Prin dispoziţia testamentară întocmită, testatorul a desemnat în mod subsidiar pe un al doilea legatar (şi anume reclamanta), care să beneficieze prin substituţie de legat, în cazul în care primul legatar nu doreşte să beneficieze de legat.
Rezultă că, în acest caz, cel de-al doilea legat îşi produce efectele numai sub condiţia suspensivă a ineficacităţii celui dintâi şi înlăturând astfel dreptul altor persoane de a beneficia de această ineficacitate.
Suntem deci în prezenţa a două liberalităţi alternative, dintre care prima pură şi simplă, iar cea de-a doua sub condiţia suspensivă a ineficacităţii celei dintâi, care definesc substituţia vulgară, prevăzută de art. 804 din Codul civil, şi permisă de lege, şi nu substituţia fideicomisară (prevăzută de art. 803 din Codul civil), aşa cum s-a susţinut, aceasta din urmă fiind prohibită de lege.
în cauză, donatarul nu a fost însărcinat să conserve şi apoi să remită bunul primit unei a treia persoane, pentru a avea de-a face cu o substituţie fideicomisară, ci, potrivit testamentului în litigiu, având în vedere că primul legatar a renunţat în mod expres la legat, conform declaraţiei ataşate la dosar, cel de-al doilea legatar, reclamanta, a beneficiat de el.
(Decizia nr. 493 din 28 mai 2004 – Secţia a IV-a civilă)
Prin Sentinţa civilă nr. 6262 din 4.07.2002 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 8146/2002, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta K.R.S. împotriva pârâtului G.T., ca neîntemeiată, astfel cum a fost precizată.
De asemenea, reclamanta a fost obligată la plata sumei de 3.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin Contractul de vânzare-cumpărare din 20.11.1944, transcris în 1947, numita A.G.C. a vândut numitei M.A. apartamentul situat într-un imobil din Bucureşti.
S-a mai arătat că reclamanta a depus acte prin care îşi justifică calitatea procesuală activă.
Prin testamentul olograf din 21.03.1990, G.D., fiica numitei M.A., l-a instituit legatar cu titlu particular pe numitul J.R., obiectul legatului constituindu-l apartamentul menţionat.
Prin declaraţia din 8.07.1996, acesta a renunţat la legat în favoarea reclamantei.
Prin Sentinţa civilă nr. 4865/2000 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC “H.” SA au fost obligaţi să restituie reclamantei apartamentul în litigiu, emiţându-se şi dispoziţia primarului general de restituire.
La 10.01.1997, între Primăria Municipiului Bucureşti şi L.L.D. s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2700/30282, având ca obiect apartamentul menţionat mai sus, iar, prin testamentul autentificat sub nr. 1178 din 27.05.1999, L.L.D. l-a instituit legatar particular pe pârâtul G.T.
Instanţa a procedat la compararea titlurilor pe acţiune în revendicare, reţinând că apartamentul în litigiu a fost cumpărat de numita M.A. de la A.G.C., iar imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, fiind considerat abandonat, conform Deciziei nr. 121 din 12.02.1963 şi a Sentintei civile nr. 1944/1962.
Unica moştenitoare a numitei M.A. a fost G.D., care, la data morţii mamei sale, se afla în Franţa la Paris.
Prin testamentul olograf din 21.03.1990, G.D. a lăsat ca legat cu titlu particular apartamentul numitului J.R., iar acesta, la 8.07.1996, a renunţat la legat în favoarea reclamantei.
S-a mai reţinut că în cauză nu era vorba de o substituţie fideicomisară, pentru ca testamentul întocmit de G.D. să fie lovit de nulitate absolută, ci de una vulgară, reglementată de dispoziţiile art. 804 din Codul civil.
Pârâtul a invocat ca titlu de proprietate Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2700/30282/100/1997 şi testamentul autentificat cu nr. 1178/1999.
S-a acordat preferinţă titlului de proprietate al pârâtului, deoarece s-a apreciat că autoarea pârâtului a fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu statul, încrezându-se în aparenţa titlului statului.
împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta K.R.S. şi pârâtul G.T.
