– procedură penală
– contestaţie la executare
Dosar nr. 14254/3/2008
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, decizia penală nr. 1587/R din 10 decembrie 2008
Contestaţie la executare. “Incident ivit în cursul executării”. Reducerea pedepsei urmare a aplicării art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor. Admisibilitatea contestaţiei
Imposibilitatea de a invoca dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi de a beneficia de reducerea pedepsei în cursul soluţionării fondului cauzei, datorată solicitării de includere în programul de protecţie a martorilor şi pronunţării hotărârii de tragere la răspundere penală a persoanelor denunţate după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a contestatorului, constituie “un incident ivit în cursul executării”, în sensul art. 461 alin. (1) lit. d) teza ultimă C. pr. pen., aşa încât contestaţia la este admisibilă.
art. 461 alin. (1) lit. d) teza ultimă C. pr. pen.
Prin sentinţa penală nr. 1440/25.09.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a penală, s-a admis contestaţia la executare formulată de condamnatul C.F., iar în baza art. 461 alin. (1) lit. d) C. pr. pen. raportat la art. 19 din Legea nr.682/2002, instanţa a redus pedeapsa aplicată inculpatului C.F. prin sentinţa penală nr. 1367 din 28.10.2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, rămasă definitivă, de la 25 ani închisoare la 12 ani şi 6 luni închisoare.
A fost anulat M.E.P.I. nr. 1528/2006 şi s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a închisorii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că petentul C.F. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 25 de ani pentru săvârşirea în concurs real a trei infracţiuni, respectiv cea prevăzută de art. 312 Cod penal cu aplicarea art. 13 Cod penal, art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea 143/2000 raportat la art. 10 din Legea 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) Cod penal şi art. 3 alin (1) şi (2) din Legea 143/2000 raportat la art. 10 din legea 143/2000 cu aplic art. 41 alin. (2) Cod penal.
La data de 19.06.2006, pe parcursul judecării cauzei în care contestatorul era judecat în calitate de inculpat, acesta a formulat un denunţ în urma căruia a fost capturată o mare cantitate de heroină, iar persoanele indicate în denunţ au fost identificate, reţinute, arestate preventiv şi trimise în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic ilicit internaţional de droguri de mare risc, prevăzută de art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea 143/2000, fiind ulterior condamnate definitiv la pedeapsa închisorii de câte 10 ani.
Potrivit art. 461 alin. (1) lit. d) C. pr. pen., contestaţia contra executării hotărârii penale se poate face şi atunci când se invocă orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.
Totodată, potrivit art. 19 din Legea nr.682/2002, persoana care are calitate de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 şi 2 din aceeaşi lege, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecaţii denunţă sau facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
Cum infracţiunea de trafic de droguri este menţionată în Legea 682/2002 ca făcând parte din categoria “infracţiunilor grave”, iar contestatorul se încadrează în categoria persoanelor care au calitatea de martor, reiese că acesta beneficiază de cauza de reducere a pedepsei prevăzută în art. 19 din Legea 682/2002, întrucât pe parcursul judecaţii el a denunţat, şi prin aceasta a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a două persoane în sarcina cărora s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de trafic internaţional ilicit de droguri de mare risc.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, arătând că în mod greşit a fost admisă contestaţia la executare în baza art. 461 alin. (1) lit. d) C. pr. pen. raportat la art. 19 din Legea nr. 682/2002.
În motivarea recursului, se arată că practica judiciară confirmă acest punct de vedere, în sensul că prevederile art. 19 pot fi invocate numai cu ocazia soluţionării pe fond a cauzei, pentru a se aprecia dacă în raport cu denunţul formulat s-au descoperit şi au fost trase la răspundere penală persoanele care au săvârşit infracţiunile grave arătate de denunţător, acest lucru nefiind posibil pe calea contestaţiei la executare.
Examinând cauza faţă de motivele invocate cât şi din oficiu, în temeiul art. 3856 alin. (3) C. pr. pen., Curtea apreciază că recursul este nefondat.
Aşa cum a arătat şi prima instanţă, în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 461 alin. (1) lit. d) C. pr. pen.
Contestatorul C.F. a formulat denunţul în data de 19.06.2006, după soluţionarea apelului pe care îl declarase împotriva soluţiei de condamnare şi la o zi după ce declarase recurs, iar hotărârea de condamnare a rămas definitivă în data de 13.09.2006, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat decizia de respingere a recursului, fără ca recurentul să fi solicitat aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002, aşa încât această chestiune nu a fost analizată cu ocazia soluţionării fondului cauzei.
Se constată, astfel, că între data formulării denunţului şi rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare s-a scurs o perioadă scurtă de timp şi, mai mult, contestatorul a solicitat includerea în programul de protecţie a martorilor, ceea ce îl punea în imposibilitate de a invoca dispoziţiile art. 19 şi de a face vorbire despre calitatea sa de martor denunţător.
Aşa cum rezultă din dosarul ce a avut ca obiect soluţionarea cauzei formate în urma denunţului formulat de contestatorul C.F., acesta a aflat mult mai târziu că nu a fost inclus în respectivul program, fiind citat şi audiat în calitate de martor în faţa instanţei (luna martie 2007), mult după rămânerea definitivă a hotărârii sale de condamnare.
Faţă de cele reţinute, se constată că petentul a fost în imposibilitate de a invoca dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 şi de a beneficia de reducerea pedepsei în cursul soluţionării fondului cauzei, cu atât mai mult cu cât şi tragerea la răspundere penală a persoanelor pe care contestatorul le-a denunţat, s-a făcut ulterior soluţionării definitive a propriei cauze penale, căci numiţii A.B. şi Y.C. au fost trimişi în judecată prin rechizitoriul din 10.08.2006, dar au fost condamnaţi prin sentinţa penală din 28.06.2007 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a Penală, rămasă definitivă prin decizia penală din 19.09.2007 a Curţii de Apel Bucureşti.
Se constată, astfel, că şi în situaţia în care contestatorul ar fi învederat instanţei de recurs împrejurarea că a formulat un denunţ în temeiul căruia poate beneficia de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, la data soluţionării recursului (implicit a soluţionării definitive a fondului cauzei) nu se putea examina una din condiţiile cumulative prevăzute de dispoziţiile legale mai sus menţionate, mai precis cea referitoare la tragerea la răspundere penală, având în vedere că hotărârea de condamnare a persoanelor denunţate a fost pronunţată după condamnarea definitivă a contestatorului.
Pe cale de consecinţă, Curtea apreciază că această împrejurare constituie “un incident ivit în cursul executării”, în sensul art. 461 alin. (1) lit. d) teza ultimă C. pr. pen., aşa încât contestaţia la executare formulată de condamnatul C.F. este admisibilă.
Pe de altă parte, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 19 din Legea nr.682/2002, căci condamnatul, care a avut calitatea de martor în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 şi 2 din Legea nr. 682/2002 şi care a comis o infracţiune gravă, a formulat un denunţ în timpul judecăţii, în urma căruia a avut loc tragerea la răspundere penală a unor persoane care au săvârşit infracţiuni grave, aşa încât se impune ca petentul să beneficieze de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă.
Drept urmare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. pr. pen., a respins recursul ca nefondat şi conform art. 192 alin. (3) C. pr. pen., cheltuielile judiciare ce au fost avansate pentru soluţionarea prezentului recurs au rămas în sarcina statului.
