– art.154, 148, 149 din Legea nr.105/1992;
În stabilirea competentei instantelor române de a solutiona actiunea bazata pe un contract de reasigurare maritima cu element de extraneitate, la sesizarea reclamantului român, se vor avea în vedere, tinând cont si de dispozitiile art.4 din Regulamentul (CE) nr.44/2001, normele de competenta jurisdictionala prevazute în Cap.XII, Sectiunea I, art.148-157 din Legea nr.105/1992. În raport cu aceste norme, în determinarea competentei jurisdictionale, prevaleaza clauza de alegere de catre parti a instantei competente în temeiul principiului autonomiei de vointa (art.154 din Legea nr.105/1992), iar în lipsa acesteia se recurge la criteriile obiective stabilite de lege.
Nu se poate retine existenta unei conventii exprese a partilor de alegere a jurisdictiei engleze în raport doar cu invocarea de catre parti a încheierii contractului în forma MAR 91 si a detalierii contractului prin clauzele standard “Institute Clauses”, în sensul ca ambele aspecte ar implica jurisdictia respectiva.
Nu poate fi retinuta nici o optiune implicita a partilor pentru jurisdictia engleza deoarece vointa lor în acest sens ar trebui sa fie ferma si neechivoca. Aceasta nu rezulta însa din corespondenta partilor, polita de reasigurare nu poate fi considerata încheiata în forma MAR 91, în lipsa îndeplinirii cerintei aplicarii sigiliului emitentului formularului respectiv, si nici fata de simpla mentionare a formei MAR 91 în contractul de initial, iar clauzele Institute Time Clauses cuprind o referire la supunerea lor legii si practicii engleze iar nu la competenta jurisdictionala engleza.
În lipsa incidentei art.154 devin aplicabile dispozitiile art.148 din Legea nr.105/1992. Deoarece litigiul nu se încadreaza în nici una dintre ipotezele prevazute de art.150-151, devin aplicabile prevederile art.149 pct.41 din Legea nr.105/1992, în sensul ca instantele judecatoresti române sunt competente daca locul unde a luat nastere sau trebuie executate obligatiile izvorâte din contract se afla în România, situatie în care nu se justifica aplicarea art.157 din Legea nr.105/1992, în sensul retinerii necompetentei instantelor române
(Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a VI-a Comerciala; Decizia comerciala nr. 403 din 29.10.2009)
Prin cererea înregistrata în data de 20.12.2007 la Tribunalul Bucuresti – Sectia a VI-a Comerciala, reclamanta SC A-R SA, cu sediul în România, a chemat în judecata pârâta A S I CO, cu sediul în Dubai, pentru ca prin hotarârea ce se va pronunta, sa se constate, în conformitate cu dispozitiile art. 111 Cod procedura civila ca a intervenit rezilierea contractului de reasigurare nr. 376/11.01.2007 încheiat între reclamant, în calitate de asigurator si pârât, în calitate de asigurat, din culpa exclusiva a asiguratului, cu cheltuieli de judecata.
Prin sentinta comerciala nr. 12122 pronuntata la12.11.2008 în dosarul nr.46593/3/2007, Tribunalul Bucuresti – Sectia a VI-a Comerciala a admis exceptia necompetentei instantelor române si, în consecinta, a respins actiunea reclamantei ca inadmisibila.
Pentru a pronunta aceasta sentinta comerciala , tribunalul a apreciat ca litigiul nu este de competenta instantelor române, deoarece contractul de asigurare încheiat, la distanta, între partile în cauza, este supus legii engleze si jurisdictiei engleze. Aceasta, întrucât contractul a fost încheiat în forma MAR 91, forma ce intra, în mod exclusiv, sub jurisdictia instantelor engleze si este supusa normelor legale engleze. Detaliile contractului au fost stabilite de clauze standard “Institute Clauses” care sunt, de asemenea, supuse legii si jurisdictiei engleze, fapt consemnat expres în cuprinsul acestora. În contractul de reasigurare, partile nu au stabilit, în mod expres, legea aplicabila, caz în care se aplica automat legea engleza, iar contractul intra sub jurisdictia exclusiva a instantelor engleze. Dispozitiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 prevad ca în cazul în care constata ca nu este competenta nici ea si nici o alta instanta româna, instanta respinge cererea ca nefiind de competenta instantelor române.
Împotriva acestei sentinte comerciale, reclamanta a declarat apel, timbrat si în termen legal, solicitând desfiintarea hotarârii atacate, ca urmare a respingerii exceptiei de necompetenta generala a instantelor române si trimiterea cauzei spre rejudecare primei instante.
