Competenţa de soluţionare a litigiilor dintre funcţionarii publici şi autorităţile sau instituţiile publice la care sunt încadraţi, în ipoteza în care fost formulate anterior introducerii art. 911 al Legii nr. 188/1999.
OUG nr. 92/2004, art. 30
României, art.126 alin. 6
Legea nr.188/1999, art. 20 alin. 3, art. 93
Toate litigiile dintre funcţionarii publici şi autorităţile sau instituţiile publice la care sunt încadraţi, trebuie soluţionate de instanţele de administrativ, chiar dacă au fost formulate anterior introducerii art.91 ind.1 al Legii nr.188/1999, conform căruia toate litigiile privitoare la raporturile de serviciu ale sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, complet
specializat pentru litigii de muncă şi asigurări sociale,
decizia civilă nr. 1869 din 17 octombrie 2006
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad sub nr. 308/C/2006, din data de 20.12.2005, reclamanţii D. L., N. M., I. A., S. L., B. S. şi S. H. au chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Timişoara, şi Tribunalul Arad, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâţii ca, începând cu data de 01.01.2005, să le calculeze şi să le plătească spor de fidelitate, conform art. 18 alin. 3 din O.U.G. nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti; asimilarea vechimii în specialitate şi perioadei lucrate în acelaşi domeniu în alte unităţi, conform art. 93 alin. 3 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea; majorarea salariului de bază cu 5%, conform art. 19 alin. 1 din O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti; salariul de merit să fie în procent de până la 20 % aplicat la salariul brut pentru 25% din numărul de posturi prevăzute în statul de funcţii aferent funcţionarilor publici, conform art. 31 alin. 1 şi 2 din O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti; asistenţă medicală, medicamente şi proteze gratuite, conform art. 41 alin. 2 din O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti; decontarea contravalorii transportului în perioada concediului de odihnă, conform art.411 alin. 2 din OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti; concediul de odihnă plătit de 30 de zile lucrătoare, conform art. 65 alin. 1 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea; de serviciu în cuantum de 80% din venitul brut realizat în ultima lună de activitate înainte de data pensionării conform art.68 alin.1, 2, 3,5, 6 şi 7 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea; indemnizaţia egală cu trei salarii de bază de încadrare lunare brute care se impozitează potrivit legii, conform art. 69 alin. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că solicită drepturile enumerate mai sus în baza art. 40 din O.U.G. nr. 92/10.11.2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici, potrivit căreia funcţionarii publici beneficiază de sporurile sau alte drepturi salariale prevăzute de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.
Prin sentinţa civilă nr. 595/4.05.2006, pronunţată în dosarul nr. 308/C/2006, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâţii să achite reclamanţilor diferenţele drepturilor salariale pe anul 2005, conform expertizei contabile efectuate în cauză, astfel: D.L. – suma de 3.211 RON, N.M. – suma de 1.563 RON; I.A. – suma de 2.466 RON; S.L. – suma de 961 RON; B.S. – suma de 415 RON; S.H. – suma de 181 RON.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, în temeiul art. 40 din O.U.G. nr. 92/2004, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să beneficieze de aceleaşi drepturi salariale de care beneficiază personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti.
Prima instanţă a respins excepţia necompetenţei materiale a secţiei civile a Tribunalului Arad, invocată de pârâţi, apreciind că, faţă de obiectul cauzei dedusă judecăţii, sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii.
Ministerul Justiţiei a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate.
În motivarea recursului se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. pr. civ., susţinându-se că, în mod greşit, instanţa de fond a respins excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Arad – secţia civilă, întrucât drepturile, solicitate prin cererea de chemare în judecată, nu sunt menţionate expres în decizia de încadrare a fiecărui reclamant şi, pe cale de consecinţă, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine instanţei contencios administrativ, conform art. 30 alin. 4 din OUG nr. 92/2004.
Totodată, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., arătându-se că, faţă de prevederile art. 35 şi art. 44 din Legea nr. 304/2004 şi ale H.G. nr. 33/2005, în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei, doar datorită calităţii sale de ordonator principal de credite, în condiţiile în care Ministerul Justiţiei a asigurat fondurile necesare salarizării reclamanţilor conform încadrării acestora.
Pe de altă parte, se susţine că este incident, în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. pr. civ., deoarece instanţa de fond a concluzionat că reclamanţilor, încadraţi ca funcţionari publici, le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 50/1996, care nu se referă în dispoziţiile ei la funcţionarii publici, astfel încât s-au acordat drepturi care nu au nici un suport legal, ceea ce echivalează cu o imixtiune a autorităţii judecătoreşti în activitatea altei autorităţi.
Împotriva hotărârii judecătoreşti sus-menţionate a formulat recurs şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P Arad, solicitând, in principal, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă, iar, în subsidiar, modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea recursului se arată că Tribunalul Arad nu era competent să soluţioneze cauza. Faţă de prevederile art. 42 din O.U.G. nr. 177/2002, Curtea de Apel Bucuresti era competentă să soluţioneze litigiul.
