Faţă de prevederile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, instituţiile care au preluat bunuri din patrimoniul cultural naţional au obligaţia să le restituie proprietarilor de drept, urmând ca aceştia să fie obligaţi, înainte de preluarea bunurilor restituite, să garanteze în scris respectarea dispoziţiilor legii, conform art. 80 alin. ultim.
De aceea, aprecierea asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantului, prin prisma dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 213/1998, s-a făcut în mod greşit, aplicându-se alte prevederi legale decât cele care reglementează regimul bunurilor mobile culturale.
(Decizia nr. 90 din 27 ianuarie 2004 – Secţia a Ill-a civilă)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul L.P. a chemat în judecată pe pârâţii statul român, prin Ministerul Finanţelor, Ministerul de Interne şi Muzeul Naţional de Artă al României, solicitând obligarea acestora la a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie două lucrări de pictură intitulate “Călugăriţa” de Zoii şi “Judith cu capul lui Holofern” de necunoscut.
în motivarea cererii s-a arătat că cele două lucrări de pictură au aparţinut autorului reclamantului, numitul L.P., de la care bunurile au fost confiscate în mod abuziv, în anul 1986, invocându-se dispoziţiile Legii nr. 63/1974.
Pronunţându-se asupra cadrului procesual, prin încheierea din 25.10.2002, judecătoria a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului de Interne şi a Ministerului Finanţelor, cu motivarea că bunurile revendicate nu se află în deţinerea acestora.
Prin Sentinţa civilă nr. 11315 din 20.12.2002, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea împotriva Muzeului Naţional de Artă al României, ca neîntemeiată, iar faţă de Ministerul Culturii şi , ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Pentru pronunţarea acestei soluţii, prima instanţă a apreciat, pe aspectul excepţiei calităţii procesuale, că din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat faptul că bunurile revendicate s-ar afla în patrimoniul Ministerului Culturii şi Cultelor, pentru a fi justificată îndreptarea acţiunii împotriva acestuia.
Pe fondul cauzei s-a reţinut, pe baza probelor administrate, că reclamantul este moştenitorul defunctului L.P., în a cărui proprietate s-au aflat cele două tablouri revendicate. S-a mai reţinut că, deşi aceste tablouri s-au aflat în posesia Muzeului Naţional de Artă al României, potrivit declaraţiilor martorilor, în prezent nu se poate stabili persoana care are în posesie aceste bunuri.
Apelul declarat împotriva sentinţei a fost respins prin Decizia civilă nr. 1101/A din 30.05.2003 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Tribunalul a apreciat că, deşi intimatul-pârât Muzeul Naţional de Artă al României deţine în administrarea sa şi are inventariate în patrimoniu cele două lucrări revendicate, aceste bunuri fac parte din patrimoniul cultural naţional mobil, aşa încât acţiunea în revendicare nu este întemeiată, faţă de dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Decizia tribunalului a fost atacată cu recurs de către apelantul-reclamant, care a invocat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 şi 10 din Codul de procedură civilă.
S-a susţinut, în dezvoltarea motivelor de recurs, că tribunalul a făcut o greşită aplicare a legii, având în vedere că acţiunea a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 480 din Codul civil, cu referire la art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional.
Deşi instanţa de apel a reţinut că picturile se află depozitate la Muzeul Naţional de Artă al României, a apreciat că ele fac parte din patrimoniul cultural naţional mobil şi că, faţă de dispoziţiile Legii nr. 213/1998, nu sunt supuse restituirii.
Prevederile acestei legi nu erau însă aplicabile în cauză, întrucât situaţia bunurilor culturale mobile este reglementată de Legea specială nr. 182/2000.
Recurentul a mai arătat că deţinerea bunurilor de către Muzeul Naţional de Artă al României a fost dovedită prin chiar răspunsul la interogatoriu al acestei instituţii, acelaşi aspect rezultând şi din procesele-verbale de predare a tablourilor, ca şi din relaţiile DGP Bucureşti.
Prin întâmpinarea depusă, Ministerul Culturii şi Cultelor a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive, arătând că, potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, această instituţie reprezintă statul român în relaţiile interne şi internaţionale care au ca obiect patrimoniul cultural naţional, în sintagma “relaţii interne şi internaţionale” neputând fi incluse şi litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra unor bunuri de patrimoniu.
Acelaşi aspect, al lipsei calităţii procesuale pasive, a fost invocat şi de Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin întâmpinarea formulată susţinându-se că nu poate fi obligat la restituirea unor bunuri despre care reclamantul însuşi a arătat că se află în posesia Muzeului Naţional de Artă al României.
în faza recursului, în condiţiile art. 305 din Codul de procedură civilă, s-a depus la dosar Adresa nr. 8211 din 8.12.2003 a Muzeului Naţional de Artă al României, potrivit căreia cele două lucrări de pictură revendicate sunt bunuri culturale care aparţin unei colecţii publice, figurează în inventarul artistic al muzeului şi fac parte din patrimoniul cultural naţional mobil.
Pe aspectul cadrului procesual, Curtea a constatat că, în cauză, calitate de intimat are numai Muzeul Naţional de Artă al României, în condiţiile în care, cu privire la Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Culturii şi Cultelor, s-a constatat lipsa calităţii procesuale pasive de către prima instanţă, (prin încheiere premergătoare, respectiv prin sentinţa pronunţată), iar soluţia pe acest aspect nu a fost supusă cenzurii prin intermediul căilor de atac exercitate.
