Prin sentinta civila nr. 1580 din 7 decembrie 2011 pronuntata în dosarul nr. 5207/108/2011 judecatorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a admis actiunea formulata de C-A ML I.P.U.R.L. Arad, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei S.C. D EBG C. S.R.L. Curtici, în contradictoriu cu pârâtul H.P., obligându-l pe acesta din urma sa suporte suma de 228.239,81 lei din pasivul societatii debitoare.
Pentru a hotarî astfel prima instanta a retinut ca prin cererea înregistrata la Tribunalul Arad în data de 21.10.2011 reclamantul a solicitat, în temeiul art. 138 lit. a) si e) din Legea insolventei, atragerea raspunderii patrimoniale a pârâtului si obligarea acestuia la plata pasivului societatii falite în suma de 228.239,81 lei, cu motivarea ca prin sentinta comerciala nr. 1227/19.05.2010 a aceluiasi tribunal a fost deschisa procedura insolventei împotriva debitoarei S.C. D EBG C. S.R.L, reclamantul fiind desemnat sa administreze aceasta procedura judiciara. Lichidatorul a notificat debitoarea, prin adresa nr. 544/04.06.2010, pentru depunerea actelor societatii si a documentelor contabile, plicul fiind returnat, desi adresa indicata era cea obtinuta de la registrul comertului. Ulterior, pârâtul l-a contactat pe practician, semnând, în 12.08.2010, de luare la cunostinta pe notificarea privind predarea actelor, precum si pe convocatorul pentru adunarea generala a asociatilor. Desi cunostea obligatia de predare a documentelor contabile, fostul administrator nu a executat-o în totalitate, motiv pentru care reclamantul a formulat, în temeiul art. 147 din Legea nr. 85/2006, o plângere penala care face obiectul dosarului nr. 470/P/2010 al Parchetului de pe lânga Tribunal Arad, în curs de solutionare.
Din putinele acte predate de pârât, respectiv balanta de verificare contabila (analitica) din luna decembrie 2008, rezulta ca acesta a ridicat din firma sume de bani: din casieria societatii, suma de 76.689 lei (soldul contului 531 „casa”), iar ca avansuri de trezorerie, suma totala de 90.603 lei (soldul contului 542), fara a le restitui. Totodata, la aceeasi data, societatea debitoare detinea în stoc (scriptic) materiale consumabile în valoare de 135.300 lei (soldul contului 302), care nu au fost predate lichidatorului judiciar, neputând fi valorificate în vederea îndestularii creditorilor înscrisi la masa credala.
Din analiza actelor ajunse în posesia reclamantei rezulta ca administratorul societar este raspunzator de intrarea debitoarei în procedura insolventei, fiind incidente prevederile art. 138 alin. 1 lit. a) si lit. e) din Legea nr. 85/2006, în prezent, falita înregistrând datorii în suma totala de 228.239,81 lei, asa cum rezulta din tabelul suplimentar al creantelor, fiind întrunite elementele raspunderii civile delictuale prevazute de Codul civil, deoarece din toate împrejurarile descrise si dovedite prin înscrisuri rezulta ca pârâtul s-a folosit de banii societatii, fara a-i restitui, si nu a predat bunurile evidentiate în actele contabile; este dovedit raportul de cauzalitate dintre faptele savârsite si prejudiciul suferit de creditori prin nerecuperarea creantelor; exista culpa pârâtului.
Pârâtul, desi legal citat, nu s-a prezentat în instanta si nu a depus înscrisuri la dosar.
Având în vedere lucrarile dosarului si pozitia procesuala a pârâtului, tribunalul a retinut ca H.P. a fost administratorul debitoarei S.C. D EBG C. S.R.L, societate aflata în procedura de insolventa. Totalul creantelor din tabelul definitiv este de 228.239,81 lei. Anterior deschiderii procedurii, conform înscrisurilor predate practicianului în insolventa, pârâtul a ridicat din casieria societatii suma de 76.689 lei si, ca avansuri de trezorerie, suma de 90.603 lei, fara a le restitui sau justifica. De asemenea, la data deschiderii procedurii debitorul detinea scriptic materiale consumabile în valoare de 135.300 lei, bunuri care nu au fost gasite faptic în averea falitei.
