Modificările succesive ale art. 146 din Codul penal privind noţiunea de “consecinţe deosebit de grave” reprezintă o lege penală mai favorabilă, iar aplicarea acesteia în raport cu hotărârile de condamnare rămase definitive anterior acestor modificări se face, în condiţiile art. 14 sau 15 din Codul penal, pe calea unei contestaţii la executare, prin raportare la art. 458 din Codul de procedură penală.
(Decizia nr. 555/A din 19 septembrie 2001 — Secţia a Il-a penală)
Prin Sentinţa penală nr. 479 din 16.07.2001 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală, a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia la formulată de condamnatul D.l.
S-a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 459 din 17.11.1998 a aceleiaşi instanţe, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 4017 din 10.11.1998 a Curţii Supreme de Justiţie, petentul a fost condamnat la 11 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 208 – 209 alin. 1 şi alin. 3 din Codul penal.
Potrivit art. 461 lit. d) din Codul de procedură penală, contestaţia la executare presupune ivirea unui incident în cursul executării, deci a unei împrejurări ce nu putea fi avută în vedere la pronunţarea hotărârii de condamnare.
Modificarea conţinutului art. 146 din Codul penal prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000 este o împrejurare care vizează încadrarea juridică a faptei săvârşite de condamnat şi tinde să soluţioneze o problemă de fond, rezolvată cu autoritate de lucru judecat.
Schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care petentul a fost judecat, pe calea contestaţiei la executare, nu este un “incident ivit în cursul executării”, în sensul art. 461 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală, ci o reapreciere de către instanţă a gravităţii infracţiunii, în raport de valoarea pagubei produse, aspect soluţionat printr-o hotărâre de condamnare intrată în puterea lucrului judecat.
Apelul condamnatului este întemeiat.
în mod greşit prima instanţă a respins ca inadmisibilă cererea formulată de condamnat, instanţa fiind cea care trebuie să dea o corectă încadrare juridică unei cereri.
în cauză, operau dispoziţiile art. 458 din Codul de procedură penală, referitoare la intervenirea unei legi penale noi. în acest text de lege se prevede că, dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, intervine o lege care nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 12, 14 şi 15 din Codul penal.
Curtea apreciază că, faţă de modificările aduse înţelesului termenilor de “consecinţe deosebit de grave” prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală (care prevedeau, la data formulării contestaţiei, în ce priveşte aceste “consecinţe” o pagubă mai mare de 1 miliard lei), cauza putea fi soluţionată prin prisma art. 15 din Codul penal, referitoare la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive.
în aceste condiţii, cum prima instanţă nu a soluţionat, practic, fondul cauzei, Curtea va admite apelul condamnatului, va desfiinţa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, urmând a se avea în vedere dispoziţiile art. 458 din Codul de procedură penală cu referire la art. 15 din Codul penal.
