Regula generală în materia ipotecilor convenţionale este aceea că ipoteca nu poate garanta decât creanţe special arătate şi individualizate, ceea ce înseamnă că specializarea presupune menţionarea precisă în act a cauzei creanţei garantate, a datei şi a cifrei acesteia.
O ipotecă nu este valabilă dacă se referă la creanţe nedeterminate.
(Decizia nr. 2115 din 14 octombrie 2003 – Secţia a IV-a civilă)
Prin încheierea dată în camera de consiliu la 7.06.2002, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a respins cererea creditoarei, societatea de SC “A.” SA, de încuviinţare a executării silite a debitorilor A.A. şi A.T.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin cererea cu care a fost învestită a fost solicitată încuviinţarea executării silite asupra imobilului proprietatea debitorilor A.A. şi A.T., în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de ipotecă autentificat sub nr. 1912 din 21.07.1997; s-a apreciat însă că acest contract nu respectă principiul specializării ipotecii, deoarece nu menţionează suma certă garantată prin ipoteca instituită asupra apartamentului situat în Bucureşti, sector 4, şi prezintă în acelaşi timp o omisiune esenţială, în sensul că nu menţionează contractul de asigurare facultativă ce a stat la baza încheierii ipotecii.
împotriva încheierii primei instanţe a declarat apel creditoarea SC “A.” SA, apei care a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 2470 din 5.12.2002, pronunţată la Tribunalul Bucureşti – Secţia a lll-a civilă.
Tribunalul a apreciat că soluţia primei instanţe este corectă faţă de împrejurarea că contractul de ipotecă autentificat nu respectă principiul specializării ipotecii, nemenţionând suma certă garantată prin ipoteca instituită asupra imobilului, ceea ce determină incidenţa dispoziţiilor art. 1776 din Codul civil, prin care se statuează că ipoteca convenţională nu poate fi valabilă decât atunci când suma pentru care ipoteca este constituită va fi determinată prin acţiune; de asemenea, s-a apreciat că în mod corect prima instanţă a avut în vedere că în contractul de ipotecă ce constituie titlu executoriu nu s-a menţionat contractul de asigurare facultativă ce a stat la baza instituirii ipotecii.
Decizia tribunalului a fost atacată cu recurs de către creditoare, care a criticat-o pentru următoarele motive:
1. Instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv contractul de ipotecă autentificat sub nr. 1912 din 21.07.1997, schimbând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă).
Recurenta a precizat că urmare a achiziţionării unui autoturism în valoare de 21.495 USD, conform Contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 014936 din 30.07.1997, părţile au convenit ca garantarea obligaţiilor asumate de debitorul garant să se facă prin instituirea în favoarea SC “A.” SA a unei ipoteci de rangul I asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 4, proprietatea intimatilor A.A. şi A.T.
2. Hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă).
în dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că încheierea contractului de ipotecă s-a făcut cu respectarea întocmai a condiţiilor de formă prevăzute de lege, respectiv a principiului specializării ipotecii, sub dublul său aspect, imobilul afectat de garanţie (art. 1774 din Codul civil) şi valoarea creanţei garantate (art. 1776 din Codul civil), suma certă garantată prin ipoteca instituită asupra imobilului fiind de 17.820 USD, întrucât debitorii ipotecari A.A. şi A.T. au constituit ipoteca de rangul I pentru garantarea obligaţiilor pe care debitorul garant şi le-a asumat faţă de SC “A.” SA prin Contractul de asigurare facultativă de garanţie nr. A0021034 din 30.07.1997, contract care este accesoriu Contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 014936 din 30.07.1996, încheiat între intimatul debitor şi vânzător.
De asemenea, recurenta a precizat că principiul specializării ipotecii nu trebuie interpretat stricto seosu, ci prin prisma dispoziţiilor art. 379 din Codul de procedură civilă, deoarece caracterul cert al creanţei poate rezulta din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de el.
Pe de altă parte, s-a arătat că creanţa reţinută prin titlu este lichidă, întrucât câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau poate fi determinabilă cu ajutorul actului de creanţă ori a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de el, fie opozabile lui în baza stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă, chiar dacă prin această determinare ar fi nevoie de o deosebită socoteală; în speţă este vorba despre Contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 014936 din 30.07.1997 şi Contractul de asigurare facultativă de garanţie nr. A0021034 din 30.07.1997, ca şi celelalte acte depuse la dosar.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Curtea a reţinut următoarele:
Din considerentele deciziei tribunalului rezultă că această instanţă a stabilit corect natura juridică a actului dedus judecăţii ca fiind un contract de ipotecă.
Prin urmare, critica din recurