Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în ceea ce priveşte existenţa sa, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare.
în speţă, prejudiciul suferit de intimatul-reclamant, ca urmare a afirmaţiilor făcute de reclamantul-pârât, prin încălcarea dreptului său nepatrimonial la onoare, demnitate şi imagine, este actual şi sigur.
Prejudiciul poate fi evaluat de judecător în raport de gravitatea încălcării dreptului subiectiv ai intimatului-reclamant, dar şi în raport de funcţia compensatorie şi de satisfacţie pe care acest prejudiciu o are în toate cazurile de acest gen.
Imaginea remarcabilă a reclamantului în cadrul partidului din care face parte şi a comunităţii sectorului nu duce la concluzia lipsei prejudiciului moral al intimatului-reclamant, întrucât nu se acoperea şi prejudiciul de imagine produs reclamantului în faţa altor cetăţeni, alţii decât membrii partidului său sau locuitori ai sectorului.
(Decizia nr. 1312 din 7 decembrie 2004 – Secţia a IlI-a civilă)
Prin cererea înregistrată la 24.07.2002 sub nr. 8738/2002, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3, reclamantul N.O. l-a chemat în judecată pe pârâtul N.G.L., solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care pârâtul să fie obligat la plata sumei de 1.900.000.000 lei, reprezentând daune morale pentru atingerea deosebit de gravă adusă cinstei, onoarei, reputaţiei, demnităţii şi prestigiului reclamantului prin afirmaţiile formulate de către pârât, atât în presă, cât şi în cadrul unei emisiuni televizate.
Motivându-şi cererea, reclamantul a susţinut că, în data de 20.06.2002, principalele cotidiene ale capitalei au publicat în urma declaraţiilor formulate de pârât articole de presă de natură a-i leza cinstea, onoarea, reputaţia, demnitatea şi prestigiul, în aceste articole afirmându-se în mod total neadevărat că reclamantul a concesionat un teren colegei sale de partid, R.N., pentru a-şi construi o vilă.
Au fost indicate de către reclamant, în sprijinul susţinerii sale, articolul intitulat “Primarul O. acuzat de corupţie”, publicat în “Monitorul de Bucureşti” din data de 20.06.2002, articolul intitulat “Graţie primarului sector 2 N.O., deputatul PSD R.N. a primit teren de vilă din pământul municipalităţii”, publicat în ziarul “Adevărul” din aceeaşi dată, articolul “Primarul O. e acuzat că i-a dat ilegal teren deputatei R.N.”, publicat în ziarul “Jurnalul Naţional” din 20.06.2002; ziarul “Ziua”, care, preluând declaraţiile pârâtului, a publicat afirmaţii grave şi jignitoare, în care se spunea că “vicepreşedintele PD N.L. a declarat ieri că primarul sectorului 2, N.O., i-a facilitat deputatului PSD R.N., printr-o hotărâre a primăriei, concesionarea unui teren în zona Băneasa Ancuţa, teren aflat în proprietatea privată a municipiului Bucureşti şi destinat iniţial realizării de utilităţi publice şi locuinţe”; ziarul “Metrobus” din 20.06.2002, care redă aceleaşi afirmaţii ale pârâtului, şi ziarul “România Liberă” din 20.06.2002.
S-a susţinut de reclamant că toate aceste afirmaţii neadevărate, care sunt contrazise în mod clar şi evident de realitatea probată cu documente, au fost reluate personal de către pârât în emisiunea unui post de televiziune din 20.06.2002.
Pârâtul a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia insuficientei timbrări a acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
în motivare, pârâtul a învederat că nu a susţinut o campanie de presă şi televiziune în vederea discreditării reclamantului, ci doar a făcut afirmaţii politice la adresa unui reprezentant al puterii, în calitatea sa de membru al opoziţiei, declaraţii preluate apoi şi comentate de presă.
S-a susţinut de pârât că, în opinia sa, reclamantul nu a suferit nici un prejudiciu, deoarece, în calitate de primar, este supus în permanenţă unor critici din partea opiniei publice şi a opoziţiei, iar patrimoniul acestuia nu a fost diminuat.
în final, s-a susţinut lipsa vinovăţiei pârâtului, argumentată prin faptul că intenţia sa reală a fost de a critica activitatea primarului, şi nu de discreditare a reclamantului.
La termenul de judecată din 14.11.2002, pârâtul a renunţat la invocarea excepţiei insuficientei timbrări a acţiunii, iar la termenul de judecată din 13.02.2003 a invocat excepţia imunităţii de jurisdicţie reglementate de art. 70 din Constituţie.
