La o examinare mai atentă a situaţiei din unitate (număr de angajaţi, situaţia economico – financiară), se constată o necorelare între temeiul desfacerii contractului individual de muncă, respectiv art. 68 lit. b reţinut de instanţa de fond, în raport de numărul de angajaţi relevat de organigramă şi prevederile art. 69 lit. b din Codul muncii.
S-a impus casarea sentinţei şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea pe fond, iar cu această ocazie urmează ca instanţa de fond să clarifice aceste aspecte, încât să se evite neconcordanţele dintre motivarea în drept şi considerentele sentinţei.
Prin cererea introductivă de instanţă, înregistrată sub nr. 5545/86/2007 la Tribunalul Suceava, reclamantul P.F., în contradictoriu cu S.C. M”. S.A. Suceava a solicitat anularea deciziei nr. 168/8.08.2007, obligarea la plata drepturilor salariale aferente lunilor iulie şi august 2007, a indemnizaţiei de concediu de odihnă, a compensării băneşti a două zile de concediu, la plata primei de vacanţă, a tichetelor de masă pentru luna august şi a contribuţiilor la bugetul de stat pentru lunile iunie, iulie, august.
Ulterior, reclamantul şi-a completat acţiunea în sensul că a solicitat şi plata daunelor determinate de concedierea ilegală.
În motivarea contestaţiei, reclamantul a arătat că decizia atacată emisă de Consiliul de Administraţie în baza unei hotărâri anterioare, nu are temei legal, nu a fost respectat termenul de preaviz şi dată cu încălcarea art. 67 din Codul muncii.
De asemenea, nu i-a eliberat dovada achitării contribuţiilor la bugetul asigurărilor de stat.
În final, acelaşi reclamant a arătat că întrucât decizia nu a fost ştampilată de angajator, nu poate beneficia de ajutor de şomaj, iar în realitate concedierea dispusă a fost o decizie de concediere colectivă şi nu individuală.
În întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată, cu motivarea că măsura concedierii reclamantului s-a dispus urmare a hotărârii Consiliului de Administraţie de reducere a personalului, nefiind efectuată în cauză o concediere colectivă, ci individuală, fiind concediate 23 de persoane.
Aceeaşi pârâtă a arătat că măsura concedierii a fost dispusă urmare a situaţiei financiare deficitară a societăţii, achitându-i-se contestatorului toate drepturile salariale pentru luna iulie 2007 şi tichetele de masă pentru luna august, celelalte drepturi salariale fiind incluse în lichidarea de pe luna august.
După certificarea şi analizarea probatoriului administrat în cauză, Tribunalul Suceava a admis în parte acţiunea reclamantului, a anulat decizia nr. 168 din 8.08.2007 emisă de intimată, a dispus reintegrarea contestatorului şi drepturile salariale de la data de 1 august 2007 şi până la reintegrarea efectivă.
Prin aceeaşi sentinţă pârâta a fost obligată să-i plătească contestatorului indemnizaţia aferentă concediului de odihnă şi prima de concediu pentru anul 2007.
Cererile privind virarea contribuţiilor la bugetul de stat şi plata daunelor morale au fost respinse ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că măsura concedierii reclamantului s-a dispus în baza art. 65 lit. c”, 55 lit.”c” şi 58 alin. 1 din Codul muncii şi în baza Hotărârii Consiliului de Administraţie.
În opinia unităţii, temeiul legal al desfacerii contractului l-a constituit art. 65 din Codul muncii, urmare a desfiinţării locului de muncă ocupat de salariat.
Prin Hotărârea Consiliului de Administraţie din 7.08.2007 s-a decis reducerea personalului societăţii cu un număr de 38 de persoane.
Ori, în conformitate cu dispoziţiile art. 68 lit. b” din Codul Muncii, dacă angajatorul disponibilizează cel puţin 10% din angajaţi atunci când numărul acestora depăşeşte 100 şi este mai mic de 300, vorbim despre o concediere colectivă.
Potrivit organigramei din 30.06.2007 societatea pârâtă figura cu 249 angajaţi, iar după data de 21.08.2007 mai figura cu 162 angajaţi.
