Dosar nr. …..
R O M Â N I A
TRIBUNALUL GORJ
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia Nr. ….
Şedinţa publică de la ……
Completul compus din:
PREŞEDINTE …..
Judecător …..
Judecător …..
Grefier …..
Pe rol fiind judecarea recursului civil declarat de recurenta pârâtă V.R. S.A. împotriva sentinţei civile nr…… pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr. ……
La apelul nominal făcut în şedinţa publică a răspuns intimatul reclamant P.V., lipsă fiind recurenta pârâtă V.R. S.A.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care, constatând recursul în stare de judecată, s-a acordat cuvântul.
Intimatul reclamant P.V.a solicitat respingerea recursului, depunând concluzii scrise în acest sens.
TRIBUNALUL
Asupra recursului civil de faţă:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tg.Jiu sub nr. ….. reclamantul P.V.a chemat în judecată pe pârâta SC V.R. SA, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa, să fie obligată aceasta la plata sumei de 1587,71 euro reprezentând comisionul de rezervă achitat de reclamant şi reţinut ilegal de pârâtă în perioada 10.07.2006 – 18.05.2009 în baza convenţiei de credit nr. ….., cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii a arătat că este titularul convenţiei de credit menţionate, contract în baza căruia i s-a reţinut suma de 1587,71 euro cu titlu de comision de rezervă .
Reclamantul menţionează că în contract a fost inclusă o clauză abuzivă respectiv plata comisionului de rezervă ,fiind încălcate disp. art. 4 alin.1 din legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, clauza abuzivă fiind acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul.
Reclamantul consideră că pârâta nu a negociat această clauză cu consumatorul neexistând o notificare scrisă prin care pârâta să-l fi invitat la negociere.
În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 4 alin.1 -3 din Legea 193/2000 şi prevederile Codului de procedură civilă.
În cauză pârâta V.R. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat lipsa calităţii procesuale pasive a Sucursalei Tg-Jiu, excepţie ce a fost pusă în discuţia părţilor şi admisă prin încheierea de şedinţă din data de 10.03.2011.
Reclamantul a solicitat introducerea în cauză a SC V.R. SA, care prin întâmpinarea depusă solicită respingerea acţiunii formulată cu motivarea că acea cauză contractuală cu privire la comisionul de rezervă nu reprezintă o clauză abuzivă în înţelesul art. 6 din L. 193/2000 deoarece nu îndeplineşte niciuna din cele trei condiţii cumulative pentru că aceasta a fost negociată , nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ca o consecinţă a abuzului şi nu se referă la obiectul principal al contractului.
În cauză a fost efectuată o expertiză contabilă de către expert G.L., expertiza având ca obiectiv – verificarea comisionului de rezervă plătit de reclamant în perioada 2006 – 2009 inclusiv comision calculat în lei lunar.
Prin sentinţa civilă nr…… pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr…… a fost admisă acţiunea ulterior precizată, formulată de reclamantul P.V împotriva pârâtei şi SC V.R. SA Bucureşti.
A fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 5716,76 lei, actualizată la data plăţii efective
A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1020 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că la data de 12.06.2006 între reclamant şi pârâtă s-a încheiat convenţia de credit nr. ….având ca obiect acordarea unui credit în valoare de 29790 euro. La punctul 4 lit.g din convenţie s-a prevăzut un comision de rezervă de 1,85 % comision pe care reclamantul l-a achitat conform extrasului de cont.
Întrucât reclamantul a considerat că acest comision de rezervă a fost reţinut ilegal, a formulat prezenta acţiune pentru restituirea comisionului, după încheierea procesului verbal de conciliere din data de 1.11.2010 din care reiese că reclamantul şi-a menţinut pretenţiile privind comisionul de rezervă.
Faţă de starea de fapt reţinută, instanţa a constatat că potrivit art. 4 din Legea 193/2000 actualizată „ o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă , dacă prin ea însăşi sau împreună cu acte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.
Verificând actele dosarului instanţa a constatat că pârâta nu a făcut dovada existenţei unei negocieri cu clientul, neexistând o notificare în acest sens, în art. 4 din Legea 193/2000 precizându-se că „ este de datoria comerciantului să prezinte probe în sensul în care se menţionează că o clauză standard performantă ar fi fost negociată direct cu consumatorul”.
