acţiunea, aşa cum a fost formulată în faţa instanţei de fond, a fost întemeiată pe dispoziţiile art.20 şi art.44 din Constituţie şi art.1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei C.E.D.O., reprezentând o completare a legislaţiei interne care prevede norme legale speciale de aplicare, în cazul de faţă, Legea nr.112/1995, Legea nr.10/2001, cât şi prevederile Codului civil.
Având în vedere dispoziţiile art.1341-1343, 1344 Cod civil, reiese că în cazul evicţiunii totale care s-a produs datorită faptului că reclamanta a obţinut titlul de proprietate de la un neproprietar, pârâtul intimat, acesta este obligat să îi plătească reclamantei diferenţa între preţ şi sporul de valoare dobândit de apartamentul în cauză între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, diferenţă calculată prin expertiza efectuată în cauză.
Astfel, titlul de proprietate asupra apartamentului în cauză nu a fost desfiinţat însă s-a produs o evicţiune totală, iar achitarea despăgubirilor ce reies din această evicţiune revin pârâtului intimat, S.R. prin M.F.P.
Cu toată această stare de fapt şi de drept, dovedită de apelanta reclamantă prin probele administrate, instanţa de fond a respins acţiunea acesteia, apreciind că în cauză nu pot fi aplicate în mod direct prevederile C.E.D.O., având în vedere că reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art.20 şi 44 din Constituţie şi art.1 din Protocolul nr.1 din C.E.D.O.
În această fază procesuală intimatul nu a formulat întâmpinare şi nici nu s-au administrat probe noi.
Curtea, analizând apelul,prin raportare şi la decizia instanţei de control judiciar, ale cărei îndrumări sunt obligatorii, în conformitate cu art. 315 Cod procedură civilă, a constatat următoarele:
Potrivit prevederilor art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă, care dispun în sensul că: „În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului”.
Curtea a reţinut incidenţa textul legal citat care instituie regula obligativităţii îndrumărilor date de instanţa de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta şi cu privire la necesitatea administrării unor probe. Termenii în care este înscrisă regula sunt categorici, iar nerespectarea ei atrage desfiinţarea hotărârii pronunţate.
Regula consacrată de art. 315 alin. 1 din are o justificare deplină şi o legitimare incontestabilă ce decurg din însăşi raţiunea controlului judiciar. Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege, aplicarea unei dispoziţii de drept sau a unui anumit principiu de drept, în condiţiile determinate de instanţa de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanţa chemată să rejudece cauza nu poate să refuze o atare interpretare indiferent de justificare.
În speţă, reclamanta a solicitat instanţei, în contradictoriu cu P.M.B. prin P.G. şi S.R. prin M.F.P., obligarea pârâţilor, în solidar, să răspundă pentru evicţiune cu consecinţa obligării acestora la suma de 250.000 Euro (echivalentul a 940.000 lei) reprezentând valoarea de circulaţie a apartamentului nr.2 situat în Bucureşti, str. M. nr.15, etaj 1, sector 2, valoare calculată de la data de 21 ianuarie 2008, când s-a consumat evicţiunea asupra nemişcătorului.
Reclamanta şi-a justificat demersul judiciar arătând că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului în discuţie, prin contractul de vânzare cumpărare nr.2689/3.03.1997, în baza prevederilor art.9 din Legea nr.112/1995, iar ulterior, în urma admiterii acţiunii în revendicare – prin comparare de titluri – formulată de foştii proprietari ai apartamentului prin sentinţa civilă nr.4945/14.06.2007 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost obligată să le lase acestora imobilul în deplină proprietate şi posesie.
Înalta Curte a apreciat că nici tribunalul şi nici curtea de apel nu au fixat cadrul procesual în limitele căruia judecata ar fi trebuit să aibă loc în funcţie de care urmau a se stabili normele legale şi instituţiile juridice aplicabile.
