Proba actului secret în cadrul unei acţiuni prin care se solicită să se constate caracterul simulat al adjudecării unui imobil (în speţă actul ascunzând o înstrăinare şi simulând o silită finalizată prin ordonanţă de adjudecare) poate fi asimilată de către terţul faţă de convenţia secretă prin orice mijloc de probă, inclusiv prin proba cu martori.
Deşi reclamanta are calitatea de succesoare a proprietarului al cărui imobil se pretinde că a fost vândut silit, nu poate fi asimilată avânzilor cauză cu privire la înţelegerea secretă. în situaţia în care succesorii universali invocă fraudarea intereselor lor (în speţă diminuarea patrimoniului succesoral), ei dobândesc, în materie de simulaţie, calitatea de terţi, având de probat un fapt, şi nu un act juridic.
(Decizia nr. 1268 din 27 mai 2003 – Secţia a IV-a civila)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamanta G.M. l-a chemat în judecată pe pârâtul O.N., solicitând să se pronunţe o hotărâre prin care să se constate caracterul simulat al adjudecării imobilului din Bucureşti, sector 1, conform Ordonanţei de adjudecare nr. 936 din 16.11.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, constatarea nulităţii absolute a actului secret şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.
S-a arătat, în motivarea cererii, că vânzarea silită a imobilului menţionat, ce a aparţinut soţului său, ascunde, în fapt, o înstrăinare, şi nu o executare silită, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 9 alin. 7 coroborat cu art. 11 din Legea nr. 112/1995.
Prin Sentinţa civilă nr. 7702 din 17.09.2002, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins cererea formulată ca neîntemeiată.
Prima instanţă a apreciat că, potrivit materialului probator administrat în cauză, a rezultat că între pârâtul-creditor O.N. şi debitorul A.l. nu a existat nici un contraînscris secret care să simuleze executarea silită imobiliară finalizată prin ordonanţă de adjudecare.
S-a reţinut, totodată, că nu poate fi vorba nici de existenţa unui acord intelectual între părţi, în sensul că debitorul nu s-ar fi apărat în mod corespunzător în litigiile pe care le-a avut cu creditorul O.N. sau ar fi convenit cu acesta să genereze un proces simulat. Aceasta întrucât singurul act juridic încheiat între O.N. şi A.l. a avut loc în data de 15.02.1993- când Legea nr. 112/1995, a cărei eludare s-a pretins, nu era în vigoare -, a privit un contract de împrumut, a cărui nerespectare în privinţa termenului de restituire a condus la pornirea executării silite asupra imobilului debitorului.
Faţă de aceste elemente de fapt, s-a apreciat că vânzarea la licitaţie a imobilului proprietatea debitorului A.l. nu constituie o operaţiune de simulaţie ilicită, făcută în scopul de a ocoli dispoziţiile legale imperative ale Legii nr. 112/1995, ci reprezintă o modalitate legală de aducere la îndeplinire a unei hotărâri judecătoreşti neexecutate de bunăvoie.
împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, formulând critici sub aspectul modalităţii în care a fost administrat probatoriul de către prima instanţă, arătând că în mod greşit s-a dispus decăderea din proba testimonială, care era esenţială în dezlegarea pricinii, că în mod eronat nu s-a cerut prezentarea originalelor chitanţelor de mână încheiate de intimat şi defunctul A.I., în condiţiile în care aceste înscrisuri erau necesare pentru susţinerea unei vânzări-cumpărări simulate. în privinţa interogatoriului, s-a susţinut că în mod greşit acesta nu a fost administrat, fiind privată partea de o probă ce-i fusese încuviinţată.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că în mod eronat s-a concluzionat în sensul încheierii unui singur act juridic – contractul de împrumut-, fără a se avea în vedere şi acordul simulatoriu, care nu reprezintă un act juridic şi care nu trebuie supus exigenţei probei cu un contraînscris, deoarece actul secret nu prevedea o obligaţie, aşa încât să fie necesară preconstituirea unui înscris.
Apelul a fost respins ca nefondat, conform Deciziei civile nr. 34/A din 15.01.2003 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a lll-a civilă.
S-au reţinut în considerentele deciziei ca fiind neîntemeiate toate criticile aduse sentinţei primei instanţe.