Pârâtul, în calitatea sa de administrator statutar, avea obligatia de a urmari circulatia bunurilor debitorului astfel încât în orice moment bunurile evidentiate scriptic sa se regaseasca si faptic. De asemenea, avea obligatia de a justifica cheltuirea sumelor ridicate în numerar sau de a asigura restituirea acestora în averea societatii. În conditiile în care bunuri care sunt înscrise în evidenta debitorului nu se regasesc faptic, acestea pot fi considerate ca fiind iesite din patrimoniul falitei. Judecatorul sindic a considerat, în conditiile în care pârâtul nu a produs nicio proba contrara, ca aceste bunuri nu puteau iesi faptic din patrimoniul societatii debitoare decât cu stiinta si acordul administratorului, care trebuia sa tina evidenta acestora si sa stie locul unde pot fi ele gasite. Iesirea faptica a respectivelor bunuri echivaleaza cu deturnarea sau ascunderea lor, fiind astfel îndeplinite conditiile art. 138 din Legea nr. 85/2006. De asemenea, ridicarea de bani din averea debitorului, fara a exista o justificare a cheltuirii acestora, reprezinta o deturnare a acestor sume în alte scopuri decât cel al functionarii societatii comerciale.
Împotriva sentintei de mai sus a declarat recurs pârâtul H.P., solicitând casarea ei si respingerea actiunii în raspundere, în motivare aratând ca la sediul societatii, în cursul anului 2010, a avut loc o spargere, fiind furate bunurile ce se gaseau în încapere, respectiv faxul, biroul, casetierele în care se aflau documentele societatii etc. În urma constatarii acestui furt a formulat plângere penala, formându-se în acest sens dosarul penal nr. 215303/11.06.2010, care se afla în curs de solutionare la Parchetul de pe lânga Judecatoria Arad. Acest fapt l-a adus la cunostinta lichidatorului judiciar atât anterior, cât si cu ocazia predarii actelor contabile ramase si a unei copii a plângerii penale. A mai precizat ca a solicitat expres lichidatorului judiciar sa întocmeasca procesul-verbal de predare-primire a actelor contabile, dar acesta nu a dat curs solicitarii sale.
Dupa cum reiese din considerentele sentintei atacate, practicianul si-a formulat si motivat actiunea pe datele din balanta de verificare contabila (analitica) din luna decembrie 2008. Or, societatea a intrat în faliment în mai 2010, având activitate pâna la aceasta data. Astfel, datele care au stat la baza admiterii actiunii în raspundere nu corespund cu datele reale de la momentul deschiderii procedurii concursuale. La data falimentului debitoarea a avut salariati, iar situatia analitica a societatii, respectiv soldul plus avansurile de trezorerie (soldul contului 542) a fost altul decât cel mentionat în actiunea introductiva.
Este cert ca acest pasiv, la plata caruia recurentul a fost obligat, nu este în concordanta nici pe departe cu realitatea faptica, atât a sumelor de bani existente în casa, cât si a stocurilor de marfa la data deschiderii procedurii colective. În acest sens, va încerca sa reconstituie o serie de acte justificative de unde sa rezulte situatia reala a societatii. De aceea, actiunea întemeiata pe dispozitiile art. 138 din nu întruneste elementele de fond si de forma care sa stea la baza admiterii sale, ea fiind nefondata, în prezent, lichidatorul judiciar nedetinând date concrete de unde sa rezulte ca sumele de bani constatate în analiticul societatii la finele anului 2008 sunt certe.
Prin întâmpinarea formulata, reclamantul intimat a solicitat respingerea recursului pârâtului si mentinerea hotarârii primei instante ca fiind temeinica si legala. Dupa cum se observa, sediul social coincide cu domiciliul personal al recurentului. Prin adresa nr. 554/04.06.2010, intimatul i-a notificat pe administratorii societari/asociati sa depuna actele firmei si documentele contabile. Totodata, i-a convocat pe asociati pentru adunarea generala stabilita pentru data de 13.09.2010, plicurile fiind restituite nedeschise. Ulterior, societatea debitoare a intrat în faliment, conform sentintei comerciale nr. 1851/14.07.2010. Pârâtul recurent l-a contactat pe lichidator în data de 12.08.2010, acestuia fiindu-i înmânate, pe baza de semnatura, notificarea de predare actelor si convocatorul pentru adunarea generala a asociatilor. Cu toate acestea, recurentul nu a predat decât o parte din actele societatii. Din putinele acte predate, respectiv din balanta de verificare contabila (analitica) aferenta lunii decembrie 2008, a rezultat ca fostul administrator a ridicat din casieria societatii suma de 76.689 lei si ca avansuri de trezorerie, suma totala de 90.603 lei, fara a le restitui, cum în mod corect a retinut si instanta de fond. Totodata, la aceeasi data, societatea detinea în stoc materiale consumabile în valoare de 135.300 lei, care nu au fost predate lichidatorului. Din analiza actelor ajunse în posesia reclamantului a rezultat fara echivoc ca pârâtul este raspunzator de intrarea debitoarei în incapacitate de plata, fiind incidente prevederile art. 138 alin. 1 lit. a) si e) din Legea nr. 85/2006.