Într-adevăr, reclamanta a depus la dosar o nouă precizare, în rejudecare, la data de 30.03.2011, în ceea ce priveşte temeiul juridic al cererii, instanţa de judecată primind aceasta fără însă a supune discuţiei aceste precizări, în acord cu dispoziţiile de îndrumare date de instanţa de control judiciar în recurs.
Or, Curtea constată că judecarea cauzei s-a realizat cu încălcarea art. 315 Cod procedură civilă, dar şi a art. 129 alin. 2 Cod procedură civilă, numai în acest fel instanţa de fond a putut ajunge la soluţia pronunţată.
Astfel, instanţa de fond nu s-a preocupat de lămurirea cadrului procesual, ci a trecut la darea unei soluţii fără a stărui în acordarea unei eficienţe demersului judiciar al părţii reclamante care a arătat în motivarea în fapt, în condiţii neechivoce, că, urmare a evicţiunii, vânzătorul are obligaţia dezdăunării sale.
Or, potrivit art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă, judecătorii au îndatorirea de a stărui, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii corecte a faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc. De asemenea, potrivit alin. 6 al aceluiaşi articol, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Din analiza lucrărilor dosarului, Curtea reţine că instanţa de fond nu a pus în vedere reclamantului să-şi precizeze cererea pentru a se elucida asupra cerinţelor cu care a fost învestită să le soluţioneze, acceptând precizarea temeiului juridic făcută de reclamantă fără a-i da o eficienţă acestuia.
În urma analizei cererii reclamantei, atât în fapt, cât şi al temeiului de drept precizat, dar şi din perspectiva persoanelor chemate de aceasta să se judece în contradictoriu, pentru a da eficienţă demersului părţii, instanţa de fond trebuia să califice cererea după intenţia reală a părţii şi să judece cauza potrivit calificării juridice date în urma punerii în discuţia părţilor, cu respectarea principiului disponibilităţii.
Din cele prezentate rezultă că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile articolului sus-indicat, dar şi a art. 315 Cod procedură civilă deoarece nu a procedat la determinarea raportului juridic existent între părţi şi a normei de drept material care îl guvernează.
Dreptul pe care îl are o parte de a se adresa unei instanţe de judecată trebuie sa fie unul concret şi real, ceea ce înseamnă în termenii ordinii juridice europene, efectivitatea dreptului la un proces echitabil, aşa cum prevede art.6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, drept ce presupune în conţinutul sau intrinsec, un examen atent al tuturor argumentelor şi cererilor părţilor, (relevante pentru clarificarea atât a aspectelor de ordin procedural, cât şi de fond), al solicitărilor de probe, obligaţia de motiva soluţiile pronunţate, indicarea cu suficientă claritate a temeiurilor de fapt şi de drept care au condus instanţa spre o anumită soluţie, dezvoltarea punctelor de vedere ale tuturor parţilor aflate în conflict judiciar, cele referitoare la angajarea unui anumit text de lege, prezentarea structurata a argumentelor, termen rezonabil de soluţionare a cauzei in funcţie de circumstanţele spetei, etc.
În raport de considerentele de fapt şi de drept prezentate anterior, Curtea apreciază că instanţa de fond trebuia să valorifice în interesul tuturor parţilor din proces, dispoziţiile legale care deschideau calea de acces la instanţa de judecată, şi nicidecum pe acelea care interziceau de plano intervenţia efectivă a instanţei de judecată, prin soluţia strict formală de respingere a acţiunii reclamantei pentru neindicarea ca temei juridic a unei dispoziţii interne care să justifice pretenţiile reclamantei.
Tot pentru considerente ce definesc caracterul echitabil al procedurii judiciare, Curtea apreciază că se impune, pentru valorificarea judicioasă a aspectelor menţionate anterior, în condiţii de contradictorialitate, respectarea principului dublului grad de jurisdicţie şi aceasta din perspectiva unui drept la judecată concret şi efectiv.
Apreciind că soluţionarea cauzei s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 Cod procedură civilă şi fără a se intra în cercetarea fondului, Curtea, în temeiul art. 297 cod procedură civilă, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa instanţei de fond şi a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti pentru rejudecare.
