Nedepunerea actelor şi documentelor contabile la organele fiscale – ca faptă omisivă – nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii personale, neputându-se stabili legătura de cauzalitate dintre faptă şi ajungerea debitorului în stare de . Legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie, ci a prevăzut posibilitatea atragerii răspunderii administratorului doar după administrarea de dovezi concludente şi pertinente, care să conducă la concluzia că, prin săvârşirea faptelor expres şi limitativ prevăzute de lege, s-a contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvenţă.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 1116 din 31 august 2009
Prin sentinţa comercială nr. 656/S din 13.XI.2008 a Tribunalului Iaşi, Comercial Faliment, judecătorul sindic a respins cererea formulată de creditorul Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Iaşi privind stabilirea răspunderii personale a administratorilor-pîrîţi D.D. şi D.R.-C. pentru pasivul debitorului falit S.C. „Casa M.” S.R.L.- Iaşi.
A dispus închiderea procedurii insolvenţei debitorului S.C. „Casa M.” S.R.L. şi radierea debitorului S.C. „Casa M.” S.R.L. Iaşi.
A descărcat pe administratorul judiciar de orice îndatoriri şi responsabilităţi şi a dispus notificarea prezentei sentinţe debitorului, creditorilor, Direcţiei Teritoriale a Finanţelor Publice, Oficiului Registrului Comerţului de pe lîngă Tribunalul Iaşi pentru efectuarea menţiunii de radiere, prin publicarea în Buletinul procedurilor de insolvenţă.
Pentru a dispune astfel, judecătorul sindic a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 104/COM/22.06.2004 s-a deschis procedura reglementată de Legea nr.64/1995 (act normativ atunci în vigoare) împotriva debitorului S.C. „Casa M.” S.R.L Iaşi, la cererea creditorului Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Iaşi în vederea recuperării unei creanţe bugetare în sumă de 47.163,57 lei, majorată ulterior la suma de 48.148,31 lei, reprezentînd accize cu accesoriile aferente datorate bugetului de stat.
Tabelul creanţelor asupra averii debitorului, definitivat prin încheierea nr. 454/23.11.2004, cuprinde pe creditorul Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Iaşi cu o creanţă în sumă de 48.143,31 lei.
Constatând, în cursul procedurii, că sediul debitorului nu mai există şi în fapt la adresa înscrisă în registrul comerţului, iar reprezentanţii legali ai acestuia nu au putut fi contactaţi pentru a preda documentele societăţii şi, din acest motiv, nu este posibilă o analiză a situaţiei economico financiare asupra societăţii şi a cauzelor care au generat insolvenţa şi nici identificarea unor eventuale elemente de activ în patrimoniul debitorului, administratorul judiciar desemnat în cauză a depus la data de 04.03.2005 raport cuprinzînd propunerea de închidere a procedurii.
Împotriva propunerii de închidere a procedurii nu au fost formulate obiecţii, însă unicul creditor cunoscut în cauză, Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Iaşi, a solicitat, pe temeiul art. 137 lit. c şi d din Legea nr. 64/1995, instituirea răspunderii personale a administratorilor debitorului, pîrîţii D.D. şi D.R.-C., apreciind că starea de insolvenţă a societăţii a fost generată de managementul neperformant şi activitatea lipsită de eficienţă exercitată de cei doi, dovedită de lipsa oricăror bunuri în patrimoniul debitorului, deşi componenţa obligaţiei fiscale denotă că debitoarea a desfăşurat activitate producătoare de venituri care însă nu au fost destinate uzului personal al administratorului. Se mai impută pîrîţilor schimbarea sediului social fără a anunţa organul fiscal cît şi omisiunea întocmirii raportărilor contabile prevăzute de lege.
Într-o primă judecată, cererea formulată de creditor vizînd stabilirea răspunderii personale cît şi propunerea de închidere a procedurii au fost soluţionate prin sentinţa civilă nr. 210/COM/07.06.2005 în sensul obligării celor doi pîrîţi la plata pasivului debitorului reprezentat de creanţa admisă în procedură, dispunîndu-se totodată şi închiderea procedurii pe temeiul art. 130 din Legea nr. 64/1995.
