Prin sentinţa penală nr. 675 din 10 noiembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 16929/299/2009 al Judecătoriei Sector 1 Bucureşti a fost admisă contestaţia la iar în baza art. 461 alin.1 lit.d Cod procedură penală raportat la art. 125 şi următ. Cod penal s-a constatat prescrisă executarea pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului M. A. prin sentinţa penală nr. 2150/13.12.2002 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 7840/2002, definitivă prin neapelare la data de 24.02.2003, pentru care s-a emis mandatul de executare al pedepsei închisorii nr. 5314/24.02.2003. S-a dispus totodată anularea MEPI nr. 5314/24.02.2003 emis de Judecătoria Sector 1 Bucureşti, cheltuielile judiciare râmânând în sarcina statului.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 2150/13.12.2002 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin neapelare la data de 24.02.2003, inculpatul M.A. a fost condamnat la pedeapsa de un an închisoare, cu executare în regim de detenţie, pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals în formă continuată, prevăzută de art. 291 C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cpen.
În baza acestei sentinţe a fost emis Mandatul de Executare a Pedepsei Închisorii nr. 5314/24.02.2003 care nu a fost pus în executare întrucât, în urma verificărilor efectuate de organele de poliţie cu privire la condamnat, s-a constatat că acesta a părăsit teritoriul României la data de 09.06.1998 prin P.C.T.F. Otopeni, potrivit adresei nr. 65957/07.08.2006 emisă de Poliţia Sector 1 Bucureşti.
În vederea aducerii la îndeplinire a mandatului de executare menţionat, s-a dispus darea în urmărire internaţională a condamnatului M.A. prin Mandatul de Urmărire Internaţională în vederea Extrădării emis la data de 25.09.2006 de Judecătoria Seectorului 1 Bucureşti. La data de 13.02.2008, a fost emis pe numele condamnatului un Mandat European de Arestare.
Potrivit dispoziţiilor art. 461 alin. (1) lit. d) C.proc.pen., se poate formula contestaţie la executare în cazul în care se invocă prescripţia sau orice altă cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident intervenit în cursul executării, iar în temeiul art. 460 alin. (1) C.proc.pen., instanţa competentă să se pronunţe asupre contestaţiei la executare invocate este instanţa de executare în sensul stabilit de art. 481 alin. (1) C.proc.pen.
În prezenta cauză, contestaţia la executare formulată vizează sentinţa penală nr. 2150/13.12.2002 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, iar contestatorul a invocat intervenirea prescripţiei executării pedepsei de un an stabilită prin hotărârea judecătorească respectivă. În consecinţă, instanţa a constatat îndeplinirea în cauză a condiţiilor de admisibilitate a contestaţiei la executare formulată.
Potrivit art. 125 alin. (1) C.pen., prescripţia înlătură executarea pedepsei principale, în eventualitatea în care executarea pedepsei nu a avut loc în intervalul de timp stabilit de lege, iar în cazul în care pedeapsa care urmează a fi executată este închisoarea de cel mult 15 ani sau mai mică, prevederile art. 126 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) C.pen. instituie un termen de prescripţie a executării pedepsei de 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
În cauză, prin raportare la cuantumul pedepsei stabilite prin sentinţa penală nr. 2150/13.12.2002 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, termenul de prescripţie a executării pedepsei este de 5 ani, plus durata de 1 an a pedepsei aplicate, în total 6 ani, calculat de la data rămânerii definitive a sentinţei penale prin neapelare, respectiv de la data de 24.02.2003.
Potrivit art. 154 C.pen., termenele substanţiale de timp stabilite pe ani se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare de la care au început să curgă. În consecinţă, în cauză, termenul de prescripţie de 6 ani, care a început să curgă la data de 24.02.2003, s-a împlinit la data de 23.02.2009, astfel încât la data sesizării instanţei cu prezenta contestaţie la executare, termenul de prescripţie a executării pedepsei era împlinit.
Potrivit art. 127 alin. (1) C.pen., prescripţia executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării pedepsei sau prin săvârşirea unei noi infracţiuni.
Din materialul probator administrat în cauză, instanţa nu a constatat însă intervenirea, în cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei a niciunei cauze de întrerupere a acestuia, condamnatul neîncepând executarea pedepsei care i-a fost aplicată şi neexistând date cu privire la săvârşirea de către acesta a unei noi infracţiuni, aşa cum rezultă din fişa de judiciar aflată la dosarul cauzei.
Art. 128 alin. (2) C.pen. stabileşte posibilitatea suspendării prescripţiei executării pedepsei în cazurile şi în condiţiile stabilite de dispoziţiile Codului de procedură penală, respectiv în ipoteza exercitării căilor extraordinare de atac, în cea a amânării sau în cea a întreruperii executării pedepsei. Aceste cazuri de suspendare a prescripţiei executării pedepsei nu sunt însă incidente în prezenta cauză.
Instanţa a reţinut totodată că în cauză a fost emis un mandat de urmărire internaţională şi apoi un mandat european de arestare pe numele condamnatului, mandat care nu a fost pus în executare până în prezent în condiţiile în care persoana condamnată nu a fost localizată.
Iniţiarea procedurilor de dare în urmărire generală şi internaţională, precum şi emiterea unui Mandat European de Arestare nu sunt enumerate însă printre cauzele limitative de întrerupere sau de suspendare a prescripţiei executării pedepsei, prevăzute de art. 127 alin. (1) şi art. 128 alin. (2) C.pen.
Art. 35 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală stabileşte că depunerea cererii de extrădare întrerupe prescripţia, inclusiv prescripţia executării pedepsei, neîmplinită anterior, instituindu-se astfel o cauză specială de întrerupere a cursului prescripţiei executării pedepsei. Dispoziţia face însă menţiune doar despre o cerere de extrădare, ipoteza emiterii unui Mandat European de Arestare nefiind inclusă în sfera textului legal şi nu poate fi astfel considerată un caz de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei, în materie penală aplicarea analogiei fiind exclusă, neputându-se concepe ca pe cale de interpretare prin analogie să se ajungă la crearea unei alte cauze de întrerupere a prescripţiei executării pedepsei decât cele expres şi limitativ prevăzute de lege.
Aşa fiind, a considera cã emiterea unui mandat european de arestare este şi ea, în temeiul art. 35 alin. 2 din Legea nr. 302/2004, o cauzã de întrerupere a executării pedepsei ar însemna a extinde aplicarea unei norme speciale, de strictã interpretare, prevăzută numai în materia extrădării, la o situaţie asemănătoare, aceea a mandatului european de arestare.
Chiar în condiţiile în care s-ar accepta că mandatul european de arestare reprezintă o “formã simplificatã de extrădare”, instanţa a apreciat cã, din punctul de vedere al procedurii, relaţia dintre cele douã forme de cooperare judiciarã internaţionalã în materie penalã nu este una de la general la special în aşa fel încât procedura mandatului european de arestare sã se completeze cu cea a extrădării şi, în consecinţã, art. 35 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 sã fie aplicabil şi mandatului european de arestare.
