Certificatul de calitate de moştenitor eliberat de notarul public în baza art. 76 şi 84 din Legea nr. 36/1995, în cadrul procedurii succesorale necontencioase, face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor, astfel încât, faţă de forţa probantă recunoscută de lege acestui act, trebuie reţinută ca dovedită calitatea reclamantei de moştenitoare a proprietarului originar al imobilului, fără a mai fi necesară administrarea altor dovezi pe acest aspect.
Acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a unui imobil nu are caracterul unui act de dispoziţie, astfel încât să fie necesară promovarea ei de către soţii coproprietari în virtutea regulii unanimităţii, ci are caracterul unui act de conservare, care, profitând tuturor copărtaşilor, poate fi efectuat de oricare dintre ei, fără acordul celorlalţi.
(Decizia nr. 2112 din 14 octombrie 2003 – Secţia a IV-a civilă)
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 1.08.2002, sub nr. 9937, reclamanta S.A.D. i-a chemat în judecată pe pârâţii M.M. şi Primăria Sectorului 2 Bucureşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi cu privire la apartamentul situat în Bucureşti, sector 2.
Pârâtul M.M. a formulat cerere de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Bucureşti şi a SC “F.” SA, solicitând ca, în cazul admiterii acţiunii principale, chematele în garanţie să răspundă pentru evicţiune prin restituirea preţului apartamentului, reactualizat în funcţie de rata inflaţiei.
Prin Sentinţa civilă nr. 8076 din 17.10.2002, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată din oficiu, a respins acţiunea principală ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, a respins cererea de chemare în garanţie ca lipsită de interes şi a obligat-o pe reclamantă la 6 milioane lei cheltuieli de judecată către pârâtul M.M.
Pentru a reţine lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, prima instanţă a avut în vedere că reclamanta nu a făcut dovada calităţii sale de moştenitoare a defunctului proprietar al imobilului preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, şi nici a faptului că acest imobil a fost vândut.
Faţă de caracterul subsidiar al cererii de chemare în garanţie în raport de acţiunea principală şi, ţinând seama că aceasta din urmă a fost respinsă pentru nejustificarea de către reclamantă a calităţii sale procesuale active, şi cererea de chemare în garanţie a fost respinsă.
împotriva sentinţei de fond a declarat apel reclamanta, acest apel fiind respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 647 din 28.03.2003, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, tribunalul a apreciat că soluţia primei instanţe de respingere a cererii reclamantei pentru lipsa calităţii procesuale active a acesteia este corectă chiar şi în raport de probatoriul nou administrat în apel.
S-a avut în vedere în acest sens, pe de o parte, că certificatul de calitate de moştenitor depus la dosar este insuficient pentru a se stabili legătura dintre apelanta-reclamantă şi fostul proprietar al imobilului litigios, I.I.B., iar, pe de altă parte, că nu s-a făcut dovada identităţii între imobilul din actul de vânzare-cumpărare atacat şi cel menţionat în actul de proprietate al pretinsului al reclamantei, numele străzii pe care sunt situate acestea fiind diferit.
De asemenea, tribunalul a reţinut că apartamentul la care se referea Contractul de vânzare-cumpărare nr. 4841/1941 s-a aflat, începând cu încheierea acestei convenţii, în coproprietatea soţilor B., iar apelanta-reclamantă nu a arătat care este actuala situaţie legală a coproprietarei E.I.B.
Decizia pronunţată în apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă, care a criticat-o ca fiind lipsită de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă) pentru următoarele motive:
în mod greşit tribunalul nu a reţinut ca dovedită, pe baza certificatului de moştenitor depus la dosar, calitatea sa de moştenitoare a defunctului I.I.B.
Acest certificat a fost eliberat de un public, în cadrul unei proceduri în care s-a verificat toată documentaţia din care reiese legătura dintre moştenitor şi autorul său; el este un act autentic şi atâta timp cât n-a fost desfiinţat îşi produce efectele, făcând dovada calităţii de moştenitor.
Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii atunci când a apreciat ca fiind relevantă în soluţionarea cauzei situaţia juridică a coproprietarei E.I.B., deoarece acţiunea dedusă judecăţii nu are ca obiect revendicarea imobiliară, spre a fi necesar acordul tuturor comoştenitorilor la promovarea ei, ci constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare, la care această regulă nu se aplică; recurenta a precizat că în calitate de moştenitoare a autorului său I.I.B. are interes să solicite constatarea nulităţii absolute a unui act care îi lezează drepturile sale de moştenitor, făcând totuşi menţiunea că E.I.B. este predecedată autorului său I.I.B.
S-a reţinut greşit în apel că nu există identitate între apartamentul din actul de proprietate al autorului său şi actul de vânzare-cumpărare atacat, în condiţiile în care numărul străzii, numărul apartamentului şi etajul coincid în cele două acte.
Chiar dacă ar fi existat o asemenea îndoială, recurenta a susţinut că instanţa, în virtutea rolului său activ, trebuia să emită o adresă către Primăria Sectorului 2 Bucureşti – Serviciul pentru a verifica dacă strada R.C. este fosta stradă M.; în plus, s-a arătat că intimatul nu a contestat identitatea imobilului, respectiv că actuala stradă R.C. s-a numit în trecut strada M.
Ca înscrisuri noi, conform art. 305 din Codul de procedură civilă, recurenta a depus la dosar, în copie, certificatul de deces al numitei E.I.B. şi adresele nr. 250962 din 29.07.2003 şi nr. 25.0962 din 2.08.2003 emise de Serviciul Impunere Persoane Fizice şi, respectiv, de Direcţia Venituri Buget Local, Serviciul Impunere Persoane din cadrul Consiliului Local al Sectorului 2 Bucureşti.
Curtea a constatat că recursul este fondat pentru considerentele expuse în continuare:
Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că Certificatul de calitate de moştenitor nr. 374 din 23.10.2002, emis de B.N.P. din Lipova, judeţul Arad, administrat ca act nou în apel, este insuficient pentru dovedirea calităţii reclamantei de moştenitoare a defunctului I.I.B., pretinsul proprietar originar al imobilului ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat în litigiu.
Certificatul de calitate de moştenitor sus-menţionat a fost eliberat de notarul public în baza art. 76 şi art. 84 din Legea nr. 36/1995, în cadrul procedurii succesorale necontencioase şi cuprinde constatări referitoare la calitatea reclamantei-recurente de moştenitoare a defunctului I.I.B.
Certificatul astfel eliberat, atâta timp cât nu a fost desfiinţat, face dovadă deplină în privinţa calităţii de moştenitor, conform art. 84 din Legea nr. 36/1995, aşa încât, faţă de forţa probantă recunoscută de lege acestui act, trebuia reţinută ca dovedită, pe baza lui, calitatea reclamantei-recurente de moştenitoare a defunctului I.I.B., fără a mai fi necesară administrarea altor dovezi pe acest aspect.
De vreme ce reclamanta a probat calitatea sa de moştenitoare a defunctului I.I.B., ca şi dreptul de proprietate al acestuia, prin depunerea la dosar a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4841 din 15.02.1941 de fostul Tribunal Ilfov – Secţia Notariat, ea îşi legitimează calitatea procesuală activă în cauză.
în acest context, confirmând soluţia fondului de respingere a acţiunii reclamantei pentru lipsa calităţii procesuale active a acesteia, cu motivarea că certificatul de calitate de moştenitor prezentat în apel este insuficient pentru a se stabili legătura dintre reclamantă şi proprietarul originar al imobilului, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 84 din Legea nr. 36/1995, ceea ce a ocazionat motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Hotărârea tribunalului a fost criticată şi sub aspectul modului în care s-a dezlegat problema identităţii dintre apartamentul menţionat în contractul de vânzare-cumpărare al autorului reclamantei-recurente şi cel menţionat în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a cerut a fi constatată în litigiu.