Drept consecinţă, dacă s-ar avea în vedere numai numărul de angajaţi pentru care s-a luat măsura reducerii de personal se constată că acesta se încadrează în dispoziţiile art. 68 lit. b” din Codul muncii, nemaiţinând cont de ceilalţi salariaţi, cărora le-au încetat sau li s-a desfăcut contractele de muncă pentru alte considerente.
În aceste condiţii, fiind vorba de o concediere colectivă, angajatorul avea obligaţia de a da curs dispoziţiilor art. 69 şi următoarele din Codul muncii, respectiv de a iniţia consultări cu sindicatul sau cu reprezentanţii salariaţilor cu privire la metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective, la atenuarea consecinţelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale, să notifice măsura concedierii inspectoratului teritorial de muncă şi agenţiei teritoriale a forţei de muncă.
Cum decizia nr. 168 din 8.08.2007 a fost emisă cu nerespectarea acestor dispoziţii legale, instanţa de fond, în temeiul art. 76 din Codul muncii, a dispus anularea acesteia şi reintegrarea reclamantului pe postul deţinut anterior.
Consecinţă a anulării deciziei s-a făcut aplicare şi a dispoziţiilor art. 78, 154, 145, 61 şi 141 alin. 4 din Codul muncii, referitoare la drepturi salariale, indemnizaţia de concediu de odihnă, prima de vacanţă şi concediu de odihnă compensat.
Împotriva sentinţei a declarat recurs S.C. M”. S.A. Suceava pe care a criticat-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă.
În dezvoltarea motivelor, recurenta a arătat că greşit prima instanţă a reţinut în cauză că în unitate a fost o concediere colectivă, în realitate reducerea personalului în societate s-a datorat restrângerii de activitate ca urmare a dificultăţilor economice şi de greutăţile financiare datorită ritmului scăzut al investiţiilor din ultimii ani, reducerea volumului de vânzări la maşini unelte pe piaţa internă şi care a influenţat negativ disponibilităţile băneşti în contul societăţii pârâte.
Verificând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs şi prevederile legale în materie, curtea constată că recursul este întemeiat.
Astfel, în preambulul deciziei de concediere se prevede că încetarea contractului de muncă are temei legal dispoziţiile art. 65 lit. c din Codul Muncii.
Prevederile acestui articol vizează concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a dificultăţilor economice, a transformărilor tehnologice sau a reorganizării activităţii.
În opinia instanţei de fond, natura concedierii dispusă de societate s-ar încadra în dispoziţiile art. 68 lit. b Codul muncii, criteriul avut în vedere fiind al numărului de angajaţi.
În atare condiţii a avut loc o concediere colectivă, unde angajatorul avea obligaţia de a da curs dispoziţiilor art. 69 şi urm. din Codul muncii.
Ori, decizia contestată a fost emisă fără respectarea dispoziţiilor prevăzute de art. 69 din Codul muncii, încât contestaţia a fost admisă, iar decizia de concediere anulată.
Anularea a avut drept efect şi asupra drepturilor de care contestatorul a fost frustrat, fiind repus în situaţia anterioară.
Aceeaşi instanţă reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 68 lit. b din Codul muncii, dacă angajatorul disponibilizează cel puţin 10% din angajaţi, atunci când numărul acestora depăşeşte 100 şi este mai mic de 300, vorbim despre o concediere colectivă.
Ori, potrivit organigramei din 30.06.2007, societatea pârâtă figura cu 249 angajaţi, iar după data de 21.08.2007 mai figura cu 162 angajaţi.
La o examinare mai atentă a situaţiei din societate (număr angajaţi, situaţie economico-financiară) se constată o neconcordanţă, o necorelare între motivul desfacerii contractul individual de muncă, temeiul legal respectiv art. 68 lit. b reţinut de instanţă, în raport de numărul de angajaţi relevat de organigramă şi prevederile art. 69 lit. b.
Drept consecinţă, cu ocazia soluţionării cauzei pe fond aceste aspecte trebuiau clarificate, armonizate, încât să se evite disparităţile dintre motivarea în drept şi considerentele hotărârii.
Nelămurindu-se explicit aceste aspecte, hotărârea primei instanţe a fost dată cu necercetarea fondului, ceea ce în temeiul art. 312 pct. 3 Cod proc. civilă a atras casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