în apelul său, reclamanta a criticat sentinţa instanţei de fond în primul rând pentru că nu s-au luat în considerare toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi nu s-a clarificat modul de preluare a imobilului. în al doilea rând, nu s-a luat în considerare că reclamantei i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului prin Sentinţa civilă nr. 4845 din 23.02.2000 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
S-a mai invocat că imobilul a fost preluat abuziv, astfel că statul nu avea titlu valabil la data încheierii contractului de închiriere, iar vânzătorul fusese notificat despre acţiunea în revendicare a reclamantei.
Apelanta-reclamantă a mai arătat că titlul său este preferabil.
Pârâtul-apelant a invocat lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, deoarece G.D. l-a gratificat pe J.R. cu un apartament situat la etajul 2, or, imobilul în litigiu se situează la etajul 3.
Statul a dobândit proprietatea printr-o sentinţă judecătorească ce nu a fost desfiinţată.
S-a invocat prescripţia dreptului la opţiune succesorală, deoarece numitul J.R. nu a acceptat niciodată succesiunea testatoarei G.D., aceasta decedând la data de 27.03.1990, or, declaraţia acestuia de renunţare la s-a făcut în 8.07.1996, nefăcându-se dovada că a acceptat succesiunea.
Cu privire la nulitatea testamentului, s-a arătat că testamentul numitei G.D. a conţinut o substituţie fideicomisară.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut că apelurile sunt nefondate pentru următoarele considerente.
în mod corect instanţa de fond a apreciat că în cauză se pune problema comparării titlurilor celor două părţi şi s-a stabilit modul de preluare a apartamentului în litigiu de către stat, în baza tuturor actelor existente la dosarul cauzei, în sentinţa apelată precizându-se clar şi fără echivoc cum a intrat imobilul în proprietatea statului.
Cu privire la apelul pârâtului, respectiv excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a prescripţiei dreptului de opţiune succesorală şi nulitatea testamentului, se apreciază că, prin Sentinţa civilă nr. 4865 din 13.02.2000 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, i s-a recunoscut reclamantei-apelante implicit calitatea de moştenitoare şi de proprietară a imobilului apartament situat în Bucureşti, sector 2.
Asupra acestor aspecte, o altă instanţă nu se poate pronunţa din nou.
în sfârşit, în ceea ce priveşte al treilea motiv de apel al reclamantei, se reţine că Sentinţa civilă nr. 4865 a fost pronunţată în anul 2000, deci ulterior contractului de vânzare-cumpărare.
Această sentinţă nu arată motivarea pentru a se vedea dacă s-a considerat de instanţă că imobilul a fost preluat abuziv.
Apelanta face referire că pârâta a fost notificată înainte de data cumpărării, nu s-a făcut dovada că pârâtul sau autoarea acestuia ar fi fost notificaţi, iar vânzătoarea a primit notificarea reclamantei la 10.11.1997, în timp ce Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2700/30282 a fost încheiat anterior în ianuarie 1997.
Autoarea pârâtei a fost de bună-credinţă la momentul încheierii contractului şi la acea dată nici chiar vânzătoarea nu fusese notificată despre intenţia de revendicare a imobilului.
Corect s-a apreciat preferabil titlul pârâtului, care este şi transcris, îndeplinindu-se condiţiile de opozabilitate faţă de terţi, pe când sentinţa invocată de apelanta-reclamantă nu poate fi opozabilă, nefiind îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară.
Prin Decizia civilă nr. 865/2003 a Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de către reclamantă şi de către pârât.
împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâtul G.T.
în recursul declarat de către reclamantă se arată că imobilul în cauză a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 pe un alt nume decât cel al adevăratului proprietar, preluarea fiind abuzivă. într-o altă adresă ataşată la dosar se specifică faptul că imobilul a fost naţionalizat prin Decretul nr. 111/1951, deşi proprietara avea un moştenitor care se afla în România, astfel că imobilul nu putea fi confiscat, nefiind abandonat.
Totodată, recurenta a arătat că, la compararea celor două titluri de proprietate, instanţa a încălcat dispoziţiile legale, deoarece în cauză trebuia comparat titlul autoarei reclamantei, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28064 din 20.11.1944, cu titlu autoarei intimatului care datează din 1997.
