În mod greşit prima instanţă a considerat ca inadmisibilă excepţia invocată, reţinând incidenţa dispoziţiilor art.29 alineat (6) din Legea nr. 47/1992 republicată, cu motivarea că în cauză creditorul-contestator nu ar fi făcut o veritabilă critică de neconstituţionalitate. În această privinţă curtea reţine că – potrivit dispoziţiilor art.29 alineat (4) din Legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale – părţile sunt obligate să-şi expună doar punctul de vedere asupra excepţiei ridicate, iar instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia trebuie a se limita la verificarea dacă excepţia este contrară prevederilor alineatelor (1) – (3) ale aceluiaşi articol.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 1129 din 31 august 2009
Prin încheierea nr. 446 din 25 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Iaşi –Comercial –Faliment s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de creditorul contestator F.C.-C.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că în cadrul procedurii generale a insolvenţei, deschisă prin sentinţa comercială nr.96/S/19.02.2009 împotriva debitorului SC „R.C.G.”SRL Iaşi, administratorul judiciar desemnat să administreze procedura a înregistrat la data de 08.05.2009 tabelul preliminar cuprinzând creanţele asupra averii debitorului, rezultat în urma cererilor formulate de creditori, stabilind legitimitatea, valoarea şi prioritatea fiecărei creanţe.
Împotriva acestui tabel, au formulat contestaţii creditorii SC „A.C.” SRL Iaşi, SC „V.C.” SRL Iaşi, F.C.-C., S.M. şi S.F.-N.
Constatând că toate aceste contestaţii au fost depuse după termenul limită fixat în acest sens prin hotărârea de deschidere a procedurii la data de 22.05.2009, judecătorul-sindic a pus în discuţia părţilor tardivitatea introducerii lor şi a amânat cauza la data de 25.06.2009 pentru a se dezbate contradictoriu această excepţie.
La termenul de judecată acordat în acest sens, creditorul-contestator F.C.-C., în combaterea excepţiei tardivităţii contestaţiei sale, a considerat că analiza termenului de formulare a unei astfel de contestaţii nu se poate face raportat la menţiunea din hotărârea de deschidere, menţiune care excede competenţelor judecătorului-sindic pentru că nici o dispoziţie a Legii nr.85/2006 care face trimitere la conţinutul sentinţei de deschidere a procedurii nu precizează că prin aceasta se fixează şi termenul limită pentru înregistrarea contestaţiilor şi că această analiză trebuie efectuată doar în raport de prevederile art. 73 alin.2 din Legea nr.85/2006 cu privire la care invocă excepţia de neconstituţionalitate, indicând drept temei constituţional al contestării prevederile art.16 alin.1,21 alin.1,2 şi 3 şi art. 44 alin.1 şi 2 din României.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.73 alin.2 din Legea nr.85/2006, creditorul-contestator consideră că prin reglementarea unui termen degresiv pentru depunerea contestaţiilor cu privire la creanţele trecute de administratorul judiciar în tabelul preliminar respectiv „cu cel puţin 10 zile înainte de data stabilită pentru definitivarea tabelului de creanţe” nu se garantează în nici un fel că partea poate avea acces la justiţie şi nici că îşi poate asigura o apărare corespunzătoare iar pe de altă parte, se încalcă şi dreptul de proprietate privată întrucât neformularea sau respingerea ca tardivă a contestaţiei duce la diminuarea creanţei sale deci, la diminuarea drepturilor sale patrimoniale.
Administratorul judiciar a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, considerând neîntemeiată excepţia invocată fără a expune şi argumentele în acest sens.
Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de creditorul-contestator F.C.-C. pentru a se pronunţa cu privire la excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.73 alin.2 din privind procedura insolvenţei, judecătorul-sindic a reţinut următoarele:
Potrivit Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale alineatele (1), (2), (3) şi (6) ale articolului 29:
„Art.29.– (1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.
(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
(6) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin.(1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.”
