Este inadmisibilă contestaţia la privind expulzarea, câtă vreme art.461 Cod procedură penală nu prevede cazuri în care se poate face contestaţie împotriva unei măsuri de siguranţă.
Prin sentinţa penală nr.449 din 11 iulie 2000, Tribunalul Bucureşti – secţia a ll-a penală a respins, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de condamnat cu privire la executarea măsurii de siguranţă a expulzării, aplicâtă prin sentinţa penală nr.896/2000 a Tribunalului Bucureşti – secţia I penală.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că prin sentinţa definitivă, contestatorul (cetăţean iranian) a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare şi s-a dispus expulzarea de pe teritoriul României, în conformitate cu prev.art.117 C.pen.
Potrivit susţinerilor din contestaţie, executarea măsurii de siguranţă a început la 4 aprilie 2000, când, după executarea pedepsei cu închisoarea, condamnatul a fost transferat din Penitenciarul Rahova, în Centrul de Triere Otopeni, în vederea expulzării.
Prin executarea acestei măsuri condamnatul riscă – în ţara sa de origine -supunerea la tratamente inumane, întrucât el şi familia sa au militat pentru schimbarea regimului fundamentalist, iar în luna aprilie 2000, mama sa, printr-o scrisoare, l-a avertizat asupra acestui pericol.
Instanţa fondului a apreciat că prin admiterea contestaţiei s-ar aduce atingere, pe de o parte, autorităţii lucrului judecat, iar, pe de altă parte, motivul invocat a precedat condamnarea şi nu a apărut în timpul executării.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul, reiterând motivele invocate cu privire la imposibilitatea întoarcerii sale în Iran, ca oponent al regimului fundamentalist, sens în care a fost avertizat şi de mama sa prin scrisoarea din aprilie 2000, pe care o depune din nou, tradusă în limba română, la dosar.
Curtea a respins, ca nefondat, apelul contestatorului, cu următoarea motivare:
Măsura de siguranţă a expulzării are ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi se poate lua chiar dacă nu s-a aplicat o pedeapsă, cu excepţia celei prev.de art.112 lit.d C.pen.
Cu privire la măsurile de siguranţă se poate dispune înlocuirea, încetarea sau revocarea acestora, cu excepţia celei privind expulzarea, aspect reglementat de dispoziţiile art.437 C.pr.pen.
De asemenea, art.461 C.pr.pen. nu prevede cazuri în care se poate face contestaţie împotriva măsurii de siguranţă, mai ales cea a expulzării, care se efectuează dintr-o dată.
Astfel, această măsură nu începe a fi executată prin mutarea condamnatului în centrul de triere, ci prin executarea efectivă a expulzării.
Aşa fiind, în mod corect instanţa fondului a respins, ca inadmisibilă, contestaţia, considerând că aceasta putea face obiectul unor căi de atac ordinare sau extraordinare.
(Secţia I penală, decizia nr.442/2000) NOTĂ: Hotărârea de mai sus a rămas definitivă prin respingerea recursului, conform deciziei nr.3609/2001 a Curţii Supreme de Justiţie – secţia penală.
Considerăm că invocarea unor dispoziţii din Codul penal şi Codul de procedură penală din considerentele celor două hotărâri nu sunt complete în raport de obiectul cauzei şi nici corect interpretate, o posibilă explicaţie fiind lipsa unei practici judiciare în materie, care să releve necesitatea corelării aplicării şi interpretării legii atât prin prisma dispoziţiilor constituţionale, deciziilor , cât şi prin cea a legilor speciale, convenţiilor şi protocoalelor internaţionale.
O astfel de corelare este absolut necesară şi cu luarea în considerare a prevederilor de mai sus, punctuale, pe diferite aspecte sesizate la data când au fost emise, completate sau modificate, în raport de dinamica schimbărilor contextului care le-a impus, iar legislaţia României se află într-o continuă şi necesară punere de acord cu legile europene.
Ne referim aici, în special la art.6 alin.2 şi art.10 din Legea nr.15/1996, art.10 din H.G. nr.1182/1996, art.33 din Convenţia de la Geneva din 1951 şi Protocolul de la New York din 1967, art.3 şi 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art.3 din Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, toate acestea în vigoare la data judecării contestaţiei.
Ele impuneau instanţei nu numai ca -în cadrul rolului activ -să examineze toate probele formulate şi administrate de contestator sau din oficiu – şi despre care nici nu se face vorbire pe fondul cauzei, preocuparea instanţelor fiind în exclusivitate excepţia de inadmisibilitate a contestaţiei, pronunţând soluţii nelegale.
Aprecierea că prin admiterea contestaţiei se aduce atingere autorităţii lucrului judecat este nelegală, contestaţia neprivind o cerere de înlăturare a dispoziţiei de expulzare din hotărârea penală definitivă (ceea ce putea, într-adevăr, face obiectul unei cereri în căile ordinare de atac, aşa cum afirmă instanţa de apel, dar greşit raportat la speţă), ci la incidente ivite în timpul executării hotărârii penale.
Nu se poate susţine nici că motivul invocat „este anterior condamnării şi nu a apărut în timpul executării”, ceea ce conduce la presupunerea că instanţa fondului ar fi avut în vedere unele probe, dar despre care, însă, nu face vorbire.
Chiar dacă motivele precedau executarea (riscul contestatorului în ţara sa), nu are relevanţă data când au început, dacă ele nu au încetat, deci există şi la data executării.
