Demisie. Clauză de agravare a răspunderii contractuale. Condiţii.
Codul muncii – art. 195 alin. 1
C. civ. – art. 969
Demisia salariatului înainte de împlinirea termenului stipulat în actul adiţional încheiat pentru asigurarea pregătirii sale profesionale nu atrage agravarea răspunderii sale contractuale de vreme ce angajatorul nu şi-a îndeplinit integral obligaţia asumată.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă- complet specializat de litigii de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 1123 din 10 mai 2006
Prin sentinţa civilă nr. 513 din 9 martie 2006 Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea intentată de reclamanta S.C. C.D.” T. şi a dispus obligarea pârâtului C.S.R. la plata unor despăgubiri băneşti în cuantum de 3.000 Euro, echivalentul în lei la data executării, reprezentând cheltuieli estimative ocazionate de instruirea şi perfecţionarea acestuia.
S-a reţinut că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin actul adiţional la contractul de muncă, situaţie în care îi revine obligaţia de a restitui cheltuielile efectuate de angajator cu instruirea şi perfecţionarea sa şi cu reorganizarea laboratorului ca urmare a eliberării postului.
Recursul declarat de pârât a fost generic motivat în drept cu dispoziţiile art. 300 alin. 3 şi 3041 C. pr. civ., iar în fapt critica adusă hotărârii primei instanţe a vizat, în esenţă, greşita apreciere a probatoriului administrat în cauză.
S-a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond nu a calificat natura juridică a clauzei inserate la art. 8 din contractul de instruire şi că reclamanta nu a administrat dovezi din care să rezulte executarea integrală a obligaţiilor asumate.
Mai mult, în speţă s-a reţinut incidenţa prevederilor art. 270 alin. 1 din Codul Muncii, însă din actele şi lucrările dosarului nu a rezultat existenţa şi întinderea prejudiciului încercat de reclamantă.
În urma examinării cauzei atât prin prisma motivelor invocate în scris,cât şi în limitele conferite de art. 3041 C. pr. civ. se constată că recursul este fondat, urmând a fi admis, susţinerile formulate încadrându-se în cerinţele art. 304 alin. 1 pct. 9 C. pr. civ.
Prin acţiunea introductivă reclamanta a pretins ca pârâtul să fie obligat la acoperirea unui prejudiciu în cuantum de 3.000 Euro, respectiv echivalentul în lei la data executării, cauzat de neîndeplinirea obligaţiilor contractuale.
Astfel, în temeiul contractului individual de muncă, pârâtul a prestat activitate în funcţia de tehnician dentar în cadrul laboratorului de tehnică dentară, punctul de lucru fiind situat în T.
În scopul instruirii şi specializării sale în metodele şi procesele de tehnică dentară, angajatul a încheiat cu angajatorul contractul individual de instruire şi specializare, reclamanta obligându-se să-i asigure pregătire profesională, practică şi teoretică, atât în laborator, prin persoana d-nei C.N. şi a d-lui C.D., cât şi prin asigurarea prezenţei la diferite cursuri şi simpozioane organizate în ţară şi în străinătate (art. 1).
Potrivit clauzei inserate la art. 3 din contract, cursurile vor fi desfăşurate pe toată perioada de activitate angajatului şi vor avea un caracter continuu, iar în conformitate cu cerinţele art. 8, în cazul în care angajatul părăseşte firma angajatoare înainte de împlinirea termenului prevăzut la art. 6 (4 ani, cu începere de la 1.10.2003 şi până la 1.10.2007) se obligă să restituie cheltuielile ocazionate cu instruirea şi perfecţionare a sa precum şi cheltuielile necesare reorganizări laboratorului în urma eliberări postului, estimate la 3.000 Euro.
Prin întâmpinare pârâtul a înţeles să invoce exceptio non adimpleti contractus” susţinând că reclamanta nu-i poate pretinde executarea obligaţiei prevăzută la art. 8 din contractul de instruire întrucât, la rândul său nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin art. 1 şi 3 din convenţia părţilor.
În cauză a fost administrată proba testimonială, iar reclamanta a depus acte din care a rezultat că în perioada 15 – 19 noiembrie 2004 pârâtul a fost prezent la un curs de specializare în proiecte scheletizate, contravaloarea cursului (700 Euro) fiind suportată de angajator.
În privinţa clauzei inserate la art. 8 din actul adiţional la contractul de muncă se cuvine menţionat că aceasta are caracterul unei clauze contractuale de agravare a răspunderii patrimoniale, întrucât raporturile juridice de muncă au încetat prin actul unilateral de voinţă al salariatului, conform art. 79 din Codul Muncii, anterior împlinirii termenului de 4 ani stipulat în convenţie.
Când convenţia încheiată de părţi cuprinde şi o clauză de agravare a răspunderi contractuale, angajatorul este absolvit de sarcina probei privind întinderea prejudiciului, care urmează a fi reparat de angajat conform învoielii părţilor, însă în speţă pârâtul a invocat excepţia neexecutării integrale a obligaţiilor asumate de reclamantă, situaţie în care clauza de agravare a răspunderi urmează să nu-şi producă efectele.
Ca atare, pârâtul este ţinut numai la acoperirea prejudiciului efectiv încercat de angajator, conform dispoziţiilor art. 270 alin. 1 din Codul Muncii, combinat cu art. 969 şi 1169 din Codul civil.
Pentru considerentele expuse s-a apreciat ca fondat recursul declarat în cauză.