Având în vedere că pârâta nu a negociat cu consumatorul clauză introdusă la pct. 4 lit.g din convenţie, respectiv plata comisionului de rezervă, instanţa consideră că această clauză este abuzivă, faptul că reclamantul a semnat contractul neavând relevanţă din moment ce aceasta este o clauză existentă în contractul standard.
Pârâta a susţinut că acest comision de rezervă reprezintă obiectul principal al contractului şi că în consecinţă trebuie aplicate prevederile art. 4 din Directiva nr. 1993/13/CEE conform cărora „aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului”.
Instanţa nu a reţinut această susţinere a pârâtei deoarece din analiza convenţiei nr. …..(fila 12) reiese că obiectul principal al contractului este creditul menţionat la pct.1 iar comisionul de rezervă este menţionat la pct. 5 „comisioane”, deci comisionul de rezervă nu este obiect principal al convenţiei şi reprezintă o clauză abuzivă în contract.
Având în vedere că reţinerea comisionului de rezervă este o clauză abuzivă, instanţa a considerat acţiunea întemeiată.
Din raportul de expertiză reiese că reclamantul a achitat suma de 5739,4307 lei cu titlu de comision de rezervă conform, extraselor de cont , din această sumă pârâta a restituit reclamantului suma de 22,66 lei, iar comisionul ce urmează a fi restituit de către pârâtă este de 5716,76 lei
Împotriva sentinţei a declarat recurs recurenta-pârâtă V.R. SA criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, în esenţă, invocând încălcarea de către instanţă a disp.art.129 alin.5 C.pr.civ. şi interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
S-a susţinut în esenţă faptul că instanţa de fond a nesocotit principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de dispoziţiile art.129 alin.5 C.pr.civilă, deoarece în mod incorect interpretează şi enumeră ca şi condiţie pentru ca o clauză contractuală să fie calificată abuzivă , condiţia nenegocierii directe cu consumatorul, or aceasta nu este o condiţie, este o premisă, chiar permisă de lege, pentru ca o clauză care nu a fost negociată cu consumatorul să fie abuzivă, trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile prevăzute de lege, respectiv creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei credinţe, or, cel ce face o propunere în faţa instanţei de judecată trebuie să o dovedească.
Deci art.4 din Legea nr.193/2000 permite introducerea în contracte a unor clauze standard preformulate, fără a fi negociate cu consumatorii, însă cu îndeplinirea celor două condiţii; mai mult decât atât, reclamantul a cunoscut de la data semnării Convenţiei respectivele prevederi.
S-a arătat că nu se motivează în nici un mod celelalte două condiţii , respectiv de ce această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
S-a menţionat de asemenea că în mod incorect instanţa de fond a reţinut că pârâta ar fi trebuit să facă dovada negocierii directe cu reclamantul, deoarece legea permite introducerea în contracte a unor clauze preformulate.
Pe de altă parte, s-a susţinut că sentinţa a fost pronunţată fără a se observa că dreptul intimatului de a solicita restituirea sumelor achitate în baza clauzelor considerate ca fiind nelegale este prescris.
S-a susţinut că sancţiunea unei clauze abuzive este nulitatea relativă, deoarece interesul protejat în fiecare caz în parte este cel al fiecărui consumator, iar caracterul abuziv se apreciază în persoana fiecăruia. Această nulitate are la bază viciile de consimţământ care sunt invocate de către clienţii băncii, considerate a fi existente în momentul încheierii contractelor de credit.
De asemenea, s-a arătat că natura interesului protejat este una privată, astfel încât se distinge cu claritate diferenţa dintre nulitatea relativă şi cea absolută, prin această natură .Chiar scopul pentru care a fost edictată această lege este acela de a asigura consumatorului care doreşte achiziţionarea produselor sau serviciilor comerciantului, posibilitatea de a-şi manifesta, în relaţiile cu acesta din urmă, voinţa reală, neafectată de vreun viciu de consimţământ.
Totodată, s-a arătat că motivele invocate de reclamantă reprezintă cauze de nulitate relativă, ceea ce atrage regimul juridic corespunzător, din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca, al posibilităţii acoperirii prin confirmare, dar şi al perioadei de timp în care poate fi invocată această nulitate.