Examinând criticile formulate, Curtea a constatat caracterul fondat al acestora, în sensul următoarelor considerente:
Instanţa de apel a reţinut că cele două lucrări de pictură revendicate de reclamant se află, într-adevăr, în posesia Muzeului Naţional de Artă al României, dar ele nu pot fi restituite, întrucât s-ar opune dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Prin pronunţarea unei astfel de soluţii, tribunalul a făcut o greşită aplicare a legii, ignorând reglementarea specială existentă cu privire la bunurile culturale mobile.
Potrivit art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, astfel de bunuri preluate în orice mod de autorităţi ale statului, revendicate de proprietarii de drept, vor fi restituite acestora de către instituţiile care le-au preluat, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive.
în speţă, preluarea celor două tablouri de la autorul reclamantului, numitul L.P., s-a făcut prin confiscare, în baza Legii nr. 63/1974, lucrările fiind depuse la Muzeul Naţional de Artă al României “pentru conservare şi valorificare ştiinţifică”.
Apărarea intimatului Muzeul Naţional de Artă al României, în sensul că nu s-ar fi făcut dovada faptului că ambele tablouri ar fi aparţinut autorului reclamantului, nu poate fi reţinută.
Examinând, pe acest aspect, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, prima instanţă a stabilit, pe baza probelor administrate, că reclamantul este moştenitorul defunctului L.P., în a cărui proprietate s-au aflat cele două tablouri.
împotriva modalităţii de soluţionare a excepţiei, pârâtul nu a exercitat cale de atac.
Chiar apreciind că este vorba de o excepţie de ordine publică, posibil a fi invocată şi în recurs (potrivit art. 306 alin. 2 din Codul de procedură civilă), Curtea a constatat caracterul nefondat al acesteia.
împrejurarea invocată, cum că din conţinutul Adresei nr. 106160/1989 a Serviciului Economic al Poliţiei Municipiului Bucureşti nu rezultă de la cine ar fi fost confiscată lucrarea “Judith cu capul lui Holofern”, este lipsită de relevanţă, câtă vreme din coroborarea tuturor celorlalte probe (adresa Direcţiei Generale -Serviciul Poliţiei Economico-Financiare din 7.03.2003, declaraţii de martori) a reieşit că ambele tablouri au aparţinut numitului L.P., de la care au fost confiscate şi introduse în gestiunea unităţii muzeale.
Potrivit Legii nr. 63/1974, în temeiul căreia s-a făcut preluarea celor două tablouri, statul putea dobândi bunuri din patrimoniul cultural naţional prin donaţii sau prin achiziţionarea lor la preţuri stabilite de Comisia Centrală a Patrimoniului Cultural Naţional sau astfel de bunuri puteau fi trecute în proprietatea statului prin decret prezidenţial, la propunerea aceleiaşi comisii şi cu plata despăgubirilor corespunzătoare (art. 16).
în situaţia în care se aprecia că deţinătorii de bunuri din patrimoniul cultural naţional nu îndeplineau obligaţiile de păstrare şi conservare prevăzute de lege, aceştia erau datori să le încredinţeze în custodie statului prin muzee, colecţii şi biblioteci, care erau obligate să le primească, să le conserve, restaureze şi păstreze (art. 16 alin. ultim din Legea nr. 63/1974).
în speţă, preluarea celor două tablouri s-a făcut în această modalitate, ele fiind predate în custodie Muzeului Naţional de Artă al României.
De aceea, intimatul-pârât nu poate justifica în faţa dreptului de proprietate al reclamantului vreun titlu pentru deţinerea în continuare a tablourilor, pe care nu le-a primit decât în depozit, spre conservare şi păstrare.
Or, faţă de prevederile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, instituţiile care au preluat bunuri din patrimoniul cultural naţional au obligaţia să le restituie proprietarilor de drept (urmând ca aceştia să fie obligaţi, înainte de preluarea bunurilor restituite, să garanteze în scris respectarea dispoziţiilor legii, conform art. 80 alin. ultim).
Aprecierea asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantului, prin prisma dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 213/1998, de către instanţa de apel, s-a făcut în mod greşit, prin aplicarea altor prevederi legale decât cele care reglementează regimul bunurilor mobile culturale.
în consecinţă, devine incident în speţă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
în privinţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă, recurentul nu a indicat ce act juridic dedus judecăţii a fost interpretat greşit, pentru a atrage incidenţa acestui motiv de recurs.
De fapt, în susţinerea criticii formulate cu referire la acest text, s-a avut în vedere aplicarea greşită a Legii nr. 213/1998 (ceea ce înseamnă tot aspectul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă).
De asemenea, invocându-se dispoziţiile art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă, s-a susţinut că nu au fost avute în vedere mijloacele de probă din care rezulta că lucrările de pictură se află în posesia Muzeului Naţional de Artă al României.
Critica este lipsită însă de pertinenţă, faţă de soluţia tribunalului, care, pe situaţia de fapt, a reţinut existenţa bunurilor revendicate în inventarul şi administrarea muzeului (schimbând în acest fel motivarea sentinţei primei instanţe, care a fost menţinută dar pe un alt considerent, al impedimentului legal la restituire).
Potrivit considerentelor arătate, Curtea a constatat incidenţa în cauză doar a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, în temeiul căruia recursul a fost admis.
în consecinţă, a fost modificată decizia tribunalului şi, rejudecând pe fond, admisă cererea în revendicare, cu obligarea pârâtului Muzeul Naţional de Artă al României să restituie reclamantului cele două tablouri: “Călugăriţa” de Zoii şi “Judith cu capul lui Holofern” de autor necunoscut.
