Actul încheiat de către debitoare cu un administrator al său este prezumat a fi fraudulos.
Repunerea în situaţia anterioară cu privire la preţ se dispune doar dacă judecătorul-sindic a fost investit cu o astfel de cerere. În caz contrar, restituirea preţului se poate cere prin înscrierea la masa pasivă a debitorului.
Prin Sentinţa nr.641 din 26 octombrie 2005 pronunţată de judecătorul-sindic, în dosarul nr. 114/F/41/2003, s-a admis acţiunea şi s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a autoturismului Volkswagen Bora B încheiat între debitoare şi CF, obligând pârâtele, moştenitoare ale defunctului, să restituie autoturismul averii debitoarei.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs pârâtele C E şi C I M, moştenitoarele legale ale pârâtului C F, criticând-o ca netemeinică şi nelegală.
Recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Cât priveşte primul motiv de recurs, întemeiat pe aprecierea eronată a situaţiei de fapt şi pe aplicarea greşită a dispoziţiilor legii insolvenţei, Curtea reţine că judecătorul-sindic a făcut o analiză temeinică şi legală a probelor administrate. Astfel, stabilind corect data încheierii contractului de vânzare cumpărare, judecătorul-sindic a aplicat corect dispoziţiile art. 61 alin.2 lit. d din Legea nr.64/1995R.
Contractul de vânzare cumpărare s-a încheiat la data de 14.10.2003 şi a fost materializat în factura nr.6791941, singura înregistrată în contabilitatea debitoarei, semnată de ambele părţi contractante, semnăturile fiind necontestate. Că este aşa, o dovedeşte şi împrejurarea că o parte din preţul vânzării a fost achitat la 4.12.2003, adică înainte de data invocată de recurente ca fiind data vânzării (8.12.2003). Curtea apreciază că nu putea fi achitat preţul mai înainte de realizarea acordului de voinţă asupra transferului. Factura din 8 decembrie 2003 invocată de recurente ca act de transfer este un act pro cauza, al cărui unic semnatar este autorul recurentelor, C F care apare atât ca reprezentat al societăţii, cât şi în calitate de cumpărător.
Faţă de aceste considerente, Curtea apreciază că actul de transfer este anterior deschiderii procedurii insolvenţei, fiind încheiat chiar după data depunerii cererii de deschidere a procedurii la instanţă.
Fiind un act anterior deschiderii procedurii, sunt incidente prevederile art. 61 alin.2 lit. d din Legea nr.64/1995R.
Nu poate fi primit nici cea de-a doua critică. Actul fiind încheiat de debitoare cu o persoană aflată în raporturi juridice cu acesta, adică cu un administrator al său, este prezumat de lege a fi fraudulos. Recurentele nu au răsturnat această prezumţie de fraudă întrucât preţul nu corespunde valorii reale a bunului iar actul, fiind încheiat chiar după sesizarea instanţei pentru deschiderea procedurii, este evidentă intenţia de a frauda interesele creditorilor prin sustragerea bunului din masa activă. Preţul plătit de societatea debitoare finanţatorului este de aproape 1,4 miliarde lei, rata reziduală fiind achitată chiar după înstrăinarea lui către cumpărătorul C F iar preţul la care s-a convenit transferul a fost de numai 426 milioane lei, adică aproximativ ? din valoare, uzura neputând să fie atât de mare după 2 ani de la încheierea contractului de leasing. Mai mult decât atât, cumpărătorul a achitat efectiv numai o parte din preţul convenit, adică numai suma de 190 milioane lei, invocându-se anumite compensări cu sume datorate de societate, fără a exista dovezi concludente în acest sens. Pe de altă parte, plăţile pretinse a fi fost făcute de C F, personal, către societatea de leasing nu au fost dovedite, înscrisurile depuse la dosar demonstrând contrariul, adică faptul că plăţile au fost făcute de debitoare.
Cât priveşte critica referitoare la repunerea în situaţia anterioară, judecătorul-sindic s-a pronunţat în limitele investirii sale, dispunând restituirea bunului către averea debitorului, aşa cum a pretins administratorul-judiciar prin acţiunea sa. Dacă recurentele ar fi dorit ca în cazul anulării transferului să se dispună restituirea preţului achitat, trebuiau să formuleze cerere reconvenţională, ce ar fi fost luată în discuţie cu caracter subsidiar, în ipoteza respingerii apărării lor principale. În aceste condiţii, recurentele urmează să se înscrie la masa pasivă cu creanţa pe care o au, adresând administratorului judiciar o declaraţie de creanţă.
Faţă de considerentele expuse, Curtea va respinge recursul, apreciind că soluţia dată de judecătorul sindic este temeinică şi legală.