Din acest punct de vedere, s-a susţinut şi că dreptul la acţiune s-a prescris, întrucât convenţia a fost încheiată la data de 12.06.2006, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 29.11.2010, deci după expirarea termenului de 3 ani.
În subsidiar s-a solicitat să se constate că o parte din pretenţiile reclamantului sunt prescrise în sensul că sumele achitate în perioada 10.07.2006-12.11.2007 ( adică 2652,27 lei) sunt prescrise raportat la data introducerii acţiunii.
Prin urmare, prescripţia dreptului la acţiune pentru restituirea fiecărei sume va începe să curgă de la data la care aceasta s-a plătit.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că atâta vreme cât a fost semnat , contractul reprezintă legea părţilor, în temeiul principiului libertăţii contractuale.
Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat, arătând că recurenta este în eroare cu privire la natura juridică a clauzei abuzive, întrucât clauza abuzivă priveşte însuşi obiectul contractului, ceea ce atrage nulitatea absolută.
Dosarul de recurs a fost iniţial înregistrat pe rolul Secţiei I Civilă, iar prin încheierea din 07.03.2012 s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înregistrarea acesteia pe rolul secţiei a II-a civilă.
Tribunalul, analizând criticile formulate prin prisma motivelor de recurs, apreciază că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente.
Se reţine faptul că între părţi s-a încheiat contractul de credit nr.0050/12.06.2006 pentru dobândirea unui imobil apartament situat în Tg.Jiu, valoarea creditului fiind de 29.790 EUR .
În cadrul acestui contract, sunt prevăzute mai multe clauze contractuale, printre care şi comisionul de rezervă, stipulat la art. 5 lit.g.
Potrivit acestei clauze,comisionul de rezervă reprezintă “comision datorat ca urmare a obligaţiei băncii de a constitui rezerva minimă obligatorie la . Valoarea comisionul de rezervă este stabilită în funcţie de valoarea obligaţiei băncii. Banca îşi rezervă dreptul de a modifica în mod corespunzător valoarea acestui comision, în condiţiile în care obligaţia băncii faţă de Banca Naţională a României creşte/se diminuează. Comisionul de rezervă se acumulează zilnic şi se calculează la soldul creditului pentru un număr de zile calendaristice (“perioada de calcul”) începând cu data primei trageri. În perioada de calcul a comisionului se include prima zi şi se exclude ziua până la care se face calculul. Comisionul de rezervă lunar se calculează după formula: (soldul creditului x rata comisionului x numărul efectiv de zile între scadenţe)/360. Rata comisionului de rezervă este exprimată în formă procentuală (ex. x%), valoarea sa fiind menţionată în Condiţiile Speciale”.
Acest comision de rezervă reprezintă de fapt transferarea către clienţi a obligaţiilor financiare ale băncii faţă de sistemul BNR.
De regulă, aceste clauze sunt cuprinse în contracte preformulate, lipsindu-le caracterul negociat.
Totodată, ele creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.
Din aceste motive, precum şi pentru argumentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează, aceste clauze abuzive sunt nule absolut, urmând a fi eliminate din contracte.
Dezechilibrul contractual indus de aceste clauze şi lipsa bunei-credinţe a băncii trebuie analizate în funcţie de justeţea acestui comision faţă de costurile suportate de bancă în legătură cu activitatea sa de acordare a creditului.
Disproporţia dintre drepturile şi obligaţiile contractuale ale părţilor este cu uşurinţă demonstrată întrucât, reclamantul a suportat, pe de o parte, creşterea ratei lunare datorită devalorizării leului, iar pe de alta, comisionul de rezervă pe care banca recurentă îl transferă din propria sarcină, în cea a reclamantului.
O astfel de justificare nu există, acest comision nereprezentând altceva decât o dobândă mascată care, pe lângă faptul că lezează interesele economice ale clienţilor, aduce atingere şi mediului concurenţial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision.
