În motivarea cererii sale, creditoarea arată că prin contractul de închiriere nr. X/14.12.2005, i-a închiriat debitoarei spaţiul comercial din centrul comercial.
Suma reprezentând chirii, marketing, utilităţi, cheltuieli comune este cuprinsă în facturi acceptate la plată. Prin adresa nr. A/14.01.2010, debitoarea confirmă un debit de 256.838,15 lei.
În termen legal, debitoarea a formulat contestaţie la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei promovată de creditoare şi a arătat că prin ordonanţa nr.B/10.11.2009 a Tribunalului Iaşi s-a stabilit că datorează creditoarei suma de 67.542,18 lei, din care în urma executării silite potrivit dreptului comun s-a distribuit creditorului suma de 29.843,64 lei, debit şi 9111,04 lei TVA. Suma de recuperat, de 28.587,5 lei nu depăşeşte valoarea prag prevăzută de art. 3 pct.12 din Legea 85/2006. susţine debitoarea că, de vreme ce creditoarea deţine deja un dosar de silită, prezenta cerere are drept scop constrângerea debitorului. Solicită obligarea creditorului la plata unei cauţiuni în baza art. 33 al.3 din Legea 85/2006.
La termenul de judecată din 1.11.2010, instanţa a respins cererea debitoarei de obligare a creditoarei la consemnarea unei cauţiuni.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine cele ce urmează:
În fapt, între părţi s-au derulat relaţii comerciale în baza contractului de închiriere din 14.12.2005, precum şi actelor adiţionale. Astfel, creditoarea a închiriat debitoarei un spaţiu comercial, aceasta obligându-se potrivit dispoziţiilor art. 4 să achite chiria aferentă lunar şi în avans pentru luna următoare în prima zi lucrătoare a fiecărei luni. De asemenea, potrivit art. 18 din contract, debitoarea s-a obligat şi la plata unei sume lunare cu titlu de promovare şi marketing, iar potrivit art. 20 s-a obligat să achite cheltuielile comune şi cu utilităţile.
Ca urmare, au fost emise facturile depuse de creditoare la dosar.
În drept, potrivit dispoziţiilor art 33 alin 1 din legea 85/2006, orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii prevăzute de prezenta lege împotriva unui debitor prezumat în poate introduce o cerere introductivă in care va preciza cuantumul şi temeiul creanţei, existenţa unei garanţii reale constituite de debitor sau instituită in temeiul legii, existenţa unor măsuri asiguratorii asupra bunurilor debitorului, declaraţia privind eventuala intenţie de a participa la reorganizarea debitorului.
Conform art 3 pct 6 din lege, prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 90 de zile. De asemenea, conform art 3 pct 1 din acelaşi act normativ, insolvenţa este acea stare a patrimoniului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile.
Dispoziţiile menţionate trebuie coroborate cu prevederile art 379 alin 3 cod proc civ , conform cărora o creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau chiar recunoscute de el.
Ca orice înscris sub semnătură privată, contractul necontestat de debitor face dovada cu privire la tot ceea ce este menţionat in cuprinsul lui. In materie comercială, debitorul este de drept în întârziere la data scadenţei, nefiind necesară nici o formalitate. Prin urmare, creanţa creditorului este certă, existenţa ei rezultând chiar din convenţia părţilor, contractul de închiriere, coroborat cu facturile fiscale acceptate de debitoare prin semnătură.
În ceea ce priveşte lichiditatea creanţei, suma datorată rezultă din aceleaşi facturi.
Creanţa este şi exigibilă, părţile convenind prin contract termenele de plată şi acestea fiind reluate pe fiecare factură în parte.
Pentru cea mai mare parte a facturilor a trecut termenul de 90 de zile de la scadenţă, iar valoarea acestora depăşeşte valoarea prag de 45.000 lei.
În ceea ce priveşte susţinerile debitoarei în contestaţie, aceasta invocă neîntrunirea valorii prag de către creanţa creditorului. Susţine astfel că ar datora în baza ordonanţei B/10.11.2009 a Tribunalului Iaşi doar suma de 67.542,18 lei, din care s-a recuperat pe calea executării silite valoarea de 38.954,68 lei.
Verificând susţinerea debitoarei, instanţa constată că nu este exactă. Astfel, prin ordonanţa menţionată, pronunţată la data de 10.11.2009, debitoarea a fost obligată să plătească creditoarei suma de 67501,68 lei, contravaloarea unor 8 facturi. În considerentele hotărârii, instanţa face menţiuni referitoare la facturile X/2009 şi Y/2009.
Chiar creditoarea confirmă că ordonanţa priveşte facturile X/15.05.2009, Y/25.03.2009,Z/23.12.2008.
Cu toate acestea, însumând ceea ce debitoarea nu a achitat din ordonanţa pusă în executare(28.587,5 lei) cu valorile facturilor emise după data pronunţării ordonanţei şi scadente de mai mult de 90 de zile se depăşeşte valoarea prag cerută de lege. Mai mult decât atât, instanţa va avea în vedere şi confirmarea de către debitoare a unui debit de 256.838,15 lei(fila 65 dosar).
Alte apărări nu sunt făcute de debitoare, care de altfel nu a contestat facturile depuse la dosar, nici starea sa de insolvenţă.
Cum creditorul are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă mai mult de 90 de zile în cuantum total de peste 45.000 lei, se naşte în defavoarea debitorului o prezumţie relativă de insolvenţă potrivit art. 3 lit a din Legea 85/2006.
Faţă de acestea, instanţa urmează a verifica situaţia debitoarei, pentru a aprecia asupra îndeplinirii condiţiei prevăzute de dispoziţiile art. 3 pct. 1 din privind procedura insolvenţei, referitoare la insolvenţa debitoarei.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, scopul acestui act normativ este „instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţa.”, iar „insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile”.
Instanţa are în vedere, în general, la aprecierea capacităţii de plată a debitoarei, ansamblul operaţiunilor comerciale pe care aceasta le desfăşoară, datoriile lunare ale acesteia şi posibilităţile sale financiare, concluzii deduse din analiza documentelor contabile. In condiţiile în care debitoarea nu a înţeles să se folosească de înscrisurile care i-ar fi putut dovedi capacitatea de a face faţă datoriilor exigibile, instanţa apreciază că aceasta nu a reuşit să răstoarne prezumţia de insolvenţă ce operează în defavoarea sa.
Pentru toate aceste motive, instanţa va respinge în baza art. 33 al.4 contestaţia debitoarei şi va admite cererea creditoarei şi va dispune deschiderea procedurii generale a insolvenţei împotriva debitorului.