Desi legal citat, recurentul nu s-a prezentat la proces si nici nu a depus vreun înscris în apararea sa. Mai mult decât atât, aceste sustineri se contrazic cu declaratia sa data în fata lichidatorului judiciar în 12.08.2010, în care a aratat ca societatea nu a mai desfasurat activitate din anul 2009.
Examinând recursul declarat de pârâtul H.P., în baza art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, în care se încadreaza unele dintre criticile formulate, prin prisma motivelor invocate, precum si din oficiu, în temeiul art. 306 alin. 3 din acelasi cod, cu privire la aspectele de ordine publica, Curtea de Apel Timisoara, constata ca acesta este fondat, astfel ca îl va admite ca atare, având în vedere urmatoarele considerente:
În conformitate cu pct. 9 al art. 304 din Codul de procedura civila, modificarea sau casarea unei hotarâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci „când hotarârea pronuntata este lipsita de temei legal ori a fost data cu încalcarea sau aplicarea gresita a legii”.
Potrivit alin. 1 al art. 138 din Legea nr. 85/2006, de regula, doar la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecatorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridica, ajuns în stare de insolventa, sa fie suportata de membrii organelor de supraveghere din cadrul societatii sau de conducere, precum si de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului, prin una dintre urmatoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au facut acte de comert în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activitati care ducea, în mod vadit, persoana juridica la încetarea de plati; d) au tinut o fictiva, au facut sa dispara unele documente contabile sau nu au tinut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au marit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinatoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetarii de plati; g) în luna precedenta încetarii platilor, au platit sau au dispus sa se plateasca cu preferinta unui creditor, în dauna celorlalti creditori. Prin exceptie, în conformitate cu alin. 3 al acestui text, presedintele comitetului creditorilor în urma hotarârii adunarii creditorilor ori, daca nu s-a constituit comitetul creditorilor, un creditor desemnat de adunarea creditorilor sau creditorul care detine mai mult de 50% din valoarea creantelor înscrise la masa credala pot introduce actiunea prevazuta la alin. 1, daca administratorul judiciar sau lichidatorul nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolventa a debitorului si/sau a hotarât ca nu este cazul sa formuleze actiunea în raspundere.
În esenta, pârâtul recurent sustine ca în mod gresit prima instanta a admis cererea lichidatorului judiciar, obligându-l sa suporte suma de 228.239,81 lei reprezentând pasivul societatii debitoare, fara sa tina seama ca, pe de o parte, în cursul anului 2010, la sediul societatii a avut loc o spargere, fiind furate mai multe bunuri, existând în acest sens o plângere penala în curs de solutionare la organele de politie, iar pe de alta parte, ca practicianul si-a formulat si motivat actiunea în raspundere pe datele din balanta de verificare contabila (analitica) aferenta lunii decembrie 2008; or, societatea a intrat în faliment în mai 2010, având activitate pâna la aceasta data, astfel ca datele care au stat la baza admiterii cererii introductive nu corespund cu datele reale de la momentul deschiderii procedurii insolventei, soldul plus avansurile de trezorerie (soldul contului 542) fiind altul decât cel mentionat de practician. În consecinta, actiunea întemeiata pe dispozitiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu întruneste elementele de fond si de forma care sa stea la baza admiterii sale, în prezent, lichidatorul judiciar nedetinând informatii concrete din care sa rezulte ca sumele de bani constatate în analiticul societatii la finele anului 2008 sunt certe.
Curtea, analizând actele si lucrarile de la dosarul sindic, precum si înscrisurile depuse în faza de recurs, apreciaza ca criticile fostului administrator social sunt întemeiate doar în parte, simplul fapt ca în primul ciclu procesual acesta nu a înteles sa se prezinte în instanta sau sa-si faca aparari neputând determina, de plano, respingerea caii extraordinare de atac, cum eronat considera intimatul.
Astfel, este de netagaduit ca practicianul nu a intrat decât în posesia unora dintre documentele contabile ale societatii debitoare, recurentul justificând nepredarea întregii evidente financiar-contabile prin comiterea, în cursul lunii iunie 2010, a unui furt la sediul social, în urma caruia ar fi fost sustrase anumite bunuri mobile, precum si casetierele în care se aflau documentele societatii, fiind de mentionat ca, în prezent, cercetarile efectuate nu au condus la identificarea autorilor furtului si nici la recuperarea prejudiciului cauzat, iar la data de 20.04.2011 s-a aprobat trecerea dosarului în evidentele cu autori necunoscuti, cercetarile urmând a fi reluate în cazul aparitiei unor elemente noi.
