Aprecierea instanţei de judecată potrivit căreia decizia de confiscare întemeiată pe dispoziţiile Decretului nr. 223/1974 încalcă atât dispoziţiile legii interne, cât şi tratatele la care România era parte, fiind lovită de nulitate absolută, nu încalcă competenţa generală a instanţei şi principiul neretroactivităţii Decretului-lege nr. 9/1989, care a abrogat actul de naţionalizare, astfel cum a apreciat instanţa de apel.
Aceasta, deoarece neconstituţionalitatea actului de naţionalizare nu poate fi apreciată de către Curtea Constituţională, care este competentă a se pronunţa numai asupra neconstituţionalităţii dispoziţiilor din legi şi ordonanţe în vigoare, în timp ce decretul de naţionalizare a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989.
Analiza valabilităţii titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului este dată în competenţa instanţei de judecată de art. 6 al Legii nr. 213/1998, potrivit căruia instanţele de judecată sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, prin verificarea respectării de către acesta a Constituţiei, tratatelor la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lui de către stat.
(Decizia nr. 1421 din 9 iunie 2003 – Secţia a IV-a civilă)
La data de 15 august 2001, reclamanta D.Ş. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local al Sectorului 3 Bucureşti şi SC “T.” SA, solicitând să se constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 827/1981 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului, fără plată, a apartamentului din Bucureşti, proprietatea reclamantei. Ca temei juridic a fost indicat art. 480 din Codul civil.
La termenul din 16 octombrie 2001, în urma admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al Sectorului 3 Bucureşti, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că înţelege să cheme în judecată municipiul Bucureşti prin primarul general, în calitate de pârât.
Pe baza probelor administrate, prin Sentinţa civilă nr. 1239 din 19 februarie 2002, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, s-a admis excepţia necompetenţei generale a instanţei şi s-a respins ca inadmisibilă cererea de restituire în natură a apartamentului în litigiu.
S-a disjuns cererea privind constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 827/1981 şi s-a acordat termen pentru continuarea judecăţii, cu citarea părţilor.
Ca urmare a disjungerii capătului de cerere mentionat s-a format Dosarul nr. 2237/2002.
Prin Sentinţa civilă nr. 6078 din 4 iulie 2002, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. 2237/2002, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta D.Ş., s-a constatat nulitatea absolută a Deciziei nr. 827 din 23 iunie 1981 a Comitetului Executiv al Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus trecerea în proprietatea statului, fără plată, a imobilului din Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că apartamentul în litigiu a fost cumpărat de reclamantă împreună cu fostul său soţ, T.D., pe baza Contractului de construire nr. 6478/1967.
Prin Sentinţa civilă nr. 1249 din 14 martie 1975 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, apartamentul a fost atribuit reclamantei în deplină proprietate şi posesie prin procesul de partaj soluţionat în contradictoriu cu T.D.
în anul 1980, reclamanta a obţinut aprobarea de a pleca temporar în Germania, termenul de înapoiere în ţară fiind stabilit la data de 16 aprilie 1980. Cum reclamanta nu s-a înapoiat în ţară la termenul stabilit, în aplicarea Decretului nr. 223/1974, Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti a dispus trecerea în proprietatea statului, fără plată, a apartamentului proprietatea reclamantei, conform Deciziei nr. 827 din 23 iunie 1981.
Instanţa, aplicând art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, art. 12 din României din anul 1965, art. 480 din Codul civil, Decretul-lege nr. 9/1989 prin care a fost abrogat Decretul nr. 223/1974, dispoziţiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, a constatat că Decizia nr. 827 din 23 iunie 1981, emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, are la bază un act normativ (Decretul nr. 223/1974) care încălca atât dispoziţiile legale interne, cât şi tratatele internaţionale la care România era parte.
Ca urmare, s-a considerat că decizia administrativă de trecere în proprietatea statului a apartamentului în litigiu este lovită de nulitate absolută.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel municipiul Bucureşti prin primarul general.
Tribunalul Bucureşti – Secţia a lll-a civilă, prin Decizia nr. 90 A din 22 ianuarie 2003, a admis apelul pârâtului municipiul Bucureşti, a schimbat în tot Sentinţa civilă nr. 6078 din 2 iulie 2002 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în sensul că a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei privind constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 827 din 23.06.1981.
