Constată că prin cererea formulată la data de 28.10.2008 de creditoarea SC S.U. SRL a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei S.C. E.P. S.R.L.
În motivare se arată că între cele două părţi s-au derulat raporturi comerciale în baza cărora a livrat debitoarei o serie de prefabricate de beton şi a asigurat transportul şi montajul lor. Costul total al acestora a fost de 555.928, 72 lei conform facturii fiscale nr. SW 0095/17.09.2008 din care debitoarea a achitat suma de 339.583, 72 lei, rămânând o diferenţă de 216.345. În aceste condiţii, întrucât au trecut mai mult de 30 de zile de la data scadenţei, debitoarea se află în incapacitate de plată impunându-se admiterea cererii.
În drept au fost invocate prevederile art. 3, 31 şi 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006.
Constituind o procedură colectivă de recuperare a creanţelor certe, lichide şi exigibile, art. 1 alin. 1 din prevede că ea se aplică debitorilor aflaţi în stare de sau de insolvenţă iminentă. Pentru a evita interpretările diferite date acestor noţiuni art. 3 pct. 6 din acelaşi act normativ stabileşte că prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile.
Întrucât nu este definit caracterul cert al creanţei, el se impune a fi stabilit prin raportare la dispoziţiile art. 379 alin. 3 C.pr.civ. potrivit căruia creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte cate, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. Dispoziţia amintită se coroborează cu prevederile art. 46 C.com. care stabileşte că obligaţiile comerciale se probează cu facturi acceptate, legea nefăcând vreo distincţie în funcţie de faptul că facturile au fost acceptate expres sau tacit. Esenţial este ca din probele administrate să se poată trage concluzia că debitorul şi-a însuşit obligaţia reflectată în înscrisul sub semnătură privată amintit.
Aşa fiind, instanţa reţine că a fost depusă de către creditoare în susţinerea cererii sale factura fiscală nr. SW 0095/17.09.2008 în cuantum de 555.928, 72 lei. Examinând cuprinsul ei nu rezultă că ea a fost însuşită de către debitoare prin semnare şi ştampilare. Tocmai de aceea, pornind de la susţinerile creditoarei că a fost achitat o parte din debit ( fapt ce echivalează neîndoielnic cu acceptarea tacită a acesteia ) s-a dispus citarea acesteia cu menţiunea de a face dovada faptului alegat.
Răspunsul comunicat de către creditoare, chiar dacă face trimitere la dispoziţiile art. 1169 C.civ., nu este de natură să dovedească caracterul cert al creanţei. Ca atare, aplicarea dispoziţiei legale invocate de către aceasta ( ce reia conţinutul regulii idem est, non esse et non probari ) conduce la concluzia că nu s-a făcut dovada caracterului cert al creanţei, astfel încât va respinge cererea ca nefondată.