Or, la data condamnării ele puteau exista, puteau fi sau nu invocate de cel în cauză spre a nu se dispune sau spre a se înlătura măsura executării, urmată de neluarea lor în considerare.
Esenţial este ca acest risc să existe la data punerii în executare, constituind un incident în sensul dispoziţiilor art.461 lit.d C.pr.pen.
Sunt, de asemenea, neavenite şi referirile la scopul luării măsurii expulzării, precum şi cele privind condiţiile înlocuirii, încetării sau revocării unor măsuri de siguranţă, art.437 C.pr.pen. având în vedere doar pe cele prevăzute în art.113-116 C.pen., mai ales că unele dintre acestea pot fi luate şi provizoriu în cursul urmăririi penale sau judecăţii, ori în afara acestora (art.113-114) sau trebuie respectate chiar în timpul executării pedepsei închisorii.
Este adevărat că şi măsura expulzării poate fi luată chiar dacă nu s-a aplicat o pedeapsă, cum susţine instanţa de apel, dar prevederile din art.117 alin.1 din C.pen. şi art.438 alin.2 C.pr.pen. nu au legătură cu cauza.
însă, potrivit art.117 alineatele 3 şi 4 din C.pen., în cazul când expulzarea însoţeşte pedeapsa închisorii, aducerea ei la îndeplinire are loc după executarea pedepsei, dar persoanele, cetăţeni străini care au comis o infracţiune sau cu privire la care s-a dispus, prin hotărâre definitivă, doar expulzarea, nu pot fi expulzate dacă există motive serioase de a se crede că riscă să fie supuse la torturi în statul în care urmează a fi expulzate.
Această din urmă prevedere trebuie avută în vedere de instanţa care are a pronunţa o hotărâre penală (cu sau fără condamnare), dacă a fost invocată în apărare de cel în cauză.
Dar, o dată luată măsura care urmează a se executa, dispoziţiile de mai sus trebuie coroborate cu cele ale art.461 C.pr.pen.
Unele instanţe au susţinut greşit că acest text s-ar referi la incidente privind numai executarea pedepsei principale.
Or, textul se referă la contestaţia contra executării hotărârii penale, înţelegându-se executarea tuturor dispoziţiilor acesteia, atât imediat după ce aceasta a rămas definitivă, dar şi a acelora care devin executabile, potrivit legii, după executarea pedepsei principale.
Pe de altă parte, potrivit art.461 Iti.d C.pr.pen., contestaţia se poate face nu numai când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei (celei principale), dar şi când se invocă orice alt incident ivit în cursul executării hotărârii penale (vezi alin.1 al acestui articol).
Că este aşa, rezultă şi din împrejurarea că se poate face contestaţie şi cu privire la dispoziţii civile ale hotărârii (art.463 C.pr.pen.).
De asemenea, în situaţia invocării cazului arătat în art.461 lit.d, dacă din hotărârea pusă în executare nu rezultă datele şi situaţiile de existenţa cărora depinde soluţionarea contestaţiei, „constatarea acestora se face de către instanţa competentă să judece contestaţia” (art.462 alin.2 coroborat cu art.461 alin.2 C.pr.pen).
Sunt greşite şi susţinerile instanţei de apel că măsura expulzării se execută „dintr-o dată”, astfel că ea nu începe a fi executată prin mutarea
condamnatului în centrul de triere (n.n. – din Penitenciarul Rahova, unde a executat pedeapsa principală), ci prin executarea efectivă a expulzării.
Or, mutarea din penitenciar direct în centrul de triere este echivalentă cu începerea executării expulzării, condamnatul fiind depus, sub pază, într-un loc unde aşteaptă îndeplinirea formalităţilor de predare a lui de către statul român, statului în care urmează a fi expulzat. Această aşteptare sub pază şi într-un loc special poate dura mai mult timp până la realizarea expulzării efective, constând şi în preluarea, în regim de expulzat, într-un mijloc de transport.
Aşa fiind, interpretarea instanţei ar conduce la concluzia absurdă că cel expulzat ar putea formula contestaţia la executare abia când s-ar afla deja în avion şi numai până ce acesta ajunge la graniţa cu alte state, respectiv cât s-ar afla încă în spaţiul aerian al României şi sub jurisdicţia ei, mai ales dacă avionul nu reprezintă, în accepţia legii, teritoriu românesc.
Prin urmare, apreciem că cele două hotărâri sunt nelegale prin greşita respingere a contestaţiei ca inadmisibilă, motiv pentru care nu poate fi analizată temeinicia unei soluţii pe fondul cauzei.
De principiu şi în spiritul dispoziţiilor art.462 alin.2 C.pr.pen. arătăm că judecarea unei astfel de contestaţii pe fond presupune ca, prin probele administrate, instanţele să stabilească, în raport de incidentul la executare invocat, dacă:
– existau, în momentul respectiv, temeri justificate asupra riscului major că viaţa sau libertatea străinului, urmare executării expulzării, sunt puse în pericol în statul în care urmează să fie expulzat;
-există eventuala calitate a contestatorului de solicitant de azil în România (cerere către M.l. – Direcţia generală de paşapoarte, străini şi probleme de imigrări);
– există un dosar în acest sens pe rolul instanţelor;
– există orice alte dovezi care să conducă la neexecutarea măsurii fie până la încetarea riscului major, fie până la soluţionarea cererii de determinare a statutului de refugiat/azilant. (Judecator Mihai Despina)