Disimularea unei părţi a dobânzii sub denumirea de comision este o dovadă clară a relei credinţe a băncii care percepe un astfel de comision, întrucât, pe de o parte, reprezintă o modalitate de inducere în eroare a clienţilor, prin prezentarea de dobânzi avantajoase în raport cu ofertele altor bănci care acţionau pe aceeaşi piaţă relevantă cu banca respectivă (dar care, în realitate, datorită adăugării la DAE a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atât de avantajoase) şi, pe de altă parte, reprezintă o modalitate de procurare a unui avantaj concurenţial contrar uzanţelor cinstite ale comercianţilor.
Recurenta a specificat în motivele sale de recurs faptul că fiind în discuţie acest ce ţine de propriul consimţământ al persoanei împrumutate, este practic vorba despre un viciu de această natură, ceea ce ar putea atrage eventual nulitatea relativă, fiind o clauză specifică contractului încheiat în considerarea persoanei reclamantului şi vizează apărarea unui interes personal.
Tribunalul însă apreciază că inserarea în contract a unei astfel de clauze ,pe lângă faptul că , într-adevăr, lezează şi interesul personal al reclamantului, este realizată cu încălcarea dispoziţiilor exprese ale legii, mai exact, prin ocolirea prin disimulare a dispoziţiilor exprese ale legii, acesta fiind de altfel aspectul care atrage necesitatea ocrotirii interesului public, atrăgând aşadar nulitatea absolută.
Mai mult decât atât, clauza de acest gen este inserată în contracte preformulate, fiind identică la toate contractele de aceeaşi categorie.
În plus, trebuie subliniat faptul că acest comision este prohibit în mod expres de art. 15 din Legea nr. 190/1999, ( în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, text menţinut de altfel şi pe parcurs, până în prezent) care indică în mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie să le suporte consumatorul dintr-un contract de credit imobiliar/ipotecar: „În sarcina împrumutatului vor fi puse numai cheltuielile aferente întocmirii documentaţiei de credit si constituirii ipotecii şi garanţiilor aferente”.
Art. 9 din aceeaşi Lege enumeră clauzele pe care le poate cuprinde un contract de credit imobiliar.
Prezentarea costurilor băncii în acest mod este cel puţin confuză pentru consumatori, care, atunci când doresc obţinerea unui credit îşi direcţionează atenţia asupra dobânzii, cost care ar trebui să fie cel principal şi care diferenţiază ofertele de creditare din piaţa bancară.
Dobânda reprezintă beneficiul creditorului de a pune la dispoziţie o sumă de bani debitorului său,cuantificată sub forma unui procent din suma împrumutată, în vreme ce comisionul este un cost adiacent activităţii de creditare, separat de dobândă. În afară de aceste două elemente, debitorul mai poate plăti şi alte taxe de genul onorariilor pentru înscrierea garanţiilor sau a radierii acestora, precum şi taxele notariale sau de consultanţă independentă. Toate aceste elemente se regăsesc în dobânda anuală efectivă (DAE) care reprezintă costul total al creditării.
Prin urmare, orice alt cost pus în sarcina clienţilor, inclusiv comisionul de rezervă, este interzis în mod expres de legislaţia în vigoare.
Tribunalul apreciază că menţionarea unor astfel de comisioane (alături de o altă serie) încalcă dreptul consumatorilor la o informare precisă şi corectă, drept reglementat de art. 45 din Legea 296/2004 privind Codul Consumului , fiind totodată, şi o practică comercială incorectă, care are drept scop şi ca efect deformarea substanţială a comportamentului economic al consumatorilor.
Potrivit definiţiei reglementate la art. 2 lit. e) din Legea 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii, deformarea substanţială a comportamentului economic al consumatorilor reprezintă folosirea unei practici comerciale ce afectează considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie în cunoştinţă de cauză, decizie pe care altfel nu ar fi luat-o.
Art. 6 lit. d) din acelaşi act normativ prevede că o practică comercială este incorectă şi este considerată o acţiune înşelătoare dacă ea conţine informaţii false (precum calculul dobânzii anuale efective fără să ţină seama de toate costurile creditului) sau, în orice situaţie, induce în eroare sau este susceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât îl determină să ia o decizie pe care altfel nu ar fi luat-o, cu privire la preţ sau la modul de calcul al acestuia.