În motivarea apelului s-a aratat, în esenta, mai întâi ca sentinta atacata este netemeinica, sub aspectul motivarii, prima instanta motivând lapidar admiterea exceptiei si respingerea actiunii. Astfel, tribunalul a aratat doar ca nu este competent sa judece litigiul, deoarece contractul de asigurare este supus legii si jurisdictiei engleze, retinând, în mod eronat, ca ar fi fost încheiat în forma MAR 91. Motivarea tribunalului este insuficienta, lipsita de argumente în privinta competentei instantelor engleze, neretinând efectiv de ce intervine competenta si de ce nu a retinut apararile reclamantei. Tribunalul trebuia sa verifice existenta consimtamântului reclamantei la încheierea clauzei de alegere a competentei.
De asemene, hotarârea apelata nu este motivata în drept, neindicându-se temeiul legal al admiterii exceptiei. Tribunalul a mentionat doar art. 157 din Legea nr. 105/1992, dar nu si actul normativ în raport cu care a constatat necompetenta instantelor român,tinând cont doar de un formular MAR 91, în alb, necompletat, care este emis de un alt asigurator, Institutul Asiguratorilor din Londra ca o polita de asigurare standard, si care la dosar a fost depus, oricum, nesemnat. Prin urmare, tribunalul a dat în mod gresit valoare normativa formularului MAR 91, care nu poate fi apreciat decât drept un contract practicat de un alt asigurator (londonez) în raporturile cu asiguratii sai.
A mai aratat apelanta ca, în mod gresit tribunalul a retinut încheierea politei de asigurare în forma MAR 91, care intra exclusiv în jurisdictia instantelor englezesti. Apelanta nu a agreat folosirea formularului MAR 91, care este destinat societatilor de asigurare agreat de Institutul Asiguratorilor din Londra. Partile în cauza nu au implicat în vreun fel institutul respectiv în contractul lor si au recurs la conditii de asigurare convenite distinct. Contractul de asigurare nu putea fi încheiat în forma MAR 91, si deoarece îi lipseste una dintre cerintele de valabilitate si, anume, semnatura departamentului de polite din cadrul institutului mentionat. Pe prima pagina a specimenului MAR 91 se prevede expres ca polita în aceasta forma nu este valabila fara aceasta semnatura.
Intimata-pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca nefondat, deoarece prima instanta a retinut în mod corect în raport cu actele dosarului, ca polita de asigurare a fost încheiata în forma MAR 91 si, în consecinta, este supusa exclusiv legii si jurisdictiei engleze. Tribunalul si-a întemeiat admiterea exceptiei de necompetenta generala pe dispozitiile art. 157 din Legea nr. 105/1992. Prin forma MAR 91 si stabilirea conditiilor de asigurare prin trimiterea la “Institute Clauses” partile au ales prin conventie, în mod indirect, legea si jurisdictia aplicabile (britanice), aplicabile contractului lor. În oferta de reasigurare s-a facut trimitere expres la formularul MAR 91. Pe de alta parte, între parti s-a încheiat un contract de asigurare facultativa, oferta privind subscrierea unui procent de risc de catre asigurator. Unicul aspect asupra caruia a purtat negocierea a fost cota cedata, astfel cum rezulta din corespondenta partilor si practica reasigurarilor, reasiguratorul putând doar sa accepte sau sa refuze întreaga afacere. Reasiguratul si reasiguratorul nu negociaza vreun alt element al politei cu exceptia cotei cedate, neputându-se modifica datele asigurarii initiale la care subscrie. Astfel, partile nu au modificat clauzele privitoare la jurisdictia careia i se supune reasigurarea, ramânând aplicabila norma de competenta cuprinsa în polita MAR 91. Facând trimitere la forma respectiva, partile au avut în vedere toate aspectele legate de aceasta, inclusiv acelea referitoare la legea si jurisdictia aplicabile contractului astfel încheiat.
Reasigurarea nici nu putea fi încheiata într-o alta forma, cât timp clauzele ei au fost stabilite prin “Institute Time Clauses” si “Institute Clauses” care prevad expres ca nu se pot utiliza decât cu formularul MAR 91. Formularul MAR 91 si “Institute Clauses” prevad expres ca sunt supuse legii si jurisdictiei britanice.
Nu pot fi retinute nici sustinerile apelantei în sensul ca polita nu este valida, deoarece nu este semnata de autoritatile engleze.
Obligatia de semnare de catre Institutul Asiguratorilor Maritimi din Londra intervine doar daca acesta din urma a emis polita, ceea ce nu e cazul în speta, unde intimata-pârâta a facut trimitere la clauzele formularului respectiv. În consecinta, valabilitatea încheierii contractului în forma MAR 91 va fi apreciata de instantele britanice iar nu de catre instantele române.
