Legea nr. 85/2006, modif. art. 131 şi 138
Angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei, potrivit art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, se poate face, ca regulă, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, şi numai ca excepţie în condiţiile alin. (3) al acestui articol, conform căruia comitetul creditorilor sau creditorul care deţine mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor poate solicita judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea şi răspunderea persoanelor la care se referă alin.(1) ameninţă să se prescrie.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială,
Decizia civilă nr. 1055 din 28 septembrie 2010, dr. C.B.N.
Prin sentinţa comercială nr. 138/J.S. din 4 martie 2010 pronunţată în dosarul nr. 1615/115/2009 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Caraş-Severin, în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006, modificată, a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitoarei S.C. G S.R.L. Pojejena, radierea acesteia din registrul comerţului, descărcarea practicianului de orice îndatoriri şi responsabilităţi, notificând, totodată, sentinţa Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Caraş-Severin şi Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin pentru efectuarea menţiunii de radiere, precum şi publicarea acesteia în Buletinul procedurilor de insolvenţă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs creditoarea D.G.F.P. Caraş-Severin, solicitând, în principal, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a putea fi promovată de către ea acţiunea în răspundere materială, iar în subsidiar, să se dispună antrenarea răspunderii materiale a administratorului social în persoana d-lui. V.D. pentru suma de 26.624 lei reprezentând creanţe bugetare.
Prin decizia civilă nr. 1055 din 28 septembrie 2010 Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat recursul declarat de creditoarea D.G.F.P. Caraş-Severin împotriva sentinţei comerciale nr. 138/J.S. din 4 martie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin.
Pentru a pronunţa această soluţie Curtea a reţinut că singurele critici aduse de creditoare sentinţei recurate se referă la neantrenarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social al debitoarei falite, însă respectivele critici nu pot fi primite.
Aceasta, întrucât potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi; d) au ţinut o fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi; g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori.
În conformitate cu alin. (3) al acestui text, comitetul creditorilor sau creditorul care deţine mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor poate cere judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acţiunea prevăzută la alin. (1), dacă administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea prevăzută la alin. (1) şi răspunderea persoanelor la care se referă alin. (1) ameninţă să se prescrie.
Cu toate acestea, în faţa primei instanţe lichidatorul judiciar S.C.P. L S.P.R.L. Reşiţa, desemnat să administreze procedura de insolvenţă faţă de debitoarea S.C. G S.R.L. Pojejena, nu a solicitat tribunalului, în temeiul art. 138, angajarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social. De asemenea, nici comitetul creditorilor sau creditorul care deţine mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor, care, în speţă, este instituţia recurentă, nu a cerut judecătorului-sindic să fie autorizat să introducă acţiunea în răspundere pe motiv că administratorul judiciar sau lichidatorul a omis să indice, în raportul său asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică ori că acesta a omis să formuleze cererea de atragere a răspunderii împotriva persoanelor la care se referă alin. (1) al art. 138 şi aceasta ameninţă să se prescrie. Ca atare, susţinerile recurentei potrivit cărora hotărârea atacată ar fi netemeinică şi nelegală pe motiv că „comitetul creditorilor” nu a avut posibilitatea să solicite avizul instanţei, astfel că procedura de insolvenţă a fost închisă prematur, ceea ce ar atrage „casarea” ei în temeiul pct. 9 al art. 304 din Codul de procedură civilă, nu au niciun fundament.
Prevederile art. 138 pun la dispoziţia creditorilor mijloace şi instrumente specifice în scopul satisfacerii creanţelor în situaţia în care starea de insolvenţă a societăţii a fost cauzată prin una din faptele enumerate la alin. (1) al acestui text de lege. Astfel, acţiunea de stabilire a răspunderii patrimoniale a persoanelor membre ale organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi a oricăror alte persoane, şi de obligare a acestora la suportarea unei părţi din pasivul societăţii comerciale debitoare are un caracter special, justificat de particularitatea domeniului reglementat de privind procedura insolvenţei. Potrivit prevederilor alin. (1) al art. 138, administratorul judiciar sau lichidatorul, după caz, are legitimare procesuală activă pentru a solicita angajarea răspunderii persoanelor care au cauzat starea de insolvenţă a debitorului. În condiţiile expres prevăzute de lege, art. 138 alin. (3), dacă aceştia au omis să indice, în raportul lor asupra cauzelor insolvenţei, persoanele culpabile de starea de insolvenţă a patrimoniului debitorului persoană juridică ori dacă acesta a omis să formuleze acţiunea de stabilire a răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale societăţii comerciale şi răspunderea acestor persoane ameninţă să se prescrie, calitatea procesuală activă este dobândită şi de comitetul creditorilor sau de creditorul care deţine mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor. Comitetul reprezintă interesele creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, fiind ales de adunarea creditorilor şi format din 3 sau 5 creditori dintre cei cu creanţe garantate şi cei chirografari, dintre primii 20 de creditori în ordinea valorii. Constituirea prin lege a comitetului reprezentativ justifică preocuparea legiuitorului de a reglementa în mod detaliat şi judicios toate aspectele ce ţin de procedura insolvenţei, care, de regulă, este o procedură cu caracter colectiv, implicând participarea unui număr mare de creditori care vin în concurs pentru satisfacerea propriilor creanţe, dispoziţiile referitoare la comitetul de creditori satisfăcând unul dintre imperativele legii, şi anume cadrul organizat, ca modalitate de manifestare a voinţei creditorilor participanţi la procedura insolvenţei.