Critica este fondată în raport de actele noi administrate în recurs, reţinându-se ca dovedită identitatea de imobil, în condiţiile în care numărul apartamentului, numărul etajului şi numărul străzii pe care acesta este situat coincid în ambele contracte de vânzare-cumpărare, respectiv contractul de vânzare-cumpărare al autorului recurentei autentificat sub nr. 4841 din 15.02.1941 de fostul Tribunal Ilfov- Secţia Notariat şi Contractul de vânzare-cumpărare nr. 4498 din 21.04.2000, asupra căruia poartă acţiunea în nulitate, iar în recurs s-a probat şi identitatea străzii sub care apare identificat amplasamentul apartamentului litigios în cele două contracte de vânzare-cumpărare menţionate anterior, respectiv că strada R.C. menţionată în contractul atacat este fosta stradă M., denumire sub care apare menţionată strada imobilului litigios în actul autorului reclamantei-recurente; în acest sens este Adresa nr. 250962 din 29.07.2003 a Serviciului de Impunere Persoane Fizice, în care se vorbeşte despre apartamentul situat în Bucureşti, pe strada R.C., fostă strada M.
Recurenta a invocat şi faptul că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a legii atunci când a apreciat ca relevantă în soluţionarea cauzei situaţia coproprietarei E.I.B., deoarece faţă de obiectul acţiunii deduse judecăţii-constatare nulitate contract de vânzare-cumpărare – nu era necesar acordul tuturor comoştenitorilor la promovarea acestei acţiuni.
Este adevărat că din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4841/1941 reiese că apartamentul litigios a fost coproprietatea soţilor E.I.B. şi I.I.B. şi că reclamanta-recurentă a făcut dovada calităţii sale de moştenitoare numai de pe urma unuia dintre coproprietari, şi anume de pe urma lui I.I.B.; cu privire la E.I.B., recurenta a dovedit doar că este predecedată autorului său I.I.B., decedat la 26.02.1967 (conform menţiunilor din Certificatul de calitate de moştenitor nr. 374/2002), depunând în recurs copia certificatului de deces al acesteia, care îi atestă ca dată a decesului 16.02.1944.
Independent de faptul că autorul reclamantei-recurente ar fi sau nu singurul moştenitor al coproprietarei E.I.B., recurenta-reclamantă şi-a justificat vocaţia succesorală concretă la moştenirea unuia dintre coproprietari, I.I.B., prin dovedirea calităţii sale de moştenitoare a acestuia şi de aceea ea are calitatea de a promova singură o acţiune în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul coproprietatea autorului său, deoarece o astfel de acţiune nu are caracterul unui act de dispoziţie, aşa încât să fie necesară promovarea ei de către toţi coproprietarii în virtutea regulei umanităţii, aplicabilă exclusiv actelor de dispoziţie, ci are caracterul unui act de conservare, care, profitând tuturor copărtaşilor, poate fi efectuat de oricare dintre ei, fără acordul celorlalţi.
Prin urmare, şi critica formulată pe acest aspect apare ca fondată, ceea ce determină şi din acest punct de vedere incidenţa în speţă a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Luând în considerare argumentele prezentate, Curtea a apreciat că reclamanta are calitate procesuală activă în cauză, astfel că recursul acesteia apare ca fondat şi a fost admis în baza art. 312 alin. 3, raportat la art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, cu consecinţa modificării deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantei; întrucât în mod greşit prima instanţă a soluţionat pricina pe excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, fără a intra în cercetarea fondului, sentinţa pronunţată de aceasta a fost anulată, conform art. 297 alin. 1 din Codul de procedură civilă, urmând ca evocarea fondului să se facă conform aceluiaşi text de lege, de instanţa de apel, care este Curtea de Apel Bucureşti; prin urmare, Curtea a reţinut cauza pentru evocarea fondului, ca instanţă de apel.
Stabilirea competenţei curţii de apel ca instanţă de apel are în vedere dispoziţiile art. 3 pct. 2 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, intrată în vigoare la 27.08.2003, dispoziţii aplicabile proceselor în curs de judecată începute sub legea anterioară, cum este şi cel prezent, conform art. II alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003.
