C. proc. pen., art. 461 Legea nr. 543/2002, art. 1
Imposibilitatea de aducere la îndeplinire a mandatului de a pedepsei, constatată prin procesele-verbale de căutare întocmite de organele de poliţie, dovedesc sustragerea condamnatului de la executarea pedepsei.
Condamnatul, ştiind că este cercetat pentru săvârşirea unei infracţiuni, avea obligaţia să se intereseze de modul în care a fost soluţionată cauza care putea atrage răspunderea penală.
în consecinţă, contestatorul este exceptat de la beneficiul graţierii.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6305 din 25 noiembrie 2004
Prin sentinţa nr. 476 din 28 octombrie 2003, Tribunalul Dâmbovita a admis contestatia contra executării sentintei nr. 103 din 20 martie 2001 a Tribunalului Dâmboviţa aşa cum a fost formulată de condamnatul F.D. şi, potrivit art. 1 din Legea nr. 543/2002, s-a constatat graţiată în întregime şi condiţionat pedeapsa de un an închisoare, aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: )
S-a dispus punerea de îndată în libertate a condamnatului.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că cel condamnat, aflat în executarea pedepsei de un an închisoare, a formulat o contestaţie contra executării sentinţei nr. 103 din 20 martie 2001 a Tribunalului Dâmboviţa astfel cum a fost modificată prin deciziile nr. 307 din 20 iunie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti şi nr. 4812 pronunţată la 8 noiembrie 2001 de către Curtea Supremă de Justiţie.
In contestaţia formulată, recurentul F.D. a arătat că, urmare a hotărârilor menţionate, a fost condamnat la un an închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), fiind încarcerat la 28 august 2003 în baza mandatului nr. 166 din 28 noiembrie 2001.
Condamnatul a susţinut că în raport de cuantumul pedepsei aplicate, de infracţiunea pentru care a fost condamnat şi de împrejurarea că nu este recidivist, îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii de graţiere nr. 543/2002.
Contestatorul a precizat că nu poate fi exceptat de la graţiere pe motiv că s-ar fi sustras de la executarca pedepsei deoarece a luat la cunoştinţă de existenţa mandatului la data venirii sale în ţară, când pe Aeroportul Otopeni acest act a fost pus în executare.
Pentru a dovedi susţinerile sale, în sensul că nu a avut cunoştinţă de mandat şi ca atare nu s-a sustras de la executarea pedepsei, contestatorul a depus copia permisului de lucru în străinătate pe durată determinată.
Prima instanţă, considerând că la data de 26 iunie 2001 a plecat legal în străinătate la muncă, iar simpla comunicare a poliţiei privind negăsirea ori dispariţia condamnatului, în lipsa altor acte din care să rezulte că acesta s-a sustras de la executare, nu constituie motiv de exceptare de la graţiere, a admis contestaţia la executare şi a constatat graţiată pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin sentinţa nr. 307 din 20 iunie 2001 a Tribunalului Dâmboviţa.
Apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a fost admis prin decizia nr. 113 din 15 martie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, casată sentinţa atacată şi respinsă contestaţia la executare formulată de condamnat.
împotriva decizici instanţei de apel, contestatorul a declarat apel.
Apărătorul susţinând motivele de recurs depuse în scris la dosar a menţionat că această hotărâre nu este legală şi temeinică, deoarece la data când a fost judecat în primă instanţă şi în căile ordinare de atac,
inculpatul era plecat legal din ţară, aşa cum rezultă din actele depuse la dosar.
Ulterior, după rămânerea definitivă a hotărârii, condamnatul prin contestaţia la executare formulată a solicitat aplicarea art. 1 din Legea nr. 543/2002, iar Tribunalul Dâmboviţa, considerând că nu s-a sustras de la executare a constatat că pedeapsa este graţiată în întregime, condiţionat.
Instanţa a ajuns la această soluţie, deoarece a avut în vedere faptul că lucrătorii de poliţie primind mandatul de executare a pedepsei l-au căutat pe condamnat la un alt domiciliu şi anume acela unde a locuit fară forme legale.
Cu ocazia soluţionării apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa au fost depuse mai multe procese verbale, care nu au fost la dosar, cu ocazia judecării contestaţiei în primă instanţă, care, în opinia apărătorului nu constituie dovezi că cel condamnat s-a sustras de la executarea pedepsei deoarece nu sunt înregistrate în evidenţele de specialitate ale poliţiei şi nu sunt semnate şi de persoanele ce au fost găsite în locurile respective.
Mai mult, tot cu ocazia soluţionării apelului a fost depusă la dosar şi o declaraţie a soţiei recurentului din care rezultă că acesta era în Bucureşti şi lucra la o firmă.
In recurs apărătorul a mai depus o serie de acte şi anume:
– adresa nr. 7457 din 13 mai 2004 a I.G.P.F. prin care i s-a comunicat că datele în legătură cu ieşirea şi intrarea din ţară nu pot fi transmise potrivit Legii nr. 667/2001.
