Dispoziţiile materiale şi procesuale civile privind excepţia autorităţii de lucru judecat se aplică şi în materie penală.
Nu se poate cere micşorarea pedepsei în temeiul dispoziţiilor C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), care sunt incidente exclusiv în cursul judecării cauzei.
Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Decizia nr. 218 din 28 februarie 2012
Prin sentința penală nr. 219 din 19.12.2011, Tribunalul Satu Mare a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de instanță din oficiu.
în baza art. 461 lit. d) C.proc.pen. raportat la dispozițiile art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a admis în parte contestația la formulată de contestatorii M.M. și H.G. împotriva sentinței penale nr. 134 din 8.06.1998 a Tribunalului Bihor definitivă prin decizia penală nr. 4332 din 7.11.2000 a înaltei Curți de Casație și Justiție și în consecință:
S-a redus pedeapsa principală de 22 ani închisoare aplicată contestatorului H.G. prin sentința penală nr. 134/08.06. 1998 a Tribunalului Bihor, pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav, prevăzută și pedepsită de art. 176 lit. b) C.pen. cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) la 20 ani închisoare, menținând sporul de pedeapsă de 3 ani închisoare aplicat și pedepsele accesorii și complementare stabilite de prima instanță, precum și măsura de siguranță dispusă, urmând ca în final contestatorul să execute pedeapsa rezultantă de 20 ani plus sporul de 3 ani, în final 23 ani închisoare.
S-a dedus din pedeapsa aplicată durata executată de la 13.01.1996 la zi.
S-a anulat mandatul de executare a pedepsei nr. 299 din 1.01.1998 al Tribunalului Bihor și s-a dispus emiterea unui nou mandat potrivit dispozitivului hotărârii.
S-a respins contestația la executare formulată de contestatorul M.M.
A reținut tribunalul că, prin contestația la executare înregistrată la instanță în dosarul de mai sus, contestatorii M.M. și H.G. au solicitat, întemeiat pe dispozițiile art. 461 lit. d) C.proc.pen., admiterea contestației formulate, desființarea hotărârii pronunțate în privința lor și reducerea pedepselor aplicate de la 25 ani la 20 ani închisoare, conform Codului penal în vigoare la data de 31.10.1995, data comiterii infracțiunii.
Prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, contestatorul M.M. a solicitat, în baza C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) raportat la dispozițiile art. 23 și art. 148 din Constituția României și coroborat cu art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reducerea proporțională a pedepsei cea mai grea aplicate, aceea de 22 ani închisoare în cazul lui H.G. și de 20 ani închisoare în cazul lui, la o pedeapsă de 17 ani și 7 luni închisoare la care să se adauge sporul redus și el proporțional de la 3 ani închisoare la 2 ani și 5 luni închisoare, pentru ca în final, pedeapsa rezultantă să se limiteze la 20 ani închisoare, conform prevederilor legale și practicii judiciare dinainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 140/1996, care a modificat Codul penal.
S-a mai arătat în concluziile scrise formulate de același contestator faptul că prin sentința penală nr. 134 din 8.06.1998 a Tribunalului Bihor, au fost condamnați, printre altele, la câte o pedeapsă de 22 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 176 lit. d) C.pen., fapta fiind comisă la data de 31.10.1995, dată la care pedeapsa maximă prevăzută de lege pentru infracțiunea sus-menționată era detențiunea pe viață sau 20 ani închisoare. Prin Legea nr. 140/1996, maximul pedepsei pentru infracțiunea respectivă a fost majorat la 25 ani.
S-a reținut că, urmare a admiterii contestației la executare formulate de contestatorul M.M., Curtea de Apel București a redus pedeapsa de 22 ani închisoare la 20 ani închisoare, cu mențiunea că a aplicat prevederile C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), la care a aplicat sporul de 3 ani închisoare, rezultând în final pedeapsa de 23 ani închisoare.
Contestatorul a criticat apoi soluția acestei instanțe prin prisma faptului că procedând în acest fel a aplicat în privința lui dispozițiile art. 14, și nu pe cele ale C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), sens în care ar fi trebuit să scadă din maximul pedepsei prevăzut de lege la data comiterii faptei, 3 ani, interval cu care a fost redus cuantumul pedepsei aplicate potrivit legii în vigoare la momentul pronunțării soluției de condamnare, cum de altfel se impunea a se proceda și în privința sporului de pedeapsă aplicat, ceea ce nu s-a întâmplat.
