Este inadmisibilă contestaţia la executare, fundamentată pe dispoziţiile art. 15 din Codul penal – intrarea în vigoare a unei legi penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea definitivă a pedepsei închisorii, cu motivarea că instanţa fondului nu a aplicat circumstanţe atenuante judiciare şi în condiţiile în care nu a intervenit nici o modificare a tratamentului sancţionator pentru infracţiunea reţinută în sarcina condamnatului.
(Decizia nr. 63/A din 5 februarie 2001 – Secţia a Il-a penală)
Prin Sentinţa penală nr. 770 din 27.11.2000, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, s-a respins ca inadmisibilă contestaţia la executare, formulată de condamnatul P.E.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că la 18.07.2000 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală, contestaţia la executare, formulată de condamnatul P.E, având ca obiect aplicarea legii penale mai favorabile, conform art. 15 din Codul penal.
în motivarea contestaţiei s-a arătat că petentul a fost condamnat la pedeapsa de 15 ani închisoare şi că în momentul pronunţării sentinţei nu s-au aplicat dispoziţiile art. 74 lit. c) şi art. 76 din Codul penal, neţinându-se seama de circumstanţele atenuante, datorită stării sale de sănătate, precum şi de regretul manifestat pentru cele întâmplate. A arătat, de asemenea, că pe parcursul executării pedepsei a avut o conduită bună, a muncit în cadrul penitenciarului şi a realizat un număr de zile necesare liberării condiţionate.
S-a depus la dosar, în copie, Sentinţa penală nr. 98 din 28.10.1993 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a ll-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 309 din 10.02.1995 a Curţii Supreme de Justiţie.
Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală, analizând actele dosarului a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 98 din 28.10.1993 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a ll-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 309 din 10.02.1995 a Curţii Supreme de Justiţie, inculpatul P.E. a fost condamnat la 15 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) din Codul penal, pentru săvârşirea infracţiunii de omor, prevăzută şi pedepsită de art. 174 din Codul penal.
Examinând contestaţia formulată de condamnat, astfel cum aceasta a fost motivată, tribunalul a constatat că ea este inadmisibilă.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 15 din Codul penal, când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei. în raport de condiţiile prevăzute de acest text de lege şi de infracţiunea pentru care contestatorul a fost condamnat, tribunalul a constatat că în cazul infracţiunii de omor nu a intervenit nici o modificare a tratamentului sancţionator, prevăzut pentru săvârşirea acestei infracţiuni, ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a contestatorului, astfel încât contestaţia formulată apare ca inadmisibilă.
în ceea ce priveşte aplicarea circumstanţelor atenuante, contestaţia este, de asemenea, inadmisibilă, întrucât reţinerea de circumstanţe atenuante este o problemă care ar putea fi rezolvată prin exercitarea căilor de atac, cu ocazia individualizării pedepsei aplicate petentului, pentru infracţiunea săvârşită, neexistând posibilitatea analizării ei pe calea unei contestaţii la executare.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul P.E., reiterând motivaţia contestaţiei la formulată la prima instanţă.
Apelul este nefondat, întrucât nu s-a modificat tratamentul sancţionator al infracţiunii comise de inculpat, iar motivele arătate de contestator puteau fi invocate numai prin exercitarea căilor de atac.
NOTĂ:
Decizia nr. 63/A din 05.02.2001 a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 3353 din 26.06.2001 a Curţii Supreme de Justitie, care a respins recursul inculpatului.