Instanţa nu a avut în vedere faptul că, la momentul cumpărării imobilului de către chiriaş, exista depusă cerere de restituire întocmită conform Legii nr. 112/1995, înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti cu nr. 2142 din 23.07.1996, reieşind că reclamanta a formulat şi acţiune în revendicare, încă din 1997, acţiune ce a format obiectul Dosarului nr. 14464/1997, reieşind faptul că pârâtul a cumpărat imobilul fără a verifica situaţia juridică a acestuia, deşi avea obligaţia să depună diligenţe în acest sens, potrivit Legii nr. 112/1995.
Recurenta şi-a întemeiat criticile formulate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
în recursul declarat de către pârât s-au invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia prescripţiei dreptului la opţiune succesorală şi excepţia nulităţii testamentului, pârâtul invocând o greşită aplicare a legii de către instanţa de apel.
în recursul declarat, pârâtul a menţionat că, deşi reclamanta a revendicat apartamentul situat în Bucureşti la etajul 3, în testament, numitul J.R. a fost gratificat cu un apartament situat la etajul 2, iar autorului numitei M.A. i s-au naţionalizat 18 apartamente situate în acelaşi imobil.
Se arată că numărul etajului constituie un element de identificare a unui apartament, neputându-se considera că a existat o eroare asupra etajului.
Se consideră de către apelant că imobilul a fost preluat de stat cu titlu în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ce nu a fost desfiinţată, astfel că reclamanta nu are calitate procesuală activă.
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului de opţiune succesorală, se arată că autorul reclamantei nu a acceptat succesiunea şi, de altfel, nici pentru numiţii G.D., J.R. şi K.R.S. nu s-a făcut dovada acceptării succesiunii după autorii lor. Se precizează că reclamanta trebuia să probeze calitatea de proprietar a tuturor autorilor săi, ceea ce în fapt nu s-a dovedit.
Apelantul a menţionat că decesul testatoarei G.D. a avut loc la 27.03.1990, iar declaraţia de renunţare la succesiune de către J.R. s-a făcut la 8.07.1996, şi că nu s-a făcut o dovadă că, între data decesului testatoarei şi data renunţării la succesiune, numitul J.R. ar fi acceptat succesiunea.
Apelantul a invocat şi excepţia nulităţii testamentului în cauză, considerând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile art. 803 din Codul civil, potrivit căruia “substituţiile sau fideicomisele sunt prohibite; orice dispoziţii prin care donatorul, eredele instituit sau legatarul va fi însărcinat de a conserva şi a remite la o a treia persoană, va fi nulă”.
S-a arătat că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a fi în prezenţa unei substituţii fideicomisare, astfel că testamentul în litigiu este nul.
Criticile invocate de către apelantul-pârât pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Analizând criticile formulate de către recurenţi, raportat la decizia recurată, Curtea a constatat următoarele:
Referitor la recursul declarat de către reclamantă, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, acesta este fondat şi va fi admis, pentru considerentele care vor urma.
Aşa cum rezultă din întâmpinarea Primăriei Municipiului Bucureşti, aflată în Dosarul nr. 8146/2002, şi din adresa emisă de SC “H.” SA, ataşată la dosar, reclamanta s-a adresat, în temeiul Legii nr. 112/1995, comisiei constituite pentru aplicarea acestei legi cu o cerere de restituire în natură a imobilului în cauză, la data de 23.07.1996, deci anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare (10.01.1997).
Aplicarea dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 presupune verificarea bunei-credinţe a cumpărătorului, deoarece numai o atitudine subiectivă, care este bazată pe bună-credinţă, poate salva de la sancţiunea nulităţii actul juridic contestat.
Buna-credinţă trebuie să fie însă în afară de orice culpă sau îndoială. Cumpărătorul ar fi putut afla situaţia juridică a imobilului, şi anume faptul că proprietara acestuia intenţionează să îl redobândească în natură, declarând procedură administrativă în acest sens, procedură nesoluţionată până la data înstrăinării apartamentului în litigiu.
