S-a retinut ca la data deschiderii procedurii pârâta detinea calitatea de administrator al debitorului. În aceasta calitate pârâta a transferat bunuri în valoare de 24.000 lei catre o alta societate al carei asociat unic este pârâta, contravaloarea acestor bunuri nefiind urmarita si încasata în termenul de prescriptie. În consecinta judecatorul sindic a apreciat ca referitor la aceasta suma sunt întrunite conditiile art. 138 lit. b. din privind procedura insolventei.
Curtea de Apel Timisoara, prin decizia civila nr. 1559/com/26.11.2009 a admis recursul declarat de pârâta si a modificat în tot sentinta atacata în sensul respingerii cererii pentru atragerea raspunderii patrimoniale.
Curtea a retinut ca trebuie sa se limiteze la analiza îndeplinirii cerintelor de atragere a raspunderii prin prisma faptei de la lit.b) pe care legea o considera ca fiind întrunita, atunci când, „au facut acte de comert în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice”.
S-a retinut ca, în acest context, se impune verificarea îndeplinirii tuturor conditiilor privind raspunderea civila delictuala aplicabile si în cazul institutiei raspunderii patrimoniale personale a membrilor organelor de conducere din procedura insolventei, si printre acestea se identifica cea care vizeaza existenta raportului de cauzalitate între fapta savârsita de pârâta si starea de insolventa a debitorului unde aceasta a fost administrator.
Ori, din acest punct de vedere judecatorul sindic a apreciat gresit ca exista un astfel de raport de cauzalitate, în conditiile în care, vânzarea de bunuri a avut loc în anul 2005, când s-a emis si factura, iar starea de insolventa a debitorului a fost retinuta în anul 2008 când s-a deschis procedura generala, conditii în care nu se pot identifica elemente de cauza – efect între cele doua evenimente produse.
Pe de alta parte, nu se poate identifica si nu a fost precizat nici de judecatorul sindic care ar fi interesul personal al actelor de comert savârsite în anul 2005 de catre pârâta, care a efectuat o vânzare obisnuita de bunuri, însa culpa sa se limiteaza la neîncasarea pretului în termenul de prescriptie.
De altfel, însasi art.138 alin.1 impune cerinta ca în raport sa fie „identificate persoane carora le-ar fi imputabila aparitia starii de insolventa a debitorului, când la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecatorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridica, ajuns în stare de insolventa, sa fie suportata de membrii organelor de conducere si/sau supraveghere din cadrul societatii, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului, prin una dintre faptele enumerate, astfel ca, rezulta cu claritate necesitatea existentei acestui raport de cauzalitate, care în speta nu a fost dovedit.
Pe cale de consecinta si vazând art.312 si 304 pct.9 C.pro.civ. si art.8 din Legea nr.85/2006 s-a admis recursul pârâtei