Rezultă din prevederile legale mai sus enunţate că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este admisibilă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: excepţia de neconstituţionalitate priveşte o lege sau o ordonanţă ori o dispoziţie dintr-un asemenea act normativ în vigoare, dispoziţia respectivă nu a fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Art. 146 lit. d) din Constituţie prevede competenţa Curţii Constituţionale de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, însă acest text de lege trebuie interpretat în corelaţie cu dispoziţiile art. 29 alin. (1) din legea de organizare si funcţionare a Curţii Constituţionale, în sensul că instanţa de constituţional decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare şi care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
În cauză, creditorul-contestator invocă neconstituţionalitatea dispoziţiilor art.73 alin.1 Legea nr.85/2006 însă nu face o veritabilă critică de neconstituţionalitate, în fapt, critica sa vizând soluţia legislativă consacrată de aceste prevederi legale, modul de interpretare şi aplicare a lor de către judecătorul-sindic şi respectiv de administratorul judiciar.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art.73 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 potrivit cărora „Contestaţiile trebuie depuse la tribunal cu cel puţin 10 zile înainte de data stabilită,prin sentinţa de deschidere a procedurii, pentru definitivarea tabelului de creanţe atât în procedura generală, cât şi în procedura simplificată” însă, modalitatea în care au fost reglementate aceste dispoziţii reprezintă o opţiune a legiuitorului pe care acesta este liber să o adopte potrivit competenţei exclusive stabilite de art.126 alin.2 din Constituţie şi care, în considerarea unor situaţii deosebite, poate stabili reguli de procedură speciale cât şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale.
Astfel de reguli speciale sunt consacrate şi de Legea nr.85/2006 care nu instituie o procedură inechitabilă ci doar o diferenţă de regim impusă de celeritatea şi scopul declarat al acesteia, procedură care deşi pune accent pe o desfăşurare rapidă a procesului oferă suficiente garanţii procesuale părţilor implicate iar modul în care judecătorul-sindic le interpretează iar administratorul judiciar le aplică sunt chestiuni care ţin exclusiv de competenţa instanţei de judecată şi nu pot fi imputate reglementării criticate pentru neconstituţionalitate.
Raportat considerentelor mai sus expuse şi prevederilor art.29 din Legea nr.47/1992 potrivit cărora Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra problemelor de drept fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului de constituţionalitate şi fără a putea cenzura interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor criticate de către instanţa de judecată, în această ultimă situaţie controlul judecătoresc realizându-se exclusiv în cadrul sistemului căilor de atac prevăzute de lege, se va respinge cererea de sesizare cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.73 alin.2 din legea nr.85/2006, formulată de creditorul-contestator F.C.-C. şi se va stabili termen pentru examinarea contestaţiilor la tabelul preliminar cuprinzând creanţele asupra averii debitorului cu citarea creditorii-contestatori conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs F.C.-C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu următoarea motivare:
Recurentul a susţinut că în speţă sunt întrunite condiţiile necesare pentru sesizarea Curţii Constituţionale, aşa cum sunt acestea reglementate prin prevederile art. 29 alineat 1-3 din Legea 47/1992:
– excepţia este ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti;
– excepţia vizează neconstituţionalitatea unui text dintr-o lege în vigoare la data invocării excepţiei;
– ordonanţa are legătură cu soluţionarea cauzei;
– excepţia este invocată de una dintre părţile litigiului.
Prevederile art. 73 alineat 2 din Legea 86/2006 au legătură directă cu soluţionarea cauzei, ele reglementând termenul de formulare a contestaţiilor împotriva tabelului preliminar de creanţe, cum este cazul în speţa de faţă.
Potrivit prevederilor 73 alineat 2 din Legea 85/2006: „Contestaţiile trebuie depuse la tribunal cu cel puţin 10 zile înainte de data stabilită, prin sentinţa de deschidere a procedurii pentru definitivarea tabelului de creanţe atât în procedura generală, cât şi în procedura simplificată.