Terţul achizitor nu a dovedit că a întreprins demersuri pentru aflarea situaţiei juridice a imobilului pe care dorea să-l cumpere, deşi această obligaţie îi revenea conform art. 9 din Legea nr. 112/1995, conform căruia cumpărarea apartamentelor de către chiriaşii titulari de contract se putea realiza numai dacă acestea nu se restituiau în natură foştilor proprietari.
Faţă de aceste considerente, Curtea a considerat că este întemeiat recursul reclamantei şi l-a admis, conform art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, modificând în parte decizia recurată, admiţând apelul reclamantei, schimbând în tot sentinţa apelată şi admiţând acţiunea precizată, obligând pe pârât să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul în litigiu, cu păstrarea celorlalte menţiuni din decizia recurată privind respingerea apelului pârâtului ca nefondat.
Cu privire la recursul declarat de către pârât, Curtea l-a considerat nefondat şi l-a respins ca atare, pentru considerentele care vor urma.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, instanţa a reţinut faptul că apartamentul în cauză a fost preluat fără titlu în anul 1952, fiind naţionalizat pe un alt nume decât cel al adevăratului proprietar.
Ulterior acestei date, şi anume în anul 1962, s-a emis o hotărâre de preluare a apartamentului pe numele M.A., care la acea dată era deja decedată.
De altfel, cu privire la apartamentul în discuţie, reclamanta a redobândit apartamentul printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă, în care s-a pus în discuţie cu putere de lucru judecat preluarea abuzivă a imobilului de către stat.
Şi excepţia prescripţiei dreptului la opţiune succesorală este nefondată, deoarece şi această chestiune a fost soluţionată cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă definitivă şi irevocabilă prin care reclamantei i-a fost retrocedat imobilul.
Cât priveşte invocarea excepţiei nulităţii testamentului olograf în cauză, aceasta nu este justificată. Testamentul olograf întocmit la Paris în 1990 este supus condiţiilor prevăzute de art. 804 din Codul civil, fiind o substituţie vulgară, şi nu fideicomisară, aşa cum greşit l-a calificat recurentul-pârât.
Substituţia vulgară este acea dispoziţie testamentară, permisă expres de lege, prin care testatorul a desemnat în mod subsidiar pe un al doilea legatar, şi anume reclamanta, care beneficiază prin substituţie de legat, în cazul în care primul legatar nu a vrut să beneficieze de legat, aşa cum reiese şi din declaraţie. Rezultă că, în acest caz, suntem în prezenţa a două legate alternative: cel de-al doilea a produs efecte numai sub condiţia suspensivă a ineficacităţii celui dintâi şi a înlăturat dreptul altor persoane de a beneficia de această ineficacitate.
Suntem, aşadar, în prezenţa a două liberalităţi alternative, dintre care prima pură şi simplă, iar cea de-a doua sub condiţia suspensivă a ineficacităţii celei dintâi.
întrucât prevederile art. 804 din Codul civil permit substituţia vulgară, moştenitorii beneficiarului celei de a doua liberalităţi, singura valabilă, au calitate procesuală activă de a solicita restituirea imobilului naţionalizat, proprietatea testatoarei.
Pârâtul consideră în mod greşit că testamentul ar fi substituţie fideicomisară, prin aceasta înţelegându-se, în sensul art. 803 din Codul civil, orice dispoziţie prin care donatarul, eredele instituit sau legatarul va fi însărcinat de a conserva şi remite unei a treia persoane bunul primit. Instituitul este astfel obligat să păstreze bunul cât timp va trăi şi să-l transmită la decesul său unei alte persoane determinate.
în testamentul în cauză se specifică în mod clar că numitul “R. va proceda cu acest apartament cum va crede de cuviinţă”, urmând apoi în mod clar două dispoziţii alternative.
Condiţiile enumerate sunt condiţiile unei substituţii vulgare, iar legea prohibeşte doar substituţia fideicomisară, iar nu şi fideicomisul simplu sau substituţia vulgară.
S-a considerat astfel că în speţă nu sunt incidente prevederile art. 803 din Codul civil, ci ale art. 804 din Codul civil.
Faţă de aceste considerente, s-a respins ca nefondat recursul declarat de către pârât.