în dovedirea contestației formulate au fost depuse la dosarul cauzei sentințele de condamnare în primă instanță, apel și recurs, soluția pronunțată în examinarea cererii de revizuire formulate ca urmare a condamnării României la CEDO cu privire la coinculpata din dosar, soluția pronunțată de Tribunalul București, Secția II-a penală în soluționarea contestației la executare formulate de contestatorul M.M., precum și decizia pronunțată de Curtea de Apel București în soluționarea recursului formulat împotriva sentinței penale nr. 39 din 21.01.2011 a Tribunalului București.
Analizând contestația la executare formulată prin prisma motivelor invocate de contestatori, instanța de fond a reținut în fapt că pentru comiterea unei fapte penale la data de 31.10.1995, cei doi contestatori au fost condamnați la pedepse de câte 22 ani închisoare la care s-a adăugat un spor de 3 ani închisoare, rezultând în final o pedeapsă de 25 ani închisoare.
La momentul comiterii faptei, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă era detențiunea pe viață sau închisoare de maxim 20 ani. Limitele pedepsei au fost modificate pe parcursul judecării cauzei, iar la momentul pronunțării soluției de condamnare față de cei doi inculpați, s-a avut în vedere, cu toată reținerea în cauză a incidenței C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), pedeapsa prevăzută de lege la momentul judecării cauzei, și nu legea în vigoare la momentul comiterii infracțiunii imputate.
După rămânerea definitivă a soluției de condamnare, contestatorul M.M. s-a adresat Tribunalului București cu o contestație la executare care are același obiect ca și contestația dedusă judecății în prezenta cauză, solicitând reducerea pedepsei aplicate potrivit limitelor în vigoare la momentul comiterii faptei și cu luarea în calcul a reducerilor avute în vedere în privința pedepsei principale, care s-a redus cu trei ani față de maximul special prevăzut de lege la momentul judecării cauzei.
Tribunalul București, prin sentința penală nr. 39 pronunțată la 21.01.2011, a respins contestația la executare formulată, motivat de faptul că aspectele invocate de contestator vizează o eroare judiciară care nu poate fi înlăturată pe calea contestației la executare, reglementarea din cuprinsul art. 461 C.proc.pen. fiind concludentă în privința cauzelor de micșorare a pedepsei, eroarea judiciară nefiind prevăzută printre ele.
în soluționarea recursului formulat împotriva acestei soluții, Curtea de Apel București, prin decizia penală nr. 557 din 11.03.2011, a dat câștig de cauză contestatorului, reducând pedeapsa aplicată de 22 ani închisoare pentru infracțiunea de omor deosebit de grav, prevăzută și pedepsită de art. 174 lit. d) C.pen., la 20 ani închisoare, nivelul maximului special prevăzut de legea în vigoare la momentul comiterii faptei.
în raport de existența acestei decizii pronunțate, Tribunalul Satu Mare a pus în discuție excepția autorității de lucru judecat a prezentei contestații, în privința contestatorului M.M. S-a reținut că, în prezenta contestație, contestatorul M.M. invocă aceleași aspecte ca și cele invocate în contestația soluționată prin hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, astfel încât excepția invocată a fost admisă, consecința fiind respingerea contestației formulate de acesta.
S-a arătat că, în privința contestatorului H.G., situația se prezintă cu totul diferit, astfel că instanța va proceda la admiterea ei pentru următoarele considerente:
Prin sentința penală nr. 134 din 8.06.1998 a Tribunalului Bihor, contestatorul H.G. a fost condamnat, printre altele, pentru comiterea infracțiunii de omor deosebit de grav la pedeapsa de 22 ani închisoare și dându-se eficiență regulilor concursului de infracțiuni în raport de celelalte fapte comise, s-a aplicat un spor de pedeapsă de 3 ani închisoare, ajungându-se la pedeapsa finală de 25 ani închisoare.