Înainte de toate, Curtea observa ca circumstantele savârsirii pretinsului furt al documentelor societatii ridica serioase semne de întrebare cu privire la veridicitatea celor consemnate în plângerea pârâtului si conduc la concluzia ca aceasta plângere a fost întocmita pro causa, tocmai pentru a justifica nerespectarea obligatiei de predare a actelor financiar-contabile ale debitoarei.
În sensul celor de mai sus, instanta constata ca la data când se pretinde ca ar fi avut loc furtul (iunie 2010), pe rolul Tribunalului Arad era deja înregistrata cererea creditoarei DGFP Arad (aprilie 2010 – a se vedea parag. 1 al considerentelor sentintei comerciale nr. 1227/19.05.2010), procedura insolventei fiind declansata. Or, art. 35 statueaza ca, în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii (19 mai 2010 – sbl. ns.), potrivit prevederilor art. 33 alin. 4 sau, dupa caz, ale art. 33 alin. 6, debitorul este obligat sa depuna la dosarul cauzei actele si informatiile prevazute la art. 28 alin. 1. De asemenea, din moment ce, astfel cum rezulta din evidentele registrului comertului, sediul social coincide cu domiciliul asociatului unic, care avea si calitatea de administrator statutar, este putin probabil ca cei care au comis furtul afirmat, sa se fi limitat doar la bunurile mobile ale societatii (faxul, biroul, casetierele în care se aflau documentele firmei) si sa nu fi sustras si alte bunuri din locuinta pârâtului, în conditiile în care este de presupus ca într-o locuinta sunt bunuri personale mult mai valoroase si mai usor de transportat decât un birou sau niste casetiere, care contin acte contabile, singura concluzie care rezulta fiind aceea ca, si în ipoteza în care fapta reclamata este reala, daca recurentul ar fi respectat legea si ar fi predat lichidatorului judiciar, pâna cel târziu în 29 mai 2010, actele si informatiile prevazute de art. 28, se putea avea o imagine fidela a ceea ce s-a întâmplat cu bunurile (stocurile) debitorului si cu disponibilul din casieria societatii.
Dar dincolo de aceasta prezumtie, Curtea apreciaza ca exista suficiente probe care atesta vinovatia fostului administrator statutar în însusirea unei parti semnificative din bunurile societatii si provocarea starii de insolventa. Toate acestea, coroborate cu atitudinea nesincera a pârâtului – caracterizata prin sustineri contradictorii în fata practicianului în insolventa si a organelor judiciare, precum si cu recunoasterea însusirii unei parti din lichiditatile apartinând S.C. D EBG C. S.R.L – justifica pe deplin solutia primei instante, în sensul antrenarii raspunderii sale patrimoniale pentru prejudiciul cauzat creditorilor.
În acest sens, nu este reala afirmatia recurentului potrivit careia societatea comerciala ar fi avut activitate pâna în luna mai 2010, când a fost supusa procedurii de colectiva. Contrar celor afirmate în recurs, în fata lichidatorului judiciar, în data de 12 august 2010, când înca nu se punea problema antrenarii raspunderii sale patrimoniale, fostul administrator a declarat pe propria raspundere ca „nu a mai desfasurat activitate pe firma din anul 2009 (doar câteva încasari de la clienti)”. Or, pârâtul nu a predat practicianului nici macar acesti din urma bani, despre care recunoaste ca i-a încasat (adica, i-a însusit), prin întâmpinarea depusa în fata instantei de control judiciar lichidatorul precizând faptul ca recurentul nu a colaborat cu el (nu i-a predat decât o mica parte din actele contabile) si nu i-a furnizat nicio informatie referitoare la patrimoniul debitorului.
În alta ordine de idei, instanta apreciaza ca fata de cele învederate de practician prin notele de sedinta depuse în ziua de 28 martie 2012, prin care a aratat ca, urmare a comunicarii de catre AFP Curtici a situatiilor financiare la 30 iunie 2009, a constatat ca materialele consumabile în valoare de 135.300 lei (soldul contului 302), existent scriptic la 31 decembrie 2008, precum si avansurile de trezorerie (soldul contului 542), în valoare totala de 90.603 lei, nu mai apar la data de 30 iunie 2009, însa în ceea ce priveste soldul contului 531 – „casa”, suma de 76.689 lei, evidentiata în situatiile financiare de la 31 decembrie 2008, aproape ca s-a dublat, ridicându-se la 125.998,64 lei, ceea ce înseamna ca fostul administrator social a ridicat în continuare bani din societate, pe care nu i-a justificat în vreun fel, se impune obligarea pârâtului la plata acestei din urma sume. Desi recurentul, prin însasi cererea de recurs, s-a angajat ca va încerca sa reconstituie actele contabile justificative din care sa rezulte situatia reala a societatii, nu a produs nicio dovada în acest sens.