Partile au administrat în cauza proba cu înscrisuri, incluzând si opinii de specialitate.
(…)
Fata de acestea, analizând actele dosarului cauzei, Curtea a constatat ca apelul este fondat, având în vedere urmatoarele considerente:
În speta, problema pe care o avea de solutionat prima instanta este cea referitoare la determinarea competentei jurisdictionale a instantelor din România, adica a competentei în dreptul international privat, cu privire la solutionarea actiunii formulate de reclamanta si întemeiata pe contractul de reasigurare încheiat cu pârâta.
Trebuie precizat înca de la început ca problema competentei jurisdictionale (a instantei competente) este distincta de problema privind determinarea competentei legislative (a legii aplicabile). Competenta jurisdictionala are în vedere stabilirea competentelor instantelor române de a judeca litigiul cu element de extraneitate dedus judecatii, în timp ce competenta legislativa are în vedere aplicatiile fondului litigiului, fiind o problema distincta, context în care apelul are ca obiect, pe fond, doar solutionarea aspectelor privind determinarea competentei jurisdictionale, motivele de apel formulate subsumându-se practic acestor aspecte.
În speta, în ceea ce priveste cadrul legal aplicabil, determinarea competentei jurisdictionale a instantelor române se face potrivit art. 148-157 din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept international privat.
În ceea ce priveste regulamentul CE nr. 44/2001, instanta retine ca art. 4 arata ca, în ipoteza în care pârâtul este domiciliat într-un stat membru, competenta jurisdictionala se stabileste de normele interne ale statului reclamantului.
În speta, pârâtul are sediul în Emiratele Arabe (Dubai), iar reclamanta are sediul în România.
Prin urmare, competenta jurisdictionala se stabileste potrivit legii române, adica potrivit Legii nr. 105/1992 care în Cap. XII, sectiunea I, art. 148-157 stabileste normele de competenta jurisdictionala, adica normele pentru determinarea competentei instantelor judecatoresti române pentru solutionarea proceselor dintre o parte româna si o parte straina.
Potrivit acestor dispozitii legale, competenta jurisdictionala poate fi determinata în modul obiectiv (pe baza criteriilor obiective stabilite de lege) sau subiectiv (pe baza conventiei dintre parti care au înteles sa supuna litigiul competentei unei anumite instante).
În ceea ce priveste raportul între determinarea obiectiva si determinarea subiectiva (voluntara) a competentei jurisdictionale, este evident faptul ca în masura în care partile au ales instanta competenta, în temeiul principiului autonomiei de vointa, prevaleaza clauza de alegere a instantei competente.
Prin urmare, instanta de apel va examina mai întâi daca în speta exista o asemenea clauza de alegere a instantei competente ( I ), iar, în lipsa, va determina competenta pe baza criteriilor legale obiective ( II ).
I. Analiza existentei conventiei de alegere a instantei competente
Potrivit art. 154 din Legea nr. 105/1992, “daca partile au supus, prin conventie, litigiul dintre ele sau litigiile ce se vor naste din actul pe care l-au încheiat, competentei unei anumite instante, aceasta va fi investita cu competenta jurisdictionala…”
În speta, prima instanta a retinut , iar intimata-pârâta a sustinut ca ar exista o asemenea clauza având în vedere faptul ca partile au încheiat contractul de reasigurare în forma MAR 91, forma ce intra, în mod exclusiv, sub jurisdictia instantelor engleze si, de asemenea, ca detaliile contractului au fost stabilite prin clauzele standard “Institute Clauses”, care si ele fac trimitere la jurisdictia engleza.
Curtea, fata de existenta mentiunilor respective în contract, apreciaza ca neîndoielnic faptul ca, în speta, nu a existat o conventie expresa a partilor de alegere a jurisdictiei engleze.
Pe de alta parte, se poate pune în discutie o eventuala vointa implicita, indirecta a partilor, de a opta pentru jurisdictia engleza, prin utilizarea formei MAR 91 a contractului de reasigurare.
În orice caz, chiar si într-o asemenea ipoteza, art. 154 din Legea nr. 105/1992 nu-si poate gasi aplicabilitatea decât daca se stabileste vointa ferma si neechivoca a partilor de a alege(chiar si indirect), competenta instantei straine (engleze, în speta).
Or, în cauza, nu se poate retine faptul ca a existat o asemenea vointa neechivoca de a alege jurisdictia engleza, având în vedere urmatoarele elemente:
1. Corespondenta comerciala a partilor în faza de încheiere a contractului nu contine nici un element de natura sa releve vointa partilor în sensul alegerii competentei instantei engleze.