Instanţa a unit această excepţie cu fondul cauzei, iar prin Sentinţa civilă nr. 1270 din 20.02.2003 a dispus respingerea excepţiei imunităţii de jurisdicţie invocate de pârât, ca neîntemeiată, admiterea în parte a acţiunii reclamantului, obligarea pârâtului la plata sumei de 25.000.000 lei despăgubiri civile şi la plata sumei de 17.075.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că pârâtul a afirmat că reclamantul, în calitate de primar, ar fi fost implicat în concesionarea a două terenuri unor persoane, membre ale partidului de guvernământ, din care reclamantul făcea parte. Aceste afirmaţii au fost preluate de mai multe ziare, dintre care unele cu distribuire pe întreg teritoriul ţării, şi au fost menţinute de pârât şi cu ocazia intervenţiei sale într-o emisiune televizată, difuzată în data de 20.06.2002.
Instanţa de fond a apreciat că, prin afirmaţiile făcute în afara exercitării mandatului parlamentar, cu depăşirea limitelor protecţiei instituite de art. 70 din Constituţie, pârâtul a prejudiciat onoarea, demnitatea, prestigiul şi reputaţia reclamantului.
în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale solicitate de reclamant prin acţiune, instanţa a apreciat că este exagerat, în contextul economic actual, în condiţiile în care salariul minim pe economie era la data pronunţării hotărârii de 2.500.000 lei, considerându-se că suma de 25.000.000 lei reprezintă o formă adecvată şi suficientă de reparare a valorilor morale vătămate de pârât.
împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
în motivele de apel s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia imunităţii de jurisdicţie reglementate de dispoziţiile art. 70 din Constituţie, în condiţiile în care afirmaţiile au fost făcute de pârât la sediul Partidului Democrat, într-o conferinţă de presă, în care s-au semnalat nereguli din punct de vedere al acestui partid, în activitatea primarului sectorului 2 al capitalei.
Pe fondul cauzei, s-a susţinut că tot în mod greşit instanţa de fond a reţinut că sunt întrunite în cauză condiţiile prevăzute de art. 998 – 999 din Codul civil, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a apelantului-pârât.
în realitate, intimatul-reclamant nu a administrat nici o probă din care să rezulte prejudiciul suferit de acesta, fapta ilicită săvârşită de pârât cu vinovăţie şi nici legătura de cauzalitate dintre această faptă şi prejudiciu.
în finalul motivelor de apel, s-a susţinut că hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din României şi a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la liberă exprimare.
Prin Decizia civilă nr. 1941 din 3.11.2003, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins apelul ca fiind nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că în mod corect instanţa de fond a apreciat că apelantul-pârât nu poate beneficia de dispoziţiile art. 70 din Constituţie, privind imunitatea de jurisdicţie a senatorilor şi parlamentarilor, în speţă fiind vorba de acte extrinseci mandatului său de parlamentar, manifestate printr-o exprimare într-o conferinţă de presă.
S-a apreciat că în mod corect instanţa de fond a reţinut, raportat la afirmaţiile defăimătoare ale apelantului-pârât, care sunt de altfel contrare realităţii, că sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 998 – 999 din Codul civil pentru angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia.
Faptul ilicit, reţinut de instanţa de fond, a constat în afirmaţiile pârâtului privind implicarea reclamantului în concesionarea unui teren către colegi de partid, iar prejudiciul suferit de reclamant, urmare a acestor afirmaţii, s-a apreciat că are caracter cert, actual şi de nereparat, constând în atingerea deosebit de gravă adusă cinstei, onoarei, reputaţiei, demnităţii şi prestigiului intimatului-reclamant.
în ceea ce priveşte exercitarea dreptului la liberă exprimare, s-a apreciat că acesta nu trebuie să conducă în nici o situaţie la încălcarea drepturilor celorlalte persoane la onoare, demnitate şi propria imagine.
împotriva acestei decizii a formulat recurs apelantul-pârât, criticând-o pentru încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
în dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 70 din Constituţie, privind imunitatea de jurisdicţie a parlamentarilor, în legătură cu opiniile politice exprimate în cadrul exercitării mandatului electoral.
A fost pronunţată, de asemenea, cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Constituţie şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care condiţionează atragerea răspunderii civile pentru astfel de afirmaţii politice de efectuarea lor cu rea-credinţă şi garantează dreptul la liberă exprimare.
S-a susţinut de recurent că afirmaţiile au fost făcute de el în calitate de membru al opoziţiei, au exprimat punctul de vedere al partidului din care face parte şi s-au înscris în limitele dreptului la liberă exprimare.
în finalul motivelor de recurs, a fost invocată greşita aplicare a instanţei de apel a dispoziţiilor art. 998 – 999 din Codul civil, privind condiţiile răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie.
S-a susţinut în acest sens că prejudiciul suferit de intimatul-reclamant nu îndeplineşte condiţia certitudinii, iar fapta ilicită imputată recurentului-pârât nu a fost săvârşită cu vinovăţie.
