Din probele cauzei a rezultat că intimaţii, ai terenului pe care recurentul a ridicat construcţia, nu şi-au valorificat dreptul de a invoca dobândirea proprietăţii prin accesiunea artificială imobiliară şi, în consecinţă, câtă vreme nu au optat în sensul celor permise de dispoziţiile art. 494 din Codul civil, aceştia nu pot fi obligaţi să-l despăgubească pe constructor.
într-o atare situaţie, constructorul nu are la îndemână o acţiune în realizare în intervalul cuprins între momentul ridicării construcţiei şi cel în care proprietarul îşi manifestă voinţa de a valorifica drepturile prevăzute de art. 494 din Codul civil.
Aşa fiind, constructorul poate introduce o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 111 din Codul de procedură civilă, prin care să ceară să se constate calitatea sa de constructor de bună-credinţă, precum şi stabilirea întinderii drepturilor decurgând din aceasta şi de care vor depinde existenţa şi limitele dreptului la despăgubire în momentul opţiunii proprietarului.
(Decizia nr. 110 din 2 februarie 2004 – Secţia a IlI-a civilă)
Prin cererea înregistrată la 27 august 2001, reclamantul M.B. i-a chemat în judecată pe pârâţii D.C., D.P. şi D.R., solicitând să se constate calitatea sa de constructor de bună-credinţă a construcţiei de 8 m/4 m, edificată pe terenul pârâţilor, situat în municipiul Turnu Măgurele.
în motivarea acţiunii s-a arătat că, având consimţământul pârâţilor D.C. şi D.P., a edificat în luna aprilie 1996 o construcţie compusă din două încăperi, cu material şi manoperă proprii, ulterior dându-şi acordul şi pârâtul D.R.
La 7 septembrie 2000, pârâtul D.P. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate calitatea sa de constructor de bună-credinţă asupra imobilului ridicat pe terenul familiei D. din Turnu Măgurele.
în motivare, s-a arătat că în aprilie 1997 a edificat împreună cu pârâtul o construcţie compusă din parter şi etaj de 3/3,70 mp.
De asemenea, a mai invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului M.B.
La 3 octombrie 2001, reclamantul şi-a completat acţiunea chemându-l în judecată şi pe pârâtul N.M., solicitând obligarea acestuia la plata echivalentului în lei a sumei de 2.000 USD, reprezentând valoarea cu care s-a îmbogăţit fără just temei ca urmare a edificării construcţiei, şi să se constate un drept de retenţie asupra construcţiei până la momentul restituirii valorilor în limita îmbogăţirii.
Judecătoria Turnu Măgurele, prin Sentinţa civilă nr. 1475 din 2 iulie 2002, a admis în parte acţiunea principală, a constatat că reclamantul a edificat în Turnu Măgurele o construcţie în valoare de 62.067.468 lei, a respins ca nefondată cererea reconvenţională şi excepţiile privitoare la tardivitatea acţiunii, a respins ca nefondată cererea pentru despăgubiri formulată de reclamantul-pârât M.B. la 9 ianuarie 2002 şi pentru acordarea dreptului de retenţie, a obligat pârâţii la plata cheltuielilor de judecată către reclamantul-pârât M.B., în sumă de 21.019.048 lei.
în considerentele sentinţei s-a reţinut că reclamantul a edificat cu acordul pârâţilor o construcţie cu destinaţie de cabinet medical, pe terenul acestora, în cursul anului 1997. Construcţia nu a mai fost finalizată din motive financiare.
Acordul pârâţilor rezultă atât din pasivitatea acestora în momentul efectuării lucrărilor, cât şi din recunoaşterea acestora din întâmpinare.
Valoarea construcţiilor a fost stabilită de expertul desemnat în cauză la 62.067.468 lei.
S-a mai reţinut că imobilul proprietatea pârâţilor a fost înstrăinat la 4 septembrie 2001 pârâtului N.M.
împotriva acestei sentinte au declarat apel pârâţii D.P., D.C. şi reclamantul M.B.
în apel pârâţii au criticat sentinţa ca nelegală şi netemeinică, considerând că nu există o justificare a vreunui interes legitim al reclamantului, deoarece ei n-au contestat buna-credinţă a acestuia, cererea fiind inadmisibilă.
Apelantul-reclamant M.B. nu a formulat motive de apel, iar ulterior, la 31.10 2002, a renunţat la judecarea apelului.
Tribunalul Teleorman, prin Decizia civilă nr. 191 A din 8 mai 2002, a admis apelul formulat de pârâţii D.P. şi D.C., a luat act de renunţarea la judecată a apelantului M.B., a schimbat sentinţa apelată în sensul respingerii ca inadmisibilă a acţiunii în constatare şi a înlăturat obligarea pârâţilor de la plata cheltuielilor de judecată către reclamantul M.B., a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei şi l-a obligat pe intimatul M.B. la plata cheltuielilor de judecată din apel.