2. Referitor la încheierea contractului de reasigurare în forma MAR 91, instanta de apel retine urmatoarele:
– polita de reasigurare nu este încheiata în forma MAR 91, neîndeplinind conditiile formale de validitate (sigiliul aplicat de Departamentul de Polite al Institutului Asiguratorilor Maritimi din Londra;
– exista diferente între polita de reasigurare si formularul MAR 91, în sensul ca polita de reasigurare cuprinde clauze diferite fata de formular, iar unele clauze din formular nu se regasesc în polita. Deci, nu se poate considera ca partile au aderat în mod neîndoielnic la formularul MAR 91, inclusiv în ceea ce priveste jurisdictia engleza;
– faptul ca în contractul initial de asigurare se face referire la formularul MAR 91 nu prezinta relevanta, deoarece contractul de reasigurare este distinct de contractul de asigurare initial, iar polita de reasigurare nu face nicio referire expresa la pretinsa clauza de atribuire a competentei din polita initiala de asigurare.
Într-adevar, contractul de reasigurare este el însusi un contract de asigurare în sine, iar clauzele lui se analizeaza distinct de cele ale contractului initial de asigurare. Astfel, art. 46-47 din Legea nr. 136/1995 defineste contractul de reasigurare ca fiind contractul încheiat între asigurator, în calitate de reasigurator, si asiguratorul initial, în calitate de reasigurat, prin care, în schimbul primei de reasigurare sunt transmise o parte din obligatiile ce decurg din contractul de asigurare, cu privire la suportarea indemnizatiei datorate în cazul producerii riscului asigurat. Reasigurarea nu stinge obligatiile asiguratorului si nu stabileste, asadar, nici un raport între asigurat si reasigurator care este tert fata de contractul de asigurare, fiind astfel un contract distinct fata de asigurarea initiala.
– referitor la clauzele ITC, independent de discutia privind incorporarea acestora în contractul de reasigurare, relevant este faptul ca acestea nu includ vreo referire expresa la jurisdictia engleza, ci doar cuvintele “Asigurarea aceasta este supusa legii si practicii engleze”.
De altfel, si din Raportul referitor la legea engleza redactat de Sir A.C. si depus în cauza, rezulta din analiza modului în care au fost încheiate politele de reasigurare, ca ar fi sanse foarte mici ca instantele engleze sa îsi retina competenta de solutionare a litigiului.
Or, în aceste conditii, daca instanta din România s-ar declara necompetenta pe baza unei interpretari a politei de reasigurare si a unei pretinse vointe indirecte, implicite a partilor de a alege jurisdictia engleza, s-ar putea ajunge la situatia în care, în conditiile în care instantele engleze refuza competenta solutionarii litigiului, practic s-ar ajunge la un conflict negativ de competente jurisdictionale, ceea ce, în fond, ar echivala, din punct de vedere al instantei române cu o denegare de dreptate, în sensul art. 3 din Codul civil.
Prin urmare, fata de considerentele mai sus expuse, instanta de apel apreciaza ca, în speta, nu exista elemente de natura sa conduca fara echivoc la concluzia ca partile au ales, fie si implicit, indirect, jurisdictia engleza.
Aceasta înseamna ca, nu sunt incidente în cauza prevederile art. 154 din Legea nr. 105/1992.
II. Determinarea competentei instantei române pe baza criteriilor obiective prevazute de Legea nr. 105/1992
În lipsa incidentei art. 154 din Legea nr. 105/1992, devin aplicabile prevederile art. 148 din aceasta lege privind competenta facultativa a instantelor din România, fiind evident faptul ca litigiul în cauza nu se încadreaza în niciuna dintre ipotezele prevazute de art. 150 si art. 151 (privind competenta exclusiva).
Potrivit art. 149 pct. 41 din Legea nr. 105/1992, instantele judecatoresti române sunt competente daca locul unde a luat nastere sau trebuie executate, fie chiar în parte, o obligatie izvorâta dintr-un contract, se afla în România.
Textul se coroboreaza cu prevederile art. 15 alin. 2 din Legea nr. 136/1995 potrivit caruia locul platii este cel de la sediul asiguratorului, ceea ce înseamna ca locul platii fiind în România, competenta jurisdictionala apartine instantelor din România.
Prin urmare, în mod gresit prima instanta a admis exceptia necompetentei instantelor române si,în temeiul art. 157 din Legea nr. 105/1992, a respins ca inadmisibila actiunea formulata în cauza.
În consecinta, având în vedere considerentele aratate si retinând ca prin sentinta atacata, prima instanta, în mod gresit a considerat incidenta necompetenta generala a instantelor române, Curtea, în baza art. 297 alin. 1 Cod procedura civila, a admis apelul, a desfiintat sentinta atacata si a trimis cauza spre rejudecare aceleiasi instante.