În speţă recurentul a arătat că a primit comunicarea administratorului judiciar cu privire la reducerea creanţei sale ce a fost înscrisă în tabelul preliminar la data de 18.05.2009, astfel cum rezultă din chiar dovezile depuse la dosar de către administratorul judiciar.
Pe de altă parte prin sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei s-a fixat drept termen pentru afişarea tabelului definitiv al creanţelor data de 05.06.2009.
Drept urmare, potrivit prevederilor art. 73 alineat 2 din Legea 85/2006, termenul limită pentru formularea contestaţiei sale ar fi fost 25.05.2009, ceea ce înseamnă că recurentul avea la dispoziţie în fapt doar 6 zile libere în acest scop.
Recurentul a susţinut că a formulat contestaţie la data de 02.06.2009, iar instanţa a invocat din oficiu excepţia tardivităţii formulării contestaţiei.
Astfel, recurentul a arătat este direct interesat în verificarea constituţionalităţii textului art. 73 alineat 3 din Legea 85/2006, în condiţiile în care prin modul de reglementare a termenului de depunere a contestaţiei – „cu cel puţin 10 zile înainte de data stabilită […] pentru definitivarea tabelului de creanţe” drepturile sale constituţionale sunt profund încălcate.
Având în vedere faptul că potrivit prevederilor art. 16 alineat 1 şi 2 din Constituţie, „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege”, că potrivit prevederilor art. 21 din Constituţie „Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. (3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”, că potrivit prevederilor art. 24 alineat 1 din Constituţie „Dreptul la apărare este garantat” şi că potrivit prevederilor art. 44 alineat 1 şi 2 din Constituţie „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”.
Prevederile art. 73 alineat 2 din Legea 85/2006 contravin tuturor acestor texte, în condiţiile în care instituie un termen degresiv – „cu cel puţin 10 zile înainte de data stabilită pentru definitivarea tabelului de creanţe” – care nu asigură întotdeauna şi tuturor părţilor un termen suficient pentru formularea contestaţiei şi pentru asigurarea unui acces real şi egal la justiţie.
Un termen care să satisfacă garanţiile constituţionale este numai unul care curge de la un moment bine determinat în timp înainte (de exemplu de comunicarea unui act) şi care asigură un interval fix în care partea îşi poate exercita drepturile procesuale.
Prin reglementarea unui termen degresiv legea nu garantează în nici un fel că partea poate avea acces la justiţie şi nici că îşi poate asigura o apărare corespunzătoare în cauză şi pe de altă parte duce la încălcarea dreptului de proprietate privată, în condiţiile în care neformularea/respingerea ca tardivă a contestaţiei duce la diminuarea creanţei sale, deci la diminuarea drepturilor sale patrimoniale.
Prin întâmpinare, S.C. „R.C.G.”S.R.L. a solicitat respingerea recursului, pentru următoarele argumente:
Dispoziţiile art. 146 din Constituţie, care prevăd atribuţiile Curţii Constituţionale, trebuie corelat cu prevederile art. 29 alin. 1 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, respectiv competenţa de soluţionare a excepţiilor privitoare la dispoziţiile unei legi sau ordonanţe şi care au legătură cu soluţionarea cauzei, or în cererea de sesizare a Curţii Constituţionale recurentul se rezumă la a invoca elemente de fapt: data comunicării tabelului preliminar şi termenul fixat de judecătorul sindic prin sentinţa de deschidere a procedurii pentru depunerea tabelului definitiv, fapte ce ţin de soluţionarea cauzei pe fond şi nicidecum neconstituţionalitatea normei juridice in abstracto raportată la legea fundamentală sau de competenţa Curţii Constituţionale, care se pronunţă asupra problemelor de drept fără a putea modifica sau completa legea.