în considerentele deciziei s-a reţinut că acţiunea în constatare este inadmisibilă, deoarece pârâţii nu au contestat că reclamantul este de bună-credinţă, aceştia fiind de acord chiar să-l despăgubească cu o sumă de bani reprezentând contravaloarea materialelor de construcţie şi a manoperei încorporate în construcţie. S-a mai reţinut că ulterior reclamantul şi-a modificat acţiunea, solicitând ca pârâţii să-l despăgubească cu suma de 2.000 USD, în echivalentul în lei la cursul zilei de plată, în această situaţie instanţa de fond trebuind să constate că acţiunea în constatarea bunei-credinţe a pârâtului era inadmisibilă.
S-a considerat că şi motivul de apel privitor la cheltuielile de judecată este fondat, deoarece acestea nu au fost dovedite cu ordin de deplasare care să justifice datele efectuării călătoriilor, cine le-a efectuat şi în ce scop, sens în care s-a modificat sentinţa, înlăturându-se obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată.
La 9.07.2003, reclamantul M.B. a formulat cerere de rectificare a deciziei, în conformitate cu art. 281 din Codul de procedură civilă, pentru omisiunile din încheierea de şedinţă din 23.04.2003, arătând că nu s-au consemnat excepţiile lipsei declaraţiei de apel a apelanţilor şi în subsidiar cea a tardivităţii acestora, o cerere de completare a deciziei, întemeiată pe art. 2812 din Codul de procedură civilă, solicitând ca instanţa să se pronunţe asupra cererii in rem verso conexă acţiunii introductive de instanţă, precum şi o cerere de lămurire a înţelesului şi întinderii dispozitivului, în sensul dacă s-a schimbat în tot sau în parte sentinţa instanţei de fond şi ce dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute.
Tribunalul Teleorman, prin încheierea din 5.09.2003, a soluţionat cererea de îndreptare a erorilor materiale, în sensul respingerii acesteia.
împotriva Deciziei civile nr. 191 A din 8.05.2003, cât şi a încheierii din 5.09.2003, reclamantul M.B. a declarat recurs.
în motivarea recursului referitor la Decizia civilă nr. 191 A din 8.05.2003, a arătat că este incident art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă, întrucât căile de atac sunt cele prevăzute de lege, menţiunea greşită că hotărârea instanţei de fond este cu recurs nedeschizând această cale părţii interesate.
Instanţa a greşit atunci când a respins excepţia inexistenţei declaraţiei de apel şi, în subsidiar, aceea a tardivităţii apelului declarat de pârâta D.C., considerând că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii.
Cea de a doua critică se referă la greşita înlăturare a obligaţiei pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată integral, apelanţii-pârâţi criticând doar cuantumul cheltuielilor de transport.
Astfel, s-a acordat mai mult decât s-a cerut. S-a considerat de asemenea că hotărârea este nemotivată sub acest aspect, ceea ce face incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă.
O altă critică, întemeiată pe art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă, se referă la greşita soluţionare a motivului de apel al apelanţilor-pârâţi privind cheltuielile de judecată, întrucât din dosar rezultă elemente care să contureze şi să justifice acordarea cheltuielilor de transport.
Recurentul consideră că deşi a fost schimbată în parte sentinţa de fond prin înlăturarea din dispozitiv a obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina pârâţilor, rezultă o admitere în totalitate a motivelor formulate în calea de atac.
Ultima critică, întemeiată pe art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, are în vedere interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 111 din Codul de procedură civilă.
Recurentul a susţinut că cel ce se pretinde constructor de bună-credinţă nu are o acţiune în realizare în intervalul cuprins între momentul edificării construcţiei şi momentul în care proprietarul terenului îşi manifestă voinţa de a-şi valorifica drepturile prevăzute de art. 494 din Codul civil.
în recursul formulat împotriva încheierii nr. 293 din 5.09.2003, s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor procedurale, instanţa de apel ar fi trebuit să pronunţe cel puţin două hotărâri, respectiv o încheiere în camera de consiliu pentru soluţionarea cererii de îndreptare a erorii materiale şi cererii de lămurire a întinderii dispozitivului, precum şi o hotărâre separată, în şedinţă publică, privind cererea de completare a hotărârii.
Pronunţând o singură încheiere, rezultă că s-ar fi soluţionat doar cererea de lămurire a întinderii dispozitivului.
S-a considerat de asemenea că această încheiere este nemotivată, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii şi a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a admis recursul formulat împotriva Deciziei civile nr. 191 A din 8.05.2003, având în vedere dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, privind greşita interpretare a dispoziţiilor art. 111 din în raport de situaţia de fapt şi de drept rezultată din actele şi lucrările dosarului.
în cauză, reclamantul a solicitat să se constate calitatea sa de constructor de bună-credinţă asupra unei construcţii pe care a edificat-o cu destinaţia de laborator de tehnică medicală pe terenul pârâţilor-intimaţi situat în municipiul Turnu Măgurele.
