Atât timp cât terenul proprietate publică nu a fost concesionat, închiriat, dat în arendare ori în folosinţă, iar reţelele subterane de telecomunicaţii nu împiedică exploatarea bunului aflat în proprietate publică, acestea sunt scutite de plata impozitului pe terenuri, conform art. 257 lit. k) din Codul fiscal, atât timp cât pentru utilizarea reţelelor subterane beneficiarul plăteşte folosinţa bunului sub formă de preţ.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 371/CA din 10 iulie 2008
Prin sentinţa nr. 3956/CA din 17 decembrie 2007, Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată de reclamanta SC „R.” SA, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Iaşi, Primarul Municipiului Iaşi şi Direcţia Economică şi de Finanţe Publice Locale Iaşi, dispunând anularea în partea a raportului de inspecţie fiscală nr. 623195 din 21 iunie 2007 şi a deciziei de impunere nr. 62194 din 21 iunie 2007, numai cu privire la creanţa bugetară suplimentară stabilită în sarcina reclamantei, în sumă totală de 112.895 lei, precum şi a dispoziţiei nr. 1740 din 30 august 2007, emisă de Primarul Municipiului Iaşi, respingând acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Iaşi, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, prin raportul de inspecţie fiscală nr. 62195 din 21 iunie 2007, Direcţia Economică şi de Finanţe Publice Locale Iaşi a stabilit că, pentru anii 2003 – 2006, reclamanta datorează o diferenţă de impozit, provenind din încadrarea eronată a terenului în zona de impozitare şi din declaraţiile unei suprafeţe de teren neconstruite mai mici, că întrucât din declaraţia de impunere rectificativă pentru stabilirea impozitului pe anul 2005 nu s-a indicat zona de impozitare pentru terenul declarat, încadrarea în zonă s-a făcut de organul fiscal şi că trimiterile făcute la H.C.L. nr. 13 din 3 februarie 2003, H.C.L. nr. 566/2004 şi H.C.L. nr. 443/2005 nu justifică încadrarea întregii suprafeţe de teren în zona de impozitare, întrucât hotărârile menţionate nu instituie criterii pentru încadrarea în zone de impozitare, ci doar stabilesc cuantumul taxelor şi impozitelor datorate de contribuabili, raportat la zona de impozitare, considerând nerelevant faptul că reclamanta nu a prezentat documente detaliate privitoare la amplasarea reţelelor de telecomunicaţii, în condiţiile în care, prin declaraţia rectificativă pentru anul 2005, reclamanta a individualizat suprafaţa de teren pe care are amplasate reţelele subterane, înscris pe baza căruia se putea face o încadrare corectă în zona de impozitare, prin adresa nr. 214/12198 din 2 august 2005, indicându-se şi motivele depunerii declaraţiei rectificative.
În ceea ce priveşte faptul declarării unei suprafeţe de teren neconstruit mai mici, în suprafaţă de 42.561 m.p. şi care a fost iniţial declarată de contribuabil, prima instanţă a reţinut că nu există documente justificative cu privire la suprafaţa exactă ocupată de reţelele de telecomunicaţii şi la zona de impozitare şi că, cu toate acestea, organul fiscal a procedat la estimarea bazei de impunere având în vedere doar declaraţiile de impunere depuse de contribuabil în anii anteriori, procedându-se la încadrarea acesteia într-o zonă de impozitare mai mare, fără a se face vreo raportare la elementele prevăzute de art. 66 din O.G. nr. 92/2003, şi că, în atare condiţii, organul fiscal a procedat la stabilirea eronată a bazei de impozitare pentru anii 2005 şi 2006, eroare ce se regăseşte în raportul de inspecţie fiscală şi în ceea ce priveşte taxa de teren stabilit pentru anul 2003, însumând 20.855 lei.