Concret, modul de redactare al acestei clauze face ca acest consumator să nu aibă nicio idee în momentul semnării contractului cu privire la valoarea obligaţiei băncii(nu se precizează niciunde în contract care este valoarea rezervei minime obligatorii pentru pe care o datorează banca recurentă la Banca Naţională a României)şi la ce anume presupune riscul rezervării de către bancă a dreptului de a modifica în mod corespunzător valoarea acestui comision, în condiţiile în care obligaţia băncii faţă de Banca Naţională a României creşte/se diminuează.
Prin împiedicarea consumatorului sa aprecieze costurile reale ale creditului, clauza sus-menţionată se încadrează în articolele de lege precitate, în consecinţă, trebuie sancţionată ca atare cu nulitatea absolută, nu relativă, astfel cum în mod eronat apreciază recurenta.
Instanţa apreciază că această clauză reprezintă prin ea însăşi o clauză abuzivă în sensul dispoziţiilor art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000 republ., deoarece se rezervă dreptul comerciantului de a modifica unilateral valoarea sau perioada de aplicare a acestui comision, însă în situaţia în care obligaţiile sau condiţiile BNR cresc/se diminuează/se elimină (valoarea acestui comision fiind calculată în funcţie de valoarea obligaţiei băncii faţă de BNR), fără a se da clientului libertatea de a rezilia imediat contractul.
Instanţa subliniază că posibilitatea creditorului de a modifica unilateral durata perceperii şi nivelul comisionului de rezervă în funcţie de obligaţiile impuse de B.N.R., este de natură a crea un dezechilibru major între părţile contractului pentru că nu este prevăzut în contract nici un element de referinţă care să permită cuantificarea acestor schimbări şi care astfel să permită debitorului să calculeze dacă majorarea este necesară şi proporţională cu scopul urmărit de creditor.
De asemenea,Legea nr. 193 / 2000 privind protecţia consumatorului vine în sprijinul elucidării situaţiilor contractuale care pot fi încadrate în această categorie. Astfel, Legea amintită precizează în plus faptul că “o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare
globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.”
În privinţa acestui din urmă aspect considerăm că furnizorul nu poate fi exonerat de răspunderea derivată dintr-o clauză declarată abuzivă prin simplul fapt al introducerii în contract a unei alte clauze în care părţile declară că au negociat contractul, dacă această din urmă clauză încearcă să acrediteze în mod fals ideea că părţile nu au semnat un contract standard preformulat, ci unul negociat.
În fine, facem precizarea că acele clauze abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
De altfel, şi CEJ,a observat în Cauza C-168/05 că “ Importanţa protecţiei consumatorului a determinat în mod particular legislaţia comunitară să prevadă, în art. 6 paragraf. 1 al Directivei, că clauzele abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un consumator si un profesionist nu sunt obligatorii pentru consumator . Aceasta este o dispoziţie imperativă care, având în vedere poziţia de inferioritate a unei părţi a contractului, este menită să înlocuiască echilibrul formal pe care contractul îl stabileşte între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, şi are ca efect impunerea unui echilibru real, care restabileşte egalitatea între părţi”. De asemenea, se arată în decizia instanţei europene că „natura şi importanţa interesului public pe care se bazează protecţia conferită de directivă consumatorului justifică, mai mult, ca instanţa naţională să fie obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, compensând în felul acesta dezechilibrul care există între consumator şi profesionist, vânzător sau furnizor.”
Fiind deci în vorba despre o nulitate absolută a clauzei abuzive constatate conform considerentelor anterioare, în mod corect instanţa de fond a apreciat asupra necesităţii restituirii sumei solicitate, sumă reţinută în temeiul unei clauze nule absolut. Cum efectul direct al constatării nulităţii absolute a unui contract ( în speţă a unei clauze din contract) este restabilirea situaţiei anterioare, tribunalul consideră că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă temeinică, în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale , recursul declarat urmând a fi respins.
Văzând şi dispoziţiile art.312 alin.1 din c.pr.civilă,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta pârâtă V.R. S.A. împotriva sentinţei civile nr…… pronunţată de Judecătoria Tg-Jiu în dosarul nr. ……
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică de la 09 Aprilie 2012, la Tribunalul Gorj.
Preşedinte,
…..Judecător,
…..Judecător,
…..
…..
Grefier,