Analizând decizia instanţei de apel, în raport de înscrisurile existente la dosar şi de criticile formulate, Curtea a reţinut că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 70 din Constituţie, deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice, exprimate în exercitarea mandatului.
Din probele administrate de recurentul-pârât nu a rezultat că afirmaţiile făcute de acesta, reclamate de intimatul-reclamant prin acţiune, ar fi reprezentat o opinie politică exprimată în exercitarea mandatului său de parlamentar, pentru a fi aplicabile dispoziţiile legale menţionate mai sus.
Faptul că aceste afirmaţii au fost făcute în cadrul unei conferinţe de presă nu este suficient pentru aplicarea dispoziţiilor legale menţionate anterior, privind imunitatea de jurisdicţie a senatorilor şi parlamentarilor.
în lipsa administrării şi a altor probe, care să dovedească că aceste afirmaţii reprezentau punctul de vedere al partidului de opoziţie din care recurentul-pârât făcea parte, în mod corect instanţele anterioare au apreciat că nu este vorba de o opinie politică protejată juridiceşte prin dispoziţiile art. 70 din Constituţie.
Nefondată este şi critica potrivit căreia, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel ar fi nesocotit dispoziţiile art. 30 din Constituţie şi dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aceste texte de lege garantează libertatea de exprimare a gândurilor şi opiniilor prin viu grai, prin scris, prin imagini sau prin alte mijloace de comunicare în public, cu condiţia însă ca această libertate să nu prejudicieze demnitatea, onoarea persoanei în cauză şi nici dreptul la propria imagine.
Prin afirmaţiile făcute de recurentul-pârât, nedovedite, demnitatea, onoarea şi imaginea intimatului-reclamant au fost în mod evident prejudiciate, motiv pentru care în mod corect instanţa de apel a apreciat că se impune sancţionarea sa pentru prejudiciul moral adus intimatului-reclamant, prin aceste afirmaţii.
Condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a recurentului-pârât pentru prejudiciul moral creat intimatului-reclamant prin fapta sa proprie sunt cele reglementate de dispoziţiile art. 998 – 999 din Codul civil şi au fost în mod corect analizate de instanţa de fond.
Din prevederile legale menţionate mai sus rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, dar şi în neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Din probele existente la dosar a rezultat că recurentul-pârât a făcut la adresa intimatului-reclamant afirmaţii, preluate ulterior de presă, neprobate, de natură să aducă atingere onoarei şi demnităţii acestuia, între aceste afirmaţii şi prejudiciul suferit de intimatul-reclamant prin atingerea dreptului său la imagine existând în mod evident o legătură de cauzalitate.
Susţinerea recurentului-pârât, în sensul că prejudiciul suferit de intimatul-reclamant nu este cert, condiţie absolut necesară pentru angajarea răspunderii sale civile delictuale, este nefondată.
Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în ceea ce priveşte existenţa sa, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare. Este întotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la data la care se cere repararea lui.
în speţa dedusă judecăţii, prejudiciul suferit de intimatul-reclamant, ca urmare a afirmaţiilor făcute de recurentul-pârât, prin încălcarea dreptului său nepatrimonial la onoare, demnitate şi imagine, este actual şi sigur, fiind născut la momentul formulării acţiunii.
Acest prejudiciu actual poate fi evaluat de judecător, în raport de gravitatea încălcării dreptului subiectiv al intimatului-reclamant, dar şi în raport de funcţia compensatorie şi de satisfacţie pe care acest prejudiciu o are în toate cazurile de acest gen.
Faptul că, ulterior apariţiei în presă a afirmaţiilor făcute de recurentul-pârât, intimatul-reclamant s-ar fi bucurat de o imagine remarcabilă în cadrul partidului din care face parte şi a comunităţii sectorului 2, după cum se susţine de recurent, nu poate duce la concluzia lipsei prejudiciului moral al intimatului-reclamant, pe de o parte, pentru că aceste susţineri nu au fost probate, iar pe de altă parte, dacă ar fi reale, nu acoperă şi prejudiciul de imagine produs intimatului-reclamant în faţa celorlalţi cetăţeni, alţii decât membrii PSD sau locuitori ai sectorului 2.
Nici susţinerile recurentului-pârât, privind lipsa intenţiei sale de a afecta dreptul la imagine al intimatului-reclamant, nu sunt de natură să înlăture răspunderea civilă delictuală a acestuia şi să ducă în final la modificarea deciziei instanţei de apel.
în dreptul civil, indiferent de împrejurarea că fapta a fost săvârşită din intenţie sau din culpă, răspunderea pentru repararea prejudiciului este aceeaşi, respectiv obligaţia de reparare integrală.
în consecinţă, apreciind că decizia instanţei de apel a fost legală şi temeinică, Curtea a dispus, în baza dispoziţiilor art. 312 din Codul de procedură civilă, respingerea recursului ca fiind nefondat.