în urma probelor administrate, a rezultat că proprietarii terenului, pârâţii-intimaţi, nu şi-au valorificat dreptul de a invoca dobândirea proprietăţii prin accesiune asupra construcţiilor, până la data introducerii acţiunii, precum şi faptul că nu s-a finalizat construcţia în întregul său.
Atâta vreme cât proprietarul terenului nu îşi valorifică dreptul de a invoca dobândirea proprietăţii prin accesiune asupra construcţiilor, el nu poate fi obligat să-l despăgubească pe constructor.
într-o astfel de situaţie, constructorul nu are o acţiune în realizare în intervalul cuprins între momentul ridicării construcţiei şi momentul în care proprietarul terenului îşi manifestă voinţa de a valorifica drepturile prevăzute de art. 494 din Codul civil sau născute din convenţia părţilor. Aşa fiind, constructorul poate introduce o acţiune întemeiată pe art. 111 din Codul de procedură civilă, prin care să ceară să se constate calitatea de constructor de bună-credinţă, calitate ce rezultă din acordul primit de reclamant de la pârâţi, în calitate de proprietari ai terenului, în sensul edificării construcţiei, precum şi stabilirea întinderii drepturilor decurgând din calitatea respectivă.
O atare cerere nu este inadmisibilă cu motivarea dată de tribunal, deoarece reclamantul a urmărit stabilirea calităţii în care a construit, calitate de care vor depinde existenţa şi întinderea dreptului său la despăgubire în momentul în care proprietarul terenului îşi va manifesta voinţa de a prelua construcţia.
Aceasta presupune stabilirea raportului juridic existent între proprietarii iniţiali ai terenului, intimaţii-pârâţi, şi constructori.
Recursul este fondat şi în ceea ce priveşte greşita soluţionare a motivului de apel referitor la cheltuielile de judecată acordate de instanţa de fond.
Potrivit art. 274 din Codul de procedură civilă, partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, iar judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut.
Reclamantul a probat cu înscrisurile de la dosar efectuarea unor cheltuieli de transport al avocatului cu mijloacele de transport în comun, situaţie în care nu era posibil ca reclamantul să emită delegaţie pentru avocat ori avocatul să-şi emită sieşi delegaţie pentru prezentarea în instanţă.
în ce priveşte celelalte motive de recurs invocate, acestea nu sunt fondate.
Faptul că apelanţii şi-au intitulat calea de atac “recurs”, şi nu “apel”, nu atrage inexistenţa cererii de apel ori tardivitatea acesteia, deoarece, astfel cum a subliniat şi recurentul, calea de atac vine de la lege, şi nu de la judecător.
Exercitând în termen calea de atac împotriva sentinţei instanţei de fond şi fiind înaintată instanţei competente, aceasta îndeplineşte cerinţele art. 282 alin. 1 din Codul de procedură civilă, iar intitularea greşită a acesteia de către partea care a exercitat-o nu atrage sancţiunea nulităţii, întrucât aceste nulităţi sunt prevăzute expres şi limitativ în art. 287 alin. 2 din Codul de procedură civilă; în plus, instanţa, în baza art. 84 din Codul de procedură civilă, are posibilitatea calificării corecte a căii de atac, cum corect s-a procedat de tribunal.
în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă privind nemotivarea deciziei referitor la înlăturarea cheltuielilor de judecată, se observă că decizia a fost motivată sub acest aspect, nefiind incident motivul de recurs menţionat.
Nici critica întemeiată pe acelaşi articol, referitoare la schimbarea în parte a sentinţei, nu poate fi reţinută, întrucât în apel nu s-a schimbat decât soluţia dată capătului de cerere privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, lăsând neschimbată soluţia dată în dezlegarea celorlalte capete de cerere referitoare la cererea reconvenţională, soluţionarea excepţiilor, cererea pentru acordarea de despăgubiri, ca şi pentru acordarea unui drept de retenţie.
Asupra recursului formulat împotriva încheierii de rectificare nr. 293 din 5.09.2003, Curtea a apreciat că acesta a rămas fără obiect, având în vedere admiterea recursului formulat împotriva deciziei pronunţate în apel, pe fondul cauzei, ceea ce atrage modificarea deciziei în sensul respingerii apelului pârâţilor D.P. şi D.C., ca nefondat.
în consecinţă, criticile formulate nu au mai fost analizate, întrucât decizia la care se referea încheierea nr. 293 din 5.09.2003 a fost modificată, iar rectificările pe care recurentul le-a solicitat pe calea prevăzută de art. 281 şi art. 2812 din Codul de procedură civilă nu mai au în prezent obiect.
Astfel fiind, în baza art. 312 din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, a admis recursul formulat împotriva Deciziei civile nr. 191 A din 8.05.2003, a respins recursul împotriva încheierii nr. 293 din 5.09.2003, ca fiind rămas fără obiect, a modificat decizia recurată, în sensul respingerii apelului formulat de pârâţi ca nefondat, şi a menţinut dispoziţiile instanţei de apel prin care s-a luat act de renunţarea reclamantului la judecarea cererii de apel.