în pronunţarea acestei soluţii, tribunalul a constatat că instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt, din care rezultă că apartamentul în litigiu, atribuit intimatei la procesul de partaj, a fost trecut în proprietatea statului, fără plată, întrucât intimata nu s-a înapoiat din Germania la termenul stabilit, conform Decretului nr. 223/1974.
S-a considerat că hotărârea pronunţată nu este legală, întrucât instanţa de fond, prin aprecierea ca neconstituţional a Decretului nr. 223/1974, şi-a depăşit atribuţiile.
Greşit a mai stabilit instanţa de fond că prin abrogarea Decretului nr. 223/1974, conform Decretului-lege nr. 9/1989, acest act normativ nu şi-a produs efectele, fiind cunoscut că abrogarea unui act normativ înlătură efectele acestuia pentru viitor, şi nu retroactiv.
în aceste condiţii, instanţa avea doar competenţa de a analiza dacă aplicarea Decretului nr. 223/1974 s-a făcut sau nu corect.
Nemulţumită de această decizie, reclamanta D.Ş. a declarat, în termenul legal, recurs, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 din Codul de procedură civilă.
Recurenta susţine în esenţă că decizia administrativă este lovită de nulitate, întrucât acest act nu i-a fost niciodată comunicat personal şi nu l-a putut contesta. Or, obligaţia de comunicare era prevăzută de art. 3 din Legea nr. 1/1967 şi este menţinută şi de legislaţia actuală, respectiv Legea nr. 29/1990.
Ca urmare, instanţa nu avea altă soluţie decât aceea de a constata nulitatea absolută a deciziei administrative de trecere în proprietatea statului a apartamentului în litigiu.
Se mai menţionează că decizia tribunalului se bazează pe interpretarea greşită a legii şi este lipsită de temei legal, câtă vreme imobilul a fost preluat de stat cu nerespectarea legilor în vigoare la data preluării, respectiv art. 480 din Codul civil şi Constituţia României din 1965.
Recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
într-adevăr, situaţia de fapt rezultată din actele dosarului a fost corect reţinută, în sensul că apartamentul în litigiu, proprietatea recurentei, a trecut în patrimoniul statului prin Decizia nr. 827/1981 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, conform dispoziţiilor Decretului nr. 223/1974, ca sancţiune a neînapoierii la termen din străinătate a recurentei-reclamante.
Prin decizia tribunalului, atacată prin recurs, în mod nelegal s-a stabilit că instanţa de fond şi-a depăşit atribuţiile atunci când a statuat că Decretul nr. 223/1974 a fost neconstitutional în raport de Constitutia României din anul 1965.
Conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, “Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei.”
Or, din această perspectivă, s-a decis (Decizia nr. 32/1999 a ) că atribuţia Curţii Constituţionale se limitează la a se pronunţa asupra dispoziţiilor dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, ceea ce exclude exercitarea controlului de constituţionalitate asupra unor prevederi legale eliminate din legislaţie.
Este de observat că Decretul nr. 223/1974 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989 şi, fiind eliminat din legislaţie, neconstituţionalitatea acestui act normativ poate fi stabilită de însăşi instanţa de judecată în virtutea dreptului general de jurisdicţie, ceea ce s-a şi întâmplat în cauza de faţă.
Sub acest aspect, instanţa de fond nu şi-a depăşit atribuţiile când a statuat că Decretul nr. 223/1974 încălca nu numai dispoziţiile art. 12 din Constituţia României din 1965, dar şi art. 480 din Codul civil şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Cum imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului prin efectul legii, ca urmare a aplicării Decretului nr. 223/1974, act normativ neconstituţional ce contravenea chiar legislaţiei civile interne, s-a apreciat, în mod judicios, că titlul statului nu este valabil.
Ca urmare, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, imobilul ce face obiectul litigiului de faţă poate fi revendicat de adevăratul proprietar şi decizia administrativă emisă în temeiul unui decret considerat neconstituţional este lovită de nulitate absolută, nereprezentând un titlu valabil pentru intimata posesoare a imobilului.
Fiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea, în baza art. 312 din Codul de procedură civilă, a admis recursul reclamantei, a modificat decizia tribunalului şi a respins ca nefondat apelul intimatului municipiul Bucureşti prin primarul general, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa pronunţată de judecătorie.