Raportându-se la aceste constatări, prima instanţă a concluzionat că deşi organele fiscale au reţinut în mod corect că reclamanta, în calitate de concesionar al terenului public, datora o sarcină fiscală echivalentă impozitului pe teren, calculul acestei taxe, pentru anii 2003, 2005 şi 2006 s-a făcut eronat, justificând astfel cererea de anulare a actelor administrative atacate, în partea referitoare la creanţa bugetară şi suplimentară, în sumă totală de 112.895 lei, şi a accesoriilor aferente, precum şi cererea de restituire a impozitului achitat pentru trimestrul I/2005.
Curtea a respins recursul pârâtei, constatând următoarele:
Este necontestat faptul că SC „R.” SA este proprietara reţelelor de telecomunicaţii, că acestea sunt amplasate la o adâncime de cca. 1 metru, în raport cu suprafaţa reţelei stradale, şi că exploatarea lor se face în condiţiile prevăzute de O.G. nr. 79/2002.
Este de asemenea, necontestat faptul că reclamanta-intimată a comunicat recurenţilor situaţia reţelei de telecomunicaţii din municipiul Iaşi, însumând 212,883 km., precum şi situaţia amplasării reţelei subterane în zonă şi că aceste date au fost avute în vedere la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare.
Necontestat este şi faptul că, la data de 28 septembrie 2006, părţile în litigiu au încheiat un contract privind acordarea dreptului de acces, conform art. 22 – 31 din O.U.G. nr. 79/2002, pe terenurile proprietatea municipiului Iaşi şi că, în schimbul recunoaşterii „folosinţei lunare a terenurilor”, beneficiarul plăteşte un preţ, stabilit în Anexa nr. 1.
Ceea ce reclamanta a invocat în mod repetat, în susţinerea cererii sale, iar prima instanţă nu a dat eficienţă este faptul că SC „R.” SA nu ocupă nici o suprafaţă din terenurile ce fac parte din domeniul municipiului Iaşi, că reţelele de telecomunicaţii sunt amplasate în subteran, făcând parte din infrastructura căilor rutiere, şi că pentru folosinţa acelor terenuri ea plăteşte un preţ, în baza contractului ce-i asigură dreptul de acces, în condiţiile Legii telecomunicaţiilor.
Ca atare, atâta timp cât terenul proprietate publică nu a fost concesionat, închiriat, dat în administrare ori în folosinţă şi cât reţelele subterane de telecomunicaţii nu împiedică exploatarea bunului aflat în proprietate publică, în mod greşit se susţine de recurentă şi se reţine de prima instanţă că proprietarul reţelei de telecomunicaţii datorează impozitul pe teren, reglementat de art. 256 alin. 3 din Legea nr. 571/2003. Chiar dacă dreptul de acces nu ar fi fost reglementat, proprietarul domeniului public al unităţii administrativ – teritoriale tot nu ar fi în drept să pretindă plata concomitentă atât a impozitului pe teren cât şi a tarifului stabilit prin contractul privind acordarea dreptului de acces, având în vedere că din cuprinsul acestuia din urmă rezultă fără echivoc că pentru folosinţa lunară a terenurilor aflate în proprietatea Municipiului Iaşi se plăteşte un preţ şi nu un impozit, dubla impozitare a folosinţei terenurilor subterane neavând nici o bază legală.
Cum recurenţilor nu le este permis a adăuga la lege, asimilând beneficiarul dreptului de acces contribuabililor cărora le-au fost concesionate, închiriate, date în administrate sau în folosinţă exclusivă terenuri ce fac parte din domeniul public, şi cum terenurile ocupate de drumuiri şi infrastructura acestora, din care fac parte toate reţelele subterane de utilităţi, sunt scutite de plata impozitului pe terenuri, conform art. 257 lit. k) din Codul fiscal, în condiţiile în care pentru utilizarea reţelelor subterane beneficiarul plăteşte folosinţa bunului sub forma unui preţ, Curtea apreciază că soluţia de admitere a acţiunii şi de anulare a obligaţiilor fiscale suplimentare, în limita sumei de 112.895 lei este temeinică şi legală, substituindu-se însă prezenta motivare considerentelor sentinţei recurate.