Prin decizia nr. 227/12.05.2008, Curtea de Apel Iaşi, admiţînd contestaţia în anulare promovată de cei doi administratori-pîrîţi, anulează hotărîrea susmenţionată şi trimite cauza spre rejudecare, reţinînd nerespectarea formelor de procedură.
În rejudecare nu au fost formulate cereri sau administrate probe noi.
Judecătorul sindic arată că cererea de antrenare a răspunderii personale a celor doi administratori pîrîţi urmează a fi respinsă, în care sens se reţin următoarele:
Răspunderea fondată pe prevederile art. 138 alin. 1 din Leg. 85/2006 este o răspundere specială a administratorilor sau persoanelor care s-au implicat în administrarea societăţii în cauză şi care au săvîrşit una sau mai multe din faptele enumerate limitat la lit. a –g ale acestui articol şi a căror urmare a fost crearea sau adîncirea stării de insolvenţă.
Această răspundere însă nu devine automat operantă în toate cazurile în care pasivul social nu poate fi acoperit, ci numai atunci cînd se face dovada că administratorii au cauzat starea de insolvenţă prin săvîrşirea vreuneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate de art. 138 alin. 1 lit. a –g din Legea nr. 85/2006, fiind necesar deci a se proba întrunirea cumulativă a condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.
În speţă, arată judecătorul sindic, faptele imputate pîrîţilor sunt cele prevăzute de art. 138 lit. c şi d din Legea nr. 85/2006, care presupun că aceştia să fi dispus, în interes personal, continuarea unei anumite activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi sau că s-a ajuns la un astfel de deznodămînt prin neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea, fapte care nu pot fi reţinute doar din omisiunea depunerii raportărilor contabile de către debitor şi a nerealizării publicităţii prevăzute de lege cu privire la schimbarea sediului social deşi, existenţa unui alt sediu social, chiar şi de fapt, nu a fost probată.
Judecătorul sindic precizează că susţinerile creditorului sunt pur formale şi se fundamentează pe procesul verbal de control nr. 3.117/20.11.1999 încheiat de Garda Financiară, din care a depus doar un extras, şi procesul verbal nr. 6605/06.07.2004 – acte de control care sunt neconcludente sub aspectul identificării faptei de continuare a activităţii societăţii prin însuşirea rezultatelor acestei activităţi. De altfel, aşa cum rezultă din procesul verbal încheiat în data de 02.07.2004, încă de la data deschiderii procedurii, creditorul a cunoscut împrejurarea că sediul debitorului, care figura şi ca domiciliu al administratorilor pîrîţi, nu mai exista şi în fapt la adresa înscrisă în registrul comerţului.
Pe de altă parte, nedepunerea actelor şi documentelor contabile la organele fiscale, ca faptă omisivă, nu este suficientă pentru lămurirea legăturii de cauzalitate cu starea de insolvenţă a debitorului.
Fiind, deci, vorba de o răspundere care poate fi angajată strict în condiţiile determinate de lege şi cum în speţă, din nici o probă a dosarului, nu rezultă că pîrîţii au continuat activitatea în folos propriu iar aceasta a avut drept consecinţă insolvenţa debitorului şi pentru că nu orice deficienţă managerială este de natură a motiva suportarea pasivului de către administratorii sociali, se va respinge cererea promovată de creditorul bugetar.
Constatîndu-se, în cadrul procedurii, că debitorul nu deţine bunuri sau elemente de patrimoniu care să asigure acoperirea creanţei reclamată de creditorul bugetar şi cheltuielile administrative, se va dispune închiderea procedurii şi radierea debitorului din evidenţele registrului comerţului şi cele fiscale.
Art. 131 din Legea nr. 85/2006 prevede că, în orice stadiu al procedurii, se va putea decide de judecătorul sindic închiderea procedurii în situaţia în care se constată că în averea debitorului nu există bunuri ori că acestea sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor administrative.
Împotriva acestei hotărîri a declarat recurs Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Iaşi, solicitînd admiterea recursului, modificarea sentinţei comerciale atacată şi admiterea cererii de antrenare a răspunderii patrimoniale a organelor de conducere pentru pasivul societăţii nerecuperat în cadrul procedurii.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, prin sentinţa comercială nr. 567/S/28.10.2008, Tribunalul Iaşi – judecător sindic a respins cererea formulată de Administraţia Finanţelor Publice a municipiului vizînd stabilirea răspunderii personale a numiţilor D.D. şi D.R.-C., avînd calitatea de administratori statutari ai debitoarei S.C. „Casa M.” S.R.L. Iaşi.