Pe aspectul probatoriului, tribunalul a apreciat că acesta a fost discutat şi administrat în condiţii procedurale. Astfel, decăderea din proba testimonială s-a făcut cu trimitere la dispoziţiile art. 112 alin. 3 din şi art. 132 alin. 1 din Codul de procedură civilă, reţinându-se că proba nu a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată şi nici ulterior, până la momentul procesual care să facă posibil acest lucru.
în privinţa înscrisurilor, s-a reţinut că depunerea originalelor acestora nu era necesară, câtă vreme la dosar exista copia contractului de împrumut, iar privitor la imposibilitatea administrării probei cu interogatoriu, s-a constatat că aceasta s-a datorat culpei reclamantei, care nu a fost prezentă la termenul fixat de instanţă.
Pe fondul cauzei, tribunalul a considerat că soluţia este corectă, deoarece între intimat şi defunctul A.l. nu a existat un contraînscris care să disimuleze executarea silită imobiliară finalizată prin pronunţarea ordonanţei de adjudecare, singurul act juridic încheiat de părţi fiind contractul de împrumut din 22.04.1995-raportat la care nu se poate vorbi de un acord simulatoriu prin care părţile să fi convenit să nu se restituie împrumutul întrucât urma să fie aprobată Legea nr. 112/1995. Nerestituirea împrumutului s-a datorat culpei exclusive a debitorului, aşa încât vânzarea la licitaţie a reprezentat o modalitate legală de aducere la îndeplinire a unei hotărâri judecătoreşti, cea de obligare la restituirea împrumutului, care nu a fost executată de bunăvoie.
Decizia tribunalului a fost atacată cu recurs de apelanta-reclamantă, care a formulat critici sub următoarele aspecte:
Soluţia pronunţată în cauză este nelegală, întrucât a avut la bază o administrare defectuoasă a probatoriului.
Astfel, instanţa de apel a respins în mod greşit proba cu martori solicitată de reclamantă, cu motivarea că nu se invocă imposibilitatea materială sau morală de preconstituire a înscrisului.
Considerentul instanţei, cum că proba actului secret nu poate fi făcută decât printr-un înscris, este eronat, deoarece se tindea la dovedirea unei simulaţii frauduloase. Or, pentru dovedirea unei înţelegeri frauduloase a părţilor, alcătuirea unui înscris este de neconceput.
Sub aspectul probei cu interogatoriu, aprecierea că neadministrarea ei la solicitarea părţii s-a datorat culpei exclusive a acesteia este greşită, culpa constând, de fapt, în formularea unei cereri de recuzare de către avocatul reclamantei.
S-a susţinut, de asemenea, că nu s-a apreciat corect asupra necesităţii depunerii la dosar a înscrisurilor în original, având în vedere că se invocase existenţa unei vânzări simulate, iar originalele înscrisurilor ar fi putut permite constatarea datei redactării.
Recurenta a arătat că, prin neadministrarea probatoriilor solicitate, nu s-au putut stabili raporturile juridice reale dintre părţi, ceea ce a condus la o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
în drept, au fost invocate, fără o încadrare corespunzătoare a fiecărei critici în motivele de recurs indicate, dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 9, 10 din Codul de procedură civilă.
Intimatul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, arătând, în esenţă, că a dobândit proprietatea imobilului în litigiu în baza unei ordonanţe de adjudecare definitive, că desfăşurarea procesului în cadrul căruia s-a invocat simulaţia s-a făcut cu respectarea normelor de procedură şi că solicitarea de casare cu trimitere spre rejudecare este inadmisibilă, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Recursul este fondat, în sensul considerentelor ce urmează.
Reclamanta a solicitat, în sprijinul motivelor de apel formulate şi în dovedirea greşitei soluţionări pe fond a cauzei, administrarea probei testimoniale, a probei cu înscrisuri şi a probei cu interogatoriul intimatului-pârât.
S-a pretins, potrivit criticilor din apel, existenţa acordului simulator, al unei conivenţe frauduloase a intimatului O.N. cu defunctul A.L, în vederea scoaterii din patrimoniul acestuia din urmă a unui imobil indisponibilizat, conform Legii nr. 112/1995.
Indicarea probelor de către apelantă s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 292 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă (prin arătarea lor în motivarea apelului).
Cenzurând probatoriul solicitat, tribunalul a admis numai administrarea înscrisurilor, respingând proba testimonială, pe care a apreciat-o ca nefiind concludentă în raport de obiectul probaţiunii, respectiv existenţa contraînscrisului, în condiţiile în care apelanta nu a invocat imposibilitatea materială sau morală de preconstituire a acestuia, precum şi proba cu interogatoriu (cu motivarea că această probă a fost admisă la instanţa de fond şi nu s-a administrat din culpa reclamantei).