Totodată, se susţine: că Ministerul Finanţelor Publice nu are calitatea procesuală pasivă în cauză, întrucât Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la plată pentru salariaţii altor instituţii, că între Ministerul Finanţelor Publice şi reclamanţi nu există nici o obligaţie de despăgubire, precum şi că o modificare în structura bugetelor ordonatorilor principali de credite se poate face doar prin Hotărârea de Guvern.
Examinând recursurile prin prisma motivului de recurs prevăzut de art.304 pct. 3 C. pr. civ., Curtea apreciază că sunt întemeiate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Obiectul acţiunii îl constituie neacordarea unor drepturi salariale de către pârâţi. Reclamanţii au calitatea de funcţionari publici în cadrul Tribunalului Arad, fiindu-le aplicabile prevederile art. 29 din Legea nr. 188/1999.
Procedura de soluţionare a contestaţiilor formulate de funcţionarii publici referitor la stabilirea salariilor de bază, a sporurilor, premiilor şi a altor drepturi salariale este prevăzută de art. 30 din O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi ale altor drepturi ale funcţionarilor publici pe anul 2005, în vigoare la data introducerii acţiunii pendinte.
Potrivit art. 30 alin. 4 din ordonanţă, împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ sau, după caz, instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluţionării contestaţiei”
Pe de altă parte, enumerarea din Legea nr. 188/1999 privitoare la litigiile ce sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ nu este exhaustivă, prevalând natura juridică a raportului de funcţie publică. Totodată, trebuie avute în vedere prevederile art. 20 alin. 3 şi art. 93 din Legea nr. 188/1999 şi ale art. 126 alin. 6 din Constituţia României.
Astfel, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, în vigoare la data introducerii acţiunii pendinte, dispune că: Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are legitimare procesuală activă şi poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă cu privire la:
a) actele prin care autorităţile sau instituţiile publice încalcă legislaţia referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici, constatate ca urmare a activităţii proprii de control;
b) refuzul autorităţilor şi instituţiilor publice de a aplica prevederile legale în domeniul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici”.
Prin urmare, dispoziţiile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, fără a distinge între categoriile actelor de autoritate privindu-i pe funcţionarii publici, dau în competenţa instanţelor de contencios administrativ soluţionarea tuturor litigiilor iniţiate de Agenţia Naţională de Funcţionarilor Publici, care în activitatea directă de control constată încălcări ale legislaţiei referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici sau refuzul autorităţilor sau instituţiilor publice de a aplica prevederile legale în acelaşi domeniu. Faţă de această normă de competenţă a instanţei de contencios administrativ, nu se poate justifica logico-juridic competenţa secţiei completului specializat în soluţionarea litigiilor de muncă, atunci când litigiul este declanşat de către funcţionarul public, victimă a încălcării sau a refuzului aplicării de către o autoritate sau instituţie publică a prevederilor legale referitoare la funcţia publică şi funcţionarul public.
Pe de altă parte, art. 93 din Legea nr. 188/1999 trimite nu doar la prevederile legislaţiei muncii, ci şi la reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, cu condiţia ca acestea să nu contravină legislaţiei specifice funcţiei publice.
În acelaşi timp, potrivit art. 126 alin. 3 din Constituţia României, unica formă de control judiciar a actelor administrative este contenciosul administrativ.
Pe cale de consecinţă, toate litigiile dintre funcţionarii publici şi autorităţile sau instituţiile publice la care sunt încadraţi, trebuie soluţionate de instanţele de contencios administrativ.
În acelaşi sens, sunt deciziile nr.890/14.03.2000, nr.1683/2004 şi nr.4930/14.10.2005, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Prin sentinţa civilă nr. 4930/14.10.2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a soluţionat un conflict negativ de competenţă şi a stabilit competenţa de soluţionare a unui litigiu referitor la drepturi salariale neacordate unor funcţionari publici angajaţi ai Parchetelor de pe lângă Tribunalul Arad, Iaşi şi ai Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi în favoarea Tribunalului Vaslui – Secţia de contencios administrativ.
Având în vedere considerentele expuse anterior, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. d C. pr. civ., Curtea apreciază că litigiul trebuie soluţionat potrivit procedurii speciale a contenciosului administrativ de către Tribunalul Arad, care urmează a stabili dacă pârâţii Curtea de Apel Timişoara şi Tribunalul Arad au refuzat justificat sau nu acordarea drepturilor salariale pretinse de reclamanţi.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin.1, alin. 2, alin. 3 şi alin. 6 Cod procedură civilă raportate la cele ale art. 304 pct. 3 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursurile ca fiind întemeiate, întrucât hotărârea recurată a fost pronunţată de un complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă, deşi una din părţi avea calitatea de funcţionar public, a casat hotărârea recurată şi a dispus trimiterea dosarului spre competentă soluţionare, în fond, Secţiei comerciale şi de contencios administrativ a Tribunalului Arad.