Judecătorul sindic a respins această cerere, motivînd că faptele imputate pîrîţilor nu au fost probate şi că susţinerile creditorului bugetar sunt pur formale. Consideră recurenta că soluţia instanţei contravine documentelor aflate la dosarul cauzei, documente constînd în rapoarte de activitate ale lichidatorului, actele financiar-fiscale depuse de creditorul bugetar odată cu cererea de deschidere a procedurii şi cu cererea de creanţă.
Prin acţiunea formulată de organul fiscal a fost demonstrată întrunirea cumulativă a condiţiilor referitoare la răspunderea civilă, raportul de cauzalitate dintre faptele şi prejudiciile create, fapte ce au fost săvîrşite cu vinovăţie.
Aşa după cum a statuat teoria şi practica judiciară, obligarea organelor de conducere ale societăţii debitoare la suportarea pasivului acesteia cu bunurile personale reprezintă, în situaţia închiderii procedurii falimentului fără a fi acoperite creanţele anunţate de creditori, singura posibilitate a statului de a-şi recupera creanţele.
În lumina dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, instituirea răspunderii personale a organelor de conducere ale societăţii reprezintă atît o sancţiune pentru persoanele care au contribuit la ajungerea debitoarei în stare de incapacitate de plată dar, în acelaşi timp, şi o garanţie pentru terţii aflaţi în raporturi juridice comerciale cu debitoarea în ceea ce priveşte posibilitatea recuperării creanţelor în caz de insolvenţă.
Răspunderea organelor de conducere ale societăţii ajunsă în încetare de plăţi, aşa cum este reglementată de legea privind procedura insolvenţei, este o răspundere specială, care pune la îndemîna creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitoarei falite şi dispoziţiile legale ce o conţin se completează cu norma comună în materie acolo unde legea specială nu dispune. Astfel, potrivit disp. art. 35 alin. 3 şi 4 din Decretul nr. 31/1954: „Faptele ilicite săvîrşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor.. Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvîrşit, faţă de persoana juridică cît şi faţă de cel de al treilea”.
Avînd calitatea de asociaţi şi administratori la S.C. „Casa M.” S.R.L., sus numiţii au fost persoanele împuternicite să reprezinte societatea, fiind ţinute direct răspunzătoare de îndeplinirea obligaţiilor pe care legea sau actul constitutiv le impun în sarcina societăţii, după cum rezultă şi din dispoziţiile art. 73 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
Raportul dintre administratorul statutar şi societatea debitoare este guvernat de prevederile art. 72 din Legea nr. 31/990, potrivit cărora „obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege”. Mandatul este cuprins în actul constitutiv (art. 5) sau în hotărîrea adunării generale şi este acceptat prin semnarea în registrul comerţului. Acceptînd desemnarea, administratorul stabileşte un raport contractual de mandat comercial cu persoana juridică.
De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 1540 „mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar însă şi de culpa în executarea mandatului”, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multă rigurozitate. Or, potrivit art. 374 din Codul comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros.
Administratori cu puteri depline, sus numiţii sunt cei care au avut, în fapt şi în drept, conducerea societăţii debitoare, situaţia financiară a S.C. „Casa M.” S.R.L. fiind rezultatul activităţii desfăşurate de reprezentanţii acesteia.
Starea de insolvabilitate a debitoarei, constată şi de judecătorul sindic prin sentinţa prin care s-a dispus deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, nu este decît urmarea unui management defectuos, a unei activităţi lipsite de eficienţă economică şi a unei administrări total necorespunzătoare a societăţii. Această situaţie de încetare a plăţilor a prejudiciat creditorii prin imposibilitatea încasării creanţelor scadente. Aşa cum arată şi doctrina în acest domeniu, simpla stare de încetare de plăţi constituie un prilej pentru creditori.