Procedând în această manieră, tribunalul a apreciat greşit asupra utilităţii probatoriului în dezlegarea pricinii, încălcând astfel dispoziţiile art. 167 alin. 1 din Codul de procedură civilă (dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii).
Astfel, prin proba testimonială se tindea a se dovedi că între părţi a existat un acord simulatoriu în legătură cu vânzarea silită a imobilului proprietatea numitului A.l.
Pentru a se face dovada convenţiei secrete, corespunzătoare voinţei reale a părţilor, nu era obligatorie depunerea înscrisului constatator al înţelegerii oculte, cum apreciază instanţa de apel, fără a da posibilitatea administrării unui alt probatoriu pe aspectul respectiv.
Faţă de respectiva convenţie, reclamanta are calitatea de terţ, care tinde, în felul acesta, să dovedească un fapt, iar nu un act juridic.
Deşi succesoare – în calitate de soţie supravieţuitoare- a numitului A.I., reclamanta nu poate fi asimilată avânzilor cauză cu privire la înţelegerea secretă invocată, pentru a suporta efectele juridice ale acesteia asemeni autorului său şi pentru a i se opune regulile privind dovada actelor juridice precum părţilor.
Aceasta deoarece reclamanta a invocat existenţa unei simulaţii prin care a fost prejudiciată, în sensul diminuării patrimoniului succesoral cu un element important al activului. Or, în astfel de situaţii, în care invocă fraudarea intereselor lor, succesorii universali care, ca regulă, au poziţia părţilor dobândesc în materie de simulaţie calificarea de terţi.
Aşadar, reclamanta, din poziţia de terţ faţă de convenţia secretă invocată, avea de probat un fapt juridic, şi nu un act juridic, fiindu-i permisă, de aceea, utilizarea oricărui mijloc de probă, inclusiv proba cu martori.
Apreciind în sensul lipsei de concludenţă a probei testimoniale, pe motiv că nu se invocă imposibilitatea materială sau morală de preconstituire a înscrisului secret, instanţa de apel a ignorat situaţia terţilor în materia simulaţiei şi specificul probatoriului în ce-i priveşte pe aceştia.
în felul acesta, în mod greşit, nu au fost încuviinţate probe utile în dezlegarea pricinii (art. 167 alin. 1 din Codul de procedură civilă).
De asemenea, în mod eronat şi cu încălcarea prevederilor art. 295 din Codul de procedură civilă, tribunalul nu a încuviinţat apelantei-reclamante proba cu interogatoriu, motivându-se că neadministrarea acestei probe în faţa primei instanţe s-a datorat culpei exclusive a părţii.
Or, în faza apelului, devoluându-se fondul, cu posibilitatea statuării asupra faptelor deduse judecăţii, tribunalul poate încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate în faţa primei instanţe.
Din perspectiva dispoziţiilor art. 295 din Codul de procedură civilă, este greşit refuzul instanţei de apel de completare a probatoriului, cu motivarea unei culpe a reclamantei pentru faptul de a nu fi fost administrată proba cu interogatoriu în prima fază a procesului.
în consecinţă, reţinând că au fost încălcate norme procedurale în desfăşurarea judecăţii, cele vizând încuviinţarea şi administrarea probatoriului, Curtea a constatat, în cauză, incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă.
în temeiul textului menţionat, recursul a fost admis şi s-a dispus casarea deciziei tribunalului.
Având în vedere că se impune administrarea unor probe (interogatoriu, audiere de martori), ce nu se poate realiza în faza recursului în raport de prevederile art. 305 din Codul de procedură civilă, casarea s-a pronunţat cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Dat fiind faptul că în absenţa elementelor probatorii care să permită stabilirea situaţiei de fapt nici fondul cauzei nu a putut fi cercetat, în consecinţă, a devenit incidenţă dispoziţia cuprinsă în art. 312 alin. 5 din Codul de procedură civilă (cu referire la art. 304 pct. 5 din Codul de procedură civilă).
Cu ocazia reluării judecăţii, instanţa de apel urmează să administreze, pe aspectul acordului simulatoriu invocat, proba testimonială şi proba cu interogatoriu, a căror neadministrare cu ocazia primei judecăţi s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor procedurale în materie.