Prevederile art. 146 din Constituţie coroborate cu cele ale art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale au stabilit o competenţă specială in materie jurisdicţională, respectiv controlul a posteriori al constituţionalităţii unei legi sau ordonanţe relevante intr-o speţă însă nu şi modul în care instanţa sau participanţii la procedură Interpretează şl aplică dispoziţiile legale, acestea din urmă fiind supuse altor modalităţi de control şl cenzură, atribuţii specifice altor instituţii, nicidecum Curtea Constituţională, aşa cum în mod extensiv Interpretează recurentul textul legal.
De asemeni, susţinerile recurentului referitoare la neconstituţionalitatea alin. 2 al art. 73 din Legea nr.85/2006 raportate la art. 16 alin. 1 şi 2, art. 21, art. 24 alin. 1 şi art. 44 alin. 1 şi 2 din Constituţie nu pot fi primite întrucât prevederile criticate pentru neconstituţionalitate nu instituie un procedură inechitabil, ci doar o diferenţă de regim Impusă de principiul celerităţii care guvernează procedura insolvenţei (art. 5 alin. 2 din Legea 85/2096 „Organele prevăzute la alin. (1) trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de prezenta lege”) şi scopul declarat al acesteia (art. 2 din Legea 85/2006 „Scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat in “), legislaţia insolvenţei oferind suficiente garanţii procesuale părţilor aflate în litigiu.
Recurentul a susţinut în mod netemeinic, faptul că dispoziţiile art. 73 alin. 2 din Legea 85/2006 raportate la prevederile textului fundamental sunt neconstituţionale, când în fapt dispoziţiile criticate nu aduc atingere în niciun fel principiilor constituţionale al egalităţii şi proporţionalităţii. Principiul egalităţii consacrat de art. 16 din Constituţie presupune ca la situaţii egale să se aplice un tratament juridic egal. în acelaşi timp, presupune şi dreptul la diferenţiere în tratamentul juridic, dacă situaţiile în care se află cetăţenii sunt diferite. Altfel spus, situaţiilor egale să le corespundă un tratament juridic egal, iar situaţiilor diferite, tratamentul juridic trebuie să fie diferit. Cu alte cuvinte, egalitatea de tratament trebuie să fie una refractivă, adică o egalitate care acceptă diferenţierea de regimuri juridice în funcţie situaţia concretă ce urmează a fi legal reglementată. Chiar şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a ajuns la recunoaşterea unui drept fundamental: „dreptul la diferenţă”, în general, apreciindu-se că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă (în acest caz fiind vorba de principiul celerităţii şi scopul instituirii procedurii insolvenţei) sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. în alţi termeni, principiul egalităţii nu interzice reguli specifice. Tocmai de aceea principiul egalităţii conduce la sublinierea existenţei unui drept fundamenta, dreptul la diferenţă, iar în măsura în care egalitatea nu este naturală, faptul de a o impune ar însemna tocmai instituirea unui discriminări. Pe de altă parte esenţa principiului proporţionalităţii presupune compararea unor situaţii obiective şi constatarea gradului lor de identitate, în ipoteza în care situaţiile sunt diferite, regimul juridic aplicabil trebuie să fie diferit. Principiul general al proporţionalităţii exprimă, în acest caz, necesara adecvare a tratamentului juridic cu situaţiile obiective la care se aplică, respectiv diminuarea unor termene în cadrul procedurii insolvenţei faţă de alte proceduri instituite de lege având ca finalitate celeritatea acoperirii pasivului debitoarei, în acest fel, raţionamentul de proporţionalitate presupunând o motivare obiectivă şi rezonabilă, pentru a nu se ajunge la o disproporţie între scopul urmărit, printr-un tratament juridic inegal şi mijloacele folosite. Astfel, scopul legii devine criteriul în funcţie de care se compară situaţiile şi în raport cu care diferenţa de regim juridic trebuie să se stabilească.