Vinovăţia administratorilor consta în aceea că, în momentul în care societatea debitoare a ajuns în imposibilitate de a-şi achita datoriile, nu au suspendat activitatea şi că nu au anunţat creditorii despre aceasta, contribuind astfel la acumularea unor noi datorii. Nemairealizînd profit, ba dimpotrivă, mergînd în pierdere, situaţia financiară a societăţii a fost periclitată. Aceasta nu denotă decît lipsa de interes a organelor de conducere pentru redresarea societăţii, de unde se poate înţelege că activitatea desfăşurată nu a urmărit decît realizarea unor interese personale.
Recurentul susţine că administratorii au dat dovadă de pasivitate faţă de situaţia firmei, nerespectînd dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 64/1995, în vigoare la data deschiderii procedurii (art. 27 alin. 1 din legea nr. 85/2006), potrivit cărora debitorul era obligat să adrese tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor acestei legi în termen de 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă, procedură pe care administratorii nu au urmat-o. Ca urmare, pasivul societăţii s-a majorat prin creşterea accesoriilor la debitele neplătite la scadenţă.
Referitor la vinovăţia administratorilor, teoria şi practica în dreptul comercial statuează că răspunderea delictuală operează pentru cea mai uşoară culpă. Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăţii comerciale ajunsă în încetare de plăţi, aşa cum este reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006, este o răspundere specială, avînd ca scop al reglementării sale punerea la îndemîna creditorilor a unor mijloace juridice adecvate, a căror finalitate rezidă în satisfacerea necesităţii acoperirii pasivului debitoarei falite. Dispoziţiile referitoare la aceasta fiind cuprinse într-o lege specială se completează cu legea generală acolo unde legea specială nu prevede.
Aşa cum s-a menţionat în raportul final întocmit de lichidatorul judiciar şi în cererea pentru antrenarea răspunderii personale, administratorii statutari ai debitoarei, deşi notificaţi în numeroase rînduri, nu au pus la dispoziţia lichidatorului actele financiar-contabile ale firmei, refuzînd orice colaborare. Lichidatorului judiciar nu i-au fost prezentate documentele contabile pentru a cerceta transferurile patrimoniale realizate de pîrîţi, lipsa înregistrării în evidenţa contabilă a unor sume care aparţineau bugetului de stat, etc.
Conduita culpabilă a administratorilor rezultă şi din împrejurarea că societatea debitoare nu şi-a îndeplinit obligaţiile financiar fiscale prevăzute de Legea nr. 82/1991 şi nici evidenţa contabilă nu a fost ţinută în conformitate cu dispoziţiile legale în materie. Astfel, aşa cum s-a reţinut prin procesul verbal de control din 2.07.2004, ultimul bilanţ depus la Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Iaşi a fost la data de 31.12.1999, dată de la care nu au mai fost depuse nici declaraţiile speciale privind obligaţiile de plată la bugetul de stat.
Recurentul mai susţine că motivarea instanţei referitoare la faptul că nedepunerea actelor şi documentelor contabile la organele fiscale ca faptă omisivă nu este suficientă pentru lămurirea legăturii de cauzalitate cu starea de insolvenţă a debitorului este lipsită de temei legal.
Lipsa documentelor contabile prin nepredarea acestora lichidatorului judiciar poate fi încadrată la lit. „d” a art. 138. Nepredarea documentelor contabile subliniază interesul debitorului de a ascunde modul în care este ţinută contabilitatea, situaţie ce este interpretată ca o neţinere a contabilităţii în conformitate cu dispoziţiile legale. Acest caz atestă încălcarea dispoziţiilor art. 138 lit. „d” din Legea nr. 85/2006, în condiţiile în care corecta ţinere a registrelor contabile este o obligaţie stabilită în sarcina administratorilor societăţii de Legea nr. 31/1990 care, în art. 73, stabileşte că administratorii sunt solidari răspunzători faţă de societate pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere. De asemenea, art. 10 din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii, republicată şi modificată, prevede că răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului.
În condiţiile neţinerii contabilităţii în conformitate cu legea se prezumă existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs care constă în pasivul înregistrat în tabelul creanţelor.
Prin nepredare, pîrîtul şi-a asumat răspunderea pentru infracţiunea prevăzută de art. 147 din Legea nr. 85/2006.
Analiza componenţei debitului înregistrat la bugetul de stat (accize pentru carburanţi), prezentată în rapoartele de inspecţie fiscală depuse la dosar, denotă că debitoarea a desfăşurat activitate şi a obţinut venituri care nu au fost destinate achitării datoriilor societăţii ci uzului personal al organelor de conducere.