Soluția primei instanțe a rămas definitivă și irevocabilă prin decizia penală nr. 4332 din 7.11.2000 a fostei Curți Supreme de Justiție, care a menținut soluția pronunțată în primă instanță de Tribunalul Bihor.
S-a ajuns la soluția pronunțată față de acest contestator prin reținerea în favoarea sa și a prevederilor C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), însă soluția pronunțată excedează limitelor de pedeapsă în vigoare la momentul comiterii faptei, 30.09.1995, când infracțiunea de omor deosebit de grav era pedepsită alternativ cu detențiunea pe viață sau închisoarea de la 15-20 ani și interzicerea unor drepturi.
în raport de această situație, s-a reținut că este în afara oricărui dubiu că aplicarea unei pedepse de 22 ani închisoare pentru contestatorul H.G. s-a făcut cu încălcarea principiului legalității pedepsei – nulla poena sine lege – reglementat în dreptul intern ca o garanție a ocrotirii dreptului fundamental privitor la libertatea persoanei.
S-a arătat că reglementarea acestui principiu este regăsită și în art. 23 alin. (12) din Constituția României, unde se arată în mod expres faptul că nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii.
Se asemenea, s-a reținut că și art. 7 parag. 1 teza finală din Convenția Europeană a Drepturilor Omului statuează că nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.
Pornind de la principiul efectului direct al reglementărilor internaționale în situația ratificării de către statele membre a acesteia și în condițiile în care în legislația internă nu există prevedere care să ducă la remedierea acestei situații, fără a aduce atingere autorității de lucru judecat de care se bucură o hotărâre irevocabilă, s-a apreciat că se impune rectificarea situației create prin aplicarea unei pedepse în limite legale, sens în care pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de omor deosebit de grav urmează a fi redusă de la 22 la 20 ani închisoare, sporul de pedeapsă de 3 ani aplicat urmând a fi menținut, el fiind aplicat în mod legal și temeinic.
în raport de argumentele mai sus enunțate, coroborând legislația internă în materia contestației la executare cu reglementarea internațională, respectiv art. 7 din Convenție, instanța de fond a admis contestația formulată de contestatorul H.G. împotriva sentinței penale nr. 134 din 8.06.1998 a Tribunalului Bihor definitivă prin decizia penală nr. 4332 din 7.11.2000 a înaltei Curți de Casație și Justiție, cu consecința reducerii pedepsei principale de 22 ani închisoare aplicată acestuia la 20 ani închisoare, menținând sporul de pedeapsă de 3 ani închisoare aplicat și pedepsele accesorii și complementare stabilite de prima instanță, precum și măsura de siguranță dispusă, urmând ca în final contestatorul să execute pedeapsa rezultantă de 20 ani plus sporul de 3 ani, în final 23 ani închisoare.
S-a arătat că perioada executată de la 13.01.1996 la zi urmează a se deduce din pedeapsa rezultantă din prezenta contestație.
împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs contestatorul M.M., solicitând casarea acesteia, în sensul de a se admite contestația la executare pe care a formulat-o și, pe cale de consecință, a se reduce pedeapsa de 20 de ani închisoare aplicată pentru comiterea infracțiunii de omor deosebit de grav la 17 ani închisoare și, de asemenea, să se reducă sporul de pedeapsă aplicat în urma contopirii.
S-a precizat că hotărârea Curții de Apel București, prin care, ca urmare a admiterii contestației la executare, s-a redus pedeapsa ce i-a fost aplicată contestatorului pentru comiterea infracțiunii de omor deosebit de grav de la 22 de ani la 20 de ani, maximul pedepsei la data comiterii faptei, nu poate avea autoritate de lucru judecat. S-a apreciat că, în raport de faptul că instanța care a dispus condamnarea, deși s-a raportat la limite greșite de pedeapsă, nu i-a aplicat maximul, ci o pedeapsă cu 3 ani sub acest maxim, tot astfel, ar trebui să fie redusă pedeapsa și ca urmare a admiterii contestației la executare ce formează obiectul prezentului dosar, respectiv să-i fie aplicată o pedeapsă de 17 ani. S-a mai apreciat că autoritatea de lucru judecat nu operează în cauză și în raport de faptul că instanța care i-a admis contestația la executare a făcut-o în temeiul dispozițiilor art. 14 C.proc.pen., or, prin contestația la executare ce formează obiectul prezentului dosar, a solicitat să se aplice dispozițiile C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: )
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 3856și art. 38514 C.proc.pen., sub aspectul tuturor motivelor de casare prevăzute de art. 3859C.proc.pen., Curtea a constatat că aceasta este legală și temeinică, iar recursul declarat de contestator este nefondat și a fost respins ca atare, potrivit dispozitivului prezentei.
