Cerinţa întocmirii unui raport final şi a unui bilanţ general este prevăzută de art.128 din Legea nr.64/1995 doar pentru situaţia în care în patrimoniul debitoarei există bunuri.
Închiderea procedurii nu este condiţionată de promovarea unei cereri de antrenare a răspunderii, în condiţiile art.137 din Legea nr.64/1995.
Prin sentinţa nr.706 din 5 decembrie 2005 pronunţată în dosarul nr. 221/F/2004, Tribunalul Olt a dispus, în baza art.130 din Legea 64/19995 R, închiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului debitoarei SC C O B SRL Slatina, radierea debitoarei din registrul comerţului, descărcarea lichidatorului de orice responsabilităţi legate de procedură. În baza art.4 din lege, a dispus şi plata sumei de 48.000.000 RON din fondul de lichidare către lichidatorul judiciar, reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat recurs creditoarea AFP Slatina criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Se susţine că lichidatorul avea obligaţia de a prezenta adunării generale a creditorilor o analiză economico financiară din care să rezulte situaţia finală a debitoarei, situaţie comparativă între activ şi pasiv. În acest sens, se apreciază că în cauză nu s-au respectat dispoziţiile art. 128 alin.1 din Legea 64/1995 R care arată că după ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, lichidatorul va supune judecătorului-sindic un raport final împreună cu un bilanţ general, obligaţie ce este imperativă.
O altă critică vizează împrejurarea că, judecătorul-sindic a dispus închiderea procedurii, fără ca în baza rolului activ pe care legea il conferă să dispună verificarea posibilei incidenţe a dispoziţiilor art. 137 din Legea 64/1995 R2.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art.130 din Legea 64/1995 R2 – în orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, judecătorul-sindic va putea da o sentinţă de închidere a procedurii, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului, ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare.
Conform actelor şi lucrărilor de la dosarul cauzei, judecătorul-sindic a reţinut în mod corect că în patrimoniul societăţii debitoare nu s-au regăsit bunuri mobile sau imobile ce ar putea fi valorificate şi de asemenea, în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii nu au fost efectuate înstrăinări din patrimoniul societăţii.
Nu se poate reţine critica formulată de recurentă potrivit cu care lichidatorul judiciar trebuia să prezinte o analiză economică financiară din care să rezulte situaţia finală a debitoarei, întrucât lichidatorul judiciar a depus la dosarul cauzei raport asupra situaţiei debitoarei, a cauzelor şi împrejurărilor ce au condus la , stabilind creditorii evidenţiaţi în şi de asemenea s-a întocmit tabelul preliminar al creanţelor precum şi tabelul definitiv, acte din care creditoarea recurentă putea să ia cunoştinţă de situaţia economică financiară a societăţii debitoare .
În ceea ce priveşte nerespectarea dispoziţiilor art. 128 din Legea 64/1995 R2, Curtea constată că şi această critică este neîntemeiată, aceste dispoziţii legale referindu-se la situaţia în care în averea debitoarei se găsesc bunuri care pot fi valorificate. În cauză, întrucât societatea debitoare nu deţine bunuri mobile sau imobile în patrimoniu, lichidatorul nu avea obligaţia de a supune judecătorului-sindic raportul final şi bilanţul general.
Dispoziţiile Legii 64/1995 nu condiţionează măsura închiderii procedurii, de formularea în prealabil a unor cereri de antrenare a răspunderii în condiţiile art. 137, iar judecătorul-sindic, în condiţiile în care nu a fost sesizat cu o astfel de cerere nu avea posibilitatea de a se sesiza din oficiu.
De altfel, formularea de cereri în temeiul art. 137 din Legea 64/1995 R2 nu reprezintă atributul exclusiv al lichidatorului judiciar, oricare dintre creditori, inclusiv recurenta, în condiţiile identificării unor fapte de natură a conduce la antrenarea răspunderii administratorului social, puteau să uzeze de acest drept procedural.
Faţă de aceste considerente, Curtea constată că hotărârea pronunţată în cauză este legală şi temeinică, nefiind afectată de vreunul din motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 3041 şi 304 C. proc.civ.
În acelaşi sens:
– decizia nr.155 pronunţată în dosarul nr.36/F/1/2006;
– decizia nr.126 pronunţată în dosarul nr.4/F/1/2006;
– decizia nr.168 pronunţată în dosarul nr.43/F/1/2006;
– decizia nr.98 pronunţată în dosarul nr.6/F/04/2/2005;
– decizia nr.2 pronunţată în dosarul nr.269/F/2/2005;
– decizia nr.14 pronunţată în dosarul nr.568/F/1/2005;
– decizia nr.23 pronunţată în dosarul nr.374/F/2/2005;
– decizia nr.75 pronunţată în dosarul nr.1/F/1/2006;
– decizia nr.139, pronunţată în dosarul nr.16/F/1/2006;
– decizia nr.176, pronunţată în dosarul nr.38/F/1/2006;
– decizia nr.188, pronunţată în dosarul nr.251/F/04/2/2006;