Pentru aceste considerente curtea de apel a considerat că raportat la scopul procedurii insolvenţei, respectiv acoperirea cu celeritate pasivului debitoarei, metoda folosită de legiuitor, în speţă reducerea termenelor procesuale faţă de alte proceduri de drept comun, nu duce la încălcarea legii fundamentale. Analizând motivele de recurs formulate şi raportându-le la actele dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, curtea de apel a constatat că recursul este fondat pentru motivele ce vor fi expuse în continuare:
În dosarul nr.9313/99/2008 al Tribunalului Iaşi – judecător-sindic, la termenul din 25.06.2009, creditorul-contestator F.C.-C. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 73 alineat 2 din Legea nr. 85/2006, cu argumentarea că aceste dispoziţii sunt contrare prevederilor art. 16 alineat 1, art. 21 alineat 1,2 şi 3, art. 24 şi art. 44 alineat 1 şi 2 din Constituţia României.
Avându-se în vedere obiectul excepţiei de neconstituţionalitate de faţă, curtea apreciază că, în speţă, sunt întrunite condiţiile prevederilor art. 29 alineat 1-3 din Legea nr. 47/1992 republicată. Astfel, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în faţa unei instanţe de judecată, la cererea uneia dintre părţi şi vizează o dispoziţie dintr-o lege în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei.
În ceea ce priveşte constituţionalitatea dispoziţiilor art. 73 alineatul 2 din Legea nr.85/2006, verificată în temeiul disp. art. 29 alin.4 din Legea nr. 47/1992 republicată curtea consideră că aceste prevederi legale nu contravin dispoziţiilor art. 16 alineat 1 din Constituţia României referitoare la egalitatea în faţa legii, a art. 24 din Constituţie referitoare la dreptul la apărare şi a art. 44 din Constituţie referitoare la dreptul de proprietate. Astfel, deşi procedura insolvenţei pune accent pe o desfăşurare rapidă a procesului, scop în care a fost stabilit de legiuitor şi termenul prevăzut de art. 73 alin.2 din Legea nr.85/2006, această lege oferă suficiente garanţii procesuale părţilor implicate pentru a le asigura un acces real şi egal la justiţie. S-a reţinut că raportat la scopul procedurii insolvenţei, respectiv acoperirea cu celeritate a pasivului debitoarei, metoda folosită de legiuitor de scurtare a termenelor procesuale faţă de alte proceduri de drept comun nu aduce vreo încălcare a dreptului la apărare, a egalităţii în faţa legii şi a dreptului de proprietate prevăzute în legea fundamentală, excepţia de neconstituţionalitate ridicată fiind, în opinia curţii, nefondată.
Prin urmare, faţă de considerentele anterior expuse, în mod greşit prima instanţă a considerat ca inadmisibilă excepţia invocată, reţinând incidenţa dispoziţiilor art.29 alineat 6 din Legea nr. 47/1992 republicată, cu motivarea că în cauză creditorul-contestator nu ar fi făcut o veritabilă critică de neconstituţionalitate. În această privinţă curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.29 alineatul 4 din legea anterior menţionată, părţile sunt obligate să-şi expună doar punctul de vedere asupra excepţiei ridicate, iar instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia trebuie a se limita numai la a verifica dacă excepţia este contrară prevederilor alineatului 1-3 ale aceluiaşi articol.
Aşa fiind, din perspectiva acestor dispoziţii legale, în mod greşit prima instanţă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, motiv pentru care curtea de apel, în temeiul disp. art. 304 Cod procedură civilă, a admis recursul comercial de faţă şi a modificat în tot încheierea recurată.
În consecinţă, în temeiul disp. art. 29 alin.4 din Legea nr. 47/1992 republicată, a fost admisă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 73 alineat 2 din Legea nr.85/2006, cerere formulată de creditorul-contestator F.C.-C. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea acestei excepţii.
În temeiul disp. art. 29 alin.5 din Legea nr. 47/1992 republicată, judecarea cauzei înregistrate pe rolul Tribunalului Iaşi – judecător-sindic a fost suspendată pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate.
6