Astfel, în mod corect prima instanță a constatat că în cauză suntem în prezența autorității de lucru judecat în raport de decizia penală nr. 557 din 11.03.2011 a Secției I penală a Curții de Apel București. Prin această decizie, ca urmare a admiterii recursului declarat de contestator, s-a admis contestația la executare pe care a formulat-o și s-a redus pedeapsa de 22 ani închisoare ce i-a fost aplicată contestatorului pentru comiterea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 174-176 lit. d) C.pen. cu aplicarea C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) la pedeapsa de 20 ani închisoare.
Curtea a reținut sub acest aspect că, așa cum rezultă din dispozițiile art. 721 C.proc.civ., dispozițiile acestui cod alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă și comercială și se aplică și în materiile prevăzute de alte legi în măsura în care acestea nu cuprind dispoziții potrivnice.
Or, potrivit art. 166 C.proc.civ., aplicabil și în procesul penal, excepția puterii lucrului judecat se poate ridica, de părți sau de judecător, chiar înaintea instanței de recurs, adică oricând, și în raport de aceste dispoziții instanța penală nu poate trece peste o asemenea excepție.
Câtă vreme în legislația penală nu este reglementată autoritatea de lucru judecat, constatarea existenței acesteia nu poate fi făcută decât în conformitate cu reglementarea de principiu de la art. 1201 din Codul civil de la 1864 (noua reglementare în materie civilă incluzând-o în – art. 424, iar nu în Codul civil), potrivit căruia este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele sau în contra lor în aceeași calitate.
S-a arătat că, așa cum a reținut și prima instanță, în cauză suntem în prezența autorității de lucru judecat, contestația la executare formulată de recurentul M.M. și soluționată definitiv prin decizia penală nr. 557 din 11.03.2011 a Secției I penale a Curții de Apel București fiind întemeiată pe aceeași cauză, s-a purtat între aceleași părți, fiind invocat același temei legal, aceleași motive și aceleași apărări ca și cele ce formează obiectul contestației la executare ce formează obiectul prezentei dosar.
în ceea ce privește incidența temeiului legal la care face referire contestatorul M.M., este de reliefat că dispozițiile C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ) vizează aplicarea legii penale mai favorabile – mitior lex – exclusiv în cursul judecării cauzei. Astfel, potrivit art. 13 alin. (1) C.pen., în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Câtă vreme, așa cum a reținut și Curtea de Apel București în decizia penală la care s-a făcut referire mai sus, în cauză instanța care a judecat cauza penală în care s-a dispus condamnarea contestatorului nu a făcut aplicarea dispozițiilor C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: ), într-adevăr era incident cazul de contestație la executare prevăzut de art. 461 alin. (1) lit. d) C.proc.pen., deoarece se invoca o cauză de micșorare a pedepsei.
Dar, câtă vreme în cauză eram în prezența unei hotărâri de condamnare definitivă, instanța care a judecat contestația nu putea să procedeze decât potrivit dispozițiilor art. 14 C.pen. – aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, chiar dacă este evident că această reglementare vizează situația intervenirii unei legi penale noi, mai favorabile, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, respectiv să reducă pedeapsa ce i-a fost aplicată contestatorului la o pedeapsă egală cu maximul special prevăzut de legea penală mai favorabilă pentru infracțiunea reținută în sarcina sa.
Astfel fiind, Curtea a reținut că în mod corect prima instanță a constatat că în cauză ne găsim în prezența autorității de lucru judecat și, pe cale de consecință, a respins temeinic și legal contestația la executare formulată, considerent pentru care, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C.proc.pen., a respins ca nefondat recursul penal declarat de contestatorul M.M., dispunând obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare în recurs.