Acest lucru reiese din procesul verbal de control nr. 3117/20.12.1999, încheiat de Garda Financiară Iaşi, potrivit căruia „din documentele ridicate de poliţie rezultă că în perioada pentru care societatea a declarat că nu a desfăşurat activitate, aceasta a efectuat acte şi fapte de comerţ generatoare de impozite şi taxe cuvenite bugetului de stat”, respectiv distribuirea de combustibil fără a calcula accize.
Procesul verbal de control din 2.97.2004, încheiat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi, şi procesul verbal de control nr. 3117/20.12.1999, încheiat de Garda Financiară Iaşi, necontestate de societate, constituie documentele financiar-fiscale cu forţă probantă în susţinerea cererii de antrenare a răspunderii personale.
Creanţele creditorilor ar fi fost cu mult diminuate (ori inexistente) dacă administratorii societăţii şi-ar fi îndeplinit atribuţiile stabilite prin actul constitutiv şi, ocupîndu-se de buna funcţionare a societăţii, ar fi achitat taxele şi impozitele. Administratorii pîrîţi au continuat activitatea, deşi aceasta conducea la majorarea pasivului societăţii, aşa cum rezultă din actele de control.
Pentru motivele expuse, recurentul susţine că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c,d, din Legea nr. 85/2006 şi că cererea sa este dovedită, solicitînd admiterea recursului, modificarea sentinţei primei instanţe şi obligarea pîrîţilor D.D. şi D.R.-C. la plata pasivului societăţii debitoare.
Analizînd recursul prin prisma motivelor invocate şi avînd în vedere dispoziţiile art. 3041 Cod procedură civilă, curtea a constatat că este nefondat pentru următoarele considerente:
Antrenarea răspunderii membrilor organelor de supraveghere sau conducere a debitorului persoană juridică şi a oricărei alte persoane care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului prin faptele expres şi limitativ prevăzute presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: prejudiciul creditorilor, fapta ilicită a membrilor organelor de conducere/supraveghere sau a oricărei alte persoane vinovate de producerea stării de insolvenţă, faptă care să se încadreze în cel puţin unul dintre cazurile prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. a – g, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata de către debitorul insolvent a datoriilor exigibile şi culpa persoanelor a căror răspundere se solicită.
În speţă faptele imputate pîrîţilor sunt cele prevăzute de art. 138 lit. c şi d din Legea nr. 85/2006, care presupun ca aceştia să fi dispus, în interes personal, continuarea unei anumite activităţi care să ducă, în mod vădit, persoana juridică la încetare de plăţi sau că s-a ajuns la un astfel de deznodămînt prin neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea.
În mod corect a reţinut instanţa de fond că aceste fapte nu pot fi reţinute doar din omisiunea depunerii rapoartelor contabile de către debitor şi a nerealizării publicităţii prevăzute de lege cu privire la schimbarea sediului social, deşi existenţa unui alt sediu social nici nu a fost probată precum şi faptul că procesele verbale de control invocate de creditor nu sunt concludente sub aspectul identificării faptei de continuare a activităţii societăţii prin însuşirea rezultatelor acestei activităţi.
Nedepunerea actelor şi documentelor contabile la organele fiscale ca faptă omisivă nu îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii personale, neputîndu-se stabili legătura de cauzalitate dintre faptă şi ajungerea debitorului în stare de insolvenţă. Pentru a se putea antrena o astfel de răspundere nu este suficientă o simplă afirmaţie a unui creditor, deoarece legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere, ci a prevăzut posibilitatea atragerii răspunderii administratorului doar după administrarea de dovezi concludente şi pertinente, care să conducă la concluzia că, prin săvîrşirea faptelor expres şi limitativ prevăzute de lege, s-a contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvenţă, situaţie care nu a fost dovedită în cauză.
Faţă de cele mai sus expuse, curtea de apel a constatat că în mod întemeiat judecătorul sindic a respins cererea reclamantei, criticile formulate de aceasta nefiind fondate aşa încît, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul declarat de Administraţia Finanţelor Publice a municipiului Iaşi a fost respins ca nefondat.
1