Fata de cele aratate, Curtea constata ca pârâtul se face vinovat de savârsirea faptelor ilicite prevazute de art. 138 lit. a) si e) din Legea nr. 85/2006, modificata, în sensul ca a folosit bunurile persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, deturnând sau ascunzând o parte din activul persoanei juridice, aceste fapte fiind în mod judicios retinute în sarcina sa si de catre judecatorul-sindic, întrucât prin deturnarea sau ascunderea unei parti din activul persoanei juridice se întelege acea fapta ilicita, de natura contabila, prin care o parte a activului sau anumite bunuri individual determinate sunt deturnate de la destinatia lor normala ori sunt ascunse tertilor. Intra în aceasta categorie faptele ilicite prin care se realizeaza disparitia unor acte contabile justificative, falsificarea unor acte contabile în sensul modificarii destinatiei bunului sau al naturii bunului intrat în patrimoniul societatii, însusirea unor bunuri sau valori ale societatii debitoare etc. Activitatea de folosire a bunurilor sau a creditului persoanei juridice în interesul propriu sau în cel al unei alte persoane presupune savârsirea acelor faptele ilicite prin care se deturneaza utilizarea bunurilor si fondurilor banesti ale societatii de la scopul lor firesc, într-o utilizare frauduloasa, respectiv în interes propriu sau în interesul unei terte persoane, în aceasta categorie intrând, spre exemplu, încheierea unui contract de închiriere referitor la un bun al persoanei juridice cu plata unei chirii reduse sub pretul pietei, fara sa existe pentru acest fapt motive justificative, plata unor dividende fictive, dobândirea repetata a actiunilor apartinând unei alte societati sau bunuri ale acesteia peste pretul pietei, fara ca pentru aceasta sa existe motive serioase.
Ca atare, cum în speta lichidatorul judiciar a facut dovada îndeplinirii tuturor conditiilor pretinse de legiuitor pentru a se putea face aplicarea textelor mentionate, respectiv faptele ilicite care au condus la ajungerea societatii în stare de încetare de plati, fapte care au produs prejudicii creditorilor, între faptele comise si prejudicii existând o legatura cauzala, un raport de cauzalitate, în sensul ca acele fapte au provocat acele prejudicii si, nu în ultimul rând, vinovatia autorului, actiunea în raspundere civila delictuala fundamentata pe art. 138 având un dublu temei de fapt: starea de insolventa a societatii comerciale, asociata cu savârsirea uneia dintre faptele expres si limitativ enumerate de legiuitor, Curtea apreciaza ca recursul pârâtului este fondat, hotarârea tribunalului fiind doar în parte lipsita de temei legal. Aceasta, si motivat de împrejurarea ca faptele savârsite de recurent trebuie privite în contextul starii de insolventa a debitoarei, ca fiind un complex de cauze sau conditii care au dus sau au favorizat ajungerea societatii în încetare de plati, prin respectivele fapte debitoarea fiind lipsita de lichiditati tocmai pentru ca a fost administrata cu rea-credinta si cu neglijenta, creditorii nemaiputându-si recupera creantele, scopul dispozitiilor legale amintite fiind tocmai acela de a pune la îndemâna creditorilor o procedura speciala prin care sa-si poata acoperi creantele de la persoanele vinovate de ajungerea societatii în incapacitate de plata.
Nu în ultimul rând, în calitatea pe care a detinut-o în societate – aceea de administrator statutar –, pârâtul avea obligatia de a urmari circulatia bunurilor debitorului, astfel încât în orice moment valorile evidentiate scriptic sa se regaseasca si faptic, trebuind fie sa justifice cheltuirea sumelor ridicate în numerar, fie sa asigure restituirea acestora în averea societatii, lucru pe care nu l-a facut.
Prin urmare, Curtea de Apel Timisoara / Sectia a II/a Civila a admis recursul si a modificat in parte sentinta, in sensul celor mai sus retinute, potrivit Deciziei nr. 775/R/03.04.2012 pronuntata in dosarul nr. 5207/108/2011.