Din enumerarea atribuţiilor stabilite prin lege (art. 17), se poate observa că acest comitet acţionează ca un mandatar al adunării creditorilor, care îndeplineşte funcţia de reprezentare a creditorilor înscrişi în tabelul definitiv de creanţe în raporturile cu administratorul judiciar sau lichidatorul. Ca atare, în condiţiile în care în tabelul definitiv de creanţe sunt înscrişi prea puţini creditori, fapt ce împiedică formarea unui comitet, este evident că aceştia pot exercita personal toate atribuţiile pe care legea le prevede în sarcina comitetului, inclusiv aceea de a solicita judecătorului-sindic să autorizeze introducerea acţiunii privind stabilirea răspunderii membrilor organelor de conducere, orice altă interpretare a legii fiind de natură a crea consecinţe grave cu privire la stabilirea activului debitorului, creditorii fiind privaţi de posibilitatea recuperării integrale sau în proporţie cât mai mare a creanţelor, doar pentru că nu sunt în număr suficient pentru a forma un comitet. Prin urmare, o astfel de interpretare ar contraveni scopului declarat al legii, respectiv acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă, şi ar nesocoti accesul liber la justiţie al creditorilor aflaţi într-o atare situaţie, drept protejat prin Constituţie, lucru care nu poate fi acceptat.
În speţă, însă, cum în primă instanţă lichidatorul judiciar nu a solicitat judecătorului-sindic să dispună angajarea răspunderii patrimoniale personale a fostului administrator social al debitoarei, iar creditoarea recurentă, deşi deţinea mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor înscrise masa credală, nu a cerut autorizarea instanţei pentru introducerea acţiunii privind stabilirea răspunderii membrilor organelor de conducere, ci doar a formulat prezentul recurs criticând hotărârea tribunalului sub acest aspect şi solicitând casarea sentinţei cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, Curtea a constatat că cererea nu poate fi primită, raportat la prevederile art. 304, coroborat cu art. 312 din Codul de procedură civilă.
Motivul de recurs invocat, art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă – când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, nu poate să ducă nici într-un caz la casarea sentinţei atacate, aşa cum s-a cerut de către creditoarea recurentă, pentru că art. 312 din acelaşi cod statuează fără echivoc că modificarea hotărârii recurate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 şi 5, precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanţa de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară, în caz de casare, curţile de apel şi tribunalele urmând să rejudece pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop. Cu toate acestea, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altei instanţe de acelaşi grad, în caz de casare a hotărârii atacate, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 3, instanţa urmând să trimită dosarul spre judecare instanţei judecătoreşti competente sau organului cu activitate jurisdicţională competent, potrivit legii, iar pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 va respinge cererea ca inadmisibilă. Dacă instanţa de recurs constată că ea însăşi era competentă să soluţioneze pricina în primă instanţă sau în apel, va casa hotărârea recurată şi va soluţiona cauza potrivit competenţei sale.
Pe de altă parte, creditoarea ar fi putut până la închiderea procedurii să solicite avizul judecătorului-sindic în vederea promovării unei acţiuni întemeiate pe art. 138 din Legea nr. 85/2006, lucru pe care însă nu l-a făcut, cu toate că avea această posibilitate în temeiul alin. (3) al acestui text, fiind creditorul care deţine mai mult de jumătate din valoarea tuturor creanţelor.
Nu în ultimul rând, nici cererea subsidiară a recurentei – modificarea sentinţei primei instanţei în sensul antrenării răspunderii materiale a administratorului V.D. pentru suma de 26.624 lei reprezentând creanţe bugetare – nu poate fi primită motivat de faptul că dispoziţiile art. 294 din stabilesc fără dubiu că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, şi nici nu se pot face cereri noi, aceste prevederi fiind pe deplin aplicabile şi la judecarea recursului, potrivit art. 316 din acelaşi cod.
Acţiunea judiciară reprezintă mijlocul prin care titularul dreptului subiectiv cere instanţei realizarea acelui drept, recunoaşterea lui sau încetarea piedicilor în exercitarea acestuia. Conceptul de „cerere nouă” folosit de art. 294 alin. (1) se raportează cu necesitate la introducerea unei noi pretenţii de către părţi în faza judecăţii în apel sau în recurs, pretenţie ce nu a format obiect al judecăţii în primă instanţă, această soluţie decurgând din funcţia fundamentală a instanţei de control judiciar, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanţe cu privire la pretenţiile ce au fost deduse în faţa acesteia, prin conţinutul conceptului de „cereri noi” în apel sau în recurs înţelegându-se toate acele acte de procedură care au natura unei cereri de chemare în judecată. Conotaţia conceptului de „cerere nouă” este aceea de a desemna „ideea de schimbare de acţiune”.
Prin urmare, modificarea pretenţiilor în recurs, în sensul obligării fostului administrator social al debitoarei la suportarea pasivului societăţii debitoare, cerere care nu a fost formulată în primă instanţă, judecătorul-sindic nefiind învestit cu o asemenea acţiune, astfel cum s-a arătat mai sus, este inadmisibilă, o astfel de modificare a obiectului cererii neputând forma obiect de judecată pentru prima dată în recurs.