– adresa nr. 367087 din 4 noiembrie 2004 a I.G.P.R. – Direcţia de Investigaţii Criminale, din care rezultă că recurentul a intrat în ţară prin punctul de frontieră Otopeni la data de 28 august 2002 sosind la bordul unei curse T. din direcţia Bruxelles.
– copia paşaportului din care reiese că a obţinut viza pentru Belgia la data de 18 aprilie 2001 şi a plecat din ţară la 29 aprilie 2001.
Faţă de actcle depuse la dosar, apărătorul a concluzionat că începând cu aprilie 2001 şi până în august 2003, recurentul a fost plecat legal din ţară şi nu s-a sustras judecării cauzei sau executării pedepsei, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei Curţii de Apel Ploieşti şi menţinerea hotărârii primei instanţe, Tribunalul Dâmboviţa.
Recursul nu este fondat.
Analizând decizia atacată în raport cu probele administrate se constată că hotărârea este legală şi temeinică sub toate aspectele.
Astfel, este stabilit că recurentul a fost condamnat la un an închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), prin sentinţa nr. 103 din 20 martie 2001 a Tribunalului Dâmboviţa, rămasă definitivă la data de 8 noiembrie 2001.
In vederea executării acestei pedepse, Tribunalul Dâmboviţa a emis mandatul nr. 166 din 28 noiembrie 2001 care nu a putut fi pus în executare, deoarece condamnatul s-a sustras, motiv pentru care prin ordinul I.G.P. nr. S/l23388 din 21 martie 2002 a fost dat în urmărire generală.
Susţinerea apărătorului că lucrătorii de poliţie nu l-au căutat pe recurent şi la domiciliul stabil (Str. Hărniciei) ci numai la cel unde locuia fară forme legale (Str. T. Popescu) nu este întemeiată, deoarece potrivit proceselor verbale de căutare din zilele de 27 decembrie 2001, 24 februarie 2002, 6 mai 2002 şi 14 iunie 2002 lucrătorii Biroului Poliţiei Judiciare din cadrul Poliţiei municipiului Târgovişte, deplasându-se la adresa din str. Hărniciei au găsit-o pe cumnata condamnatului care le-a spus că acesta nu mai locuieşte în acel loc. Din procesul verbal de căutare înaintat biroului de executări penale al Tribunalului Dâmboviţa la data de 22 decembrie 2002 reiese că în str. Tudor Popescu domiciliază soţia condamnatului care a declarat că acesta se află în Bucureşti fară să-i cunoască adresa şi locul de muncă.
Mai mult, lucrătorii de poliţie mergând la această din urmă adresă şi în zilele de 22 decembrie 2001, 5 ianuarie 2002, 13 ianuarie 2002, 17 ianuarie 2002, 2 februarie 2002, 11 februarie 2002, 10 august 2002 şi 20 septembrie 2002, au găsit-o pe soţie căreia i-au solicitat să-i aducă la cunoştinţă motivul căutării sale de către poliţie.
In plus, condamnatul ştiind că este cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 248 C. pen., avea obligaţia să se intereseze de modul în care a fost soluţionată cauza care putea atrage răspunderea penală. (De altfel, el a fost prezent la dezbaterile ce au avut loc cu ocazia judecării în primă instanţă, aşa cum rezultă din încheierea pronunţată la data de 6 martie 2001).
Existând posibilitatea că hotărârea pronunţată să rămână definitivă, iar pedeapsa să fie executată în regim de detenţie condamnatul a plecat în străinătate, unde a obţinut un permis de muncă.
Susţinerea acestuia că în tot acest interval de timp a stat în străinătate fară să revină în ţară este contrazisă de soţia lui care la data de 10 aprilie 2002 a declarat că aproximativ cu două luni înainte
a fost acasă unde a stat la domiciliu o zi. Potrivit aceleiaşi declaraţii i s-a adus la cunoştinţă că a fost căutat de lucrătorii de poliţie.
Faptul că inculpatul a plecat în Bucureşti fară a-i spune soţiei adresa şi locul de muncă, precum şi plecarea lui în străinătate, cu puţin timp înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, demonstrează reaua credinţă a recurentului care s-a sustras de la executarea pedepsei, astfel încât bine a procedat instanţa de apel admiţând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi a respins contestaţia la executare formulată de condamnat.
împrejurarea că el a revenit în ţară la un an după apariţia Legii de graţiere nr. 543/2002 nu duce la concluzia că nu s-a sustras executării pedepsei deoarece pe baza probelor care au fost complet administrate şi corect interpretate s-a demonstrat contrariul.
In consecinţă, recursul urmează să fie respins ca atare.
Cheltuielile efectuate de stat cu ocazia soluţionării cauzei au fost restituite de către recurent.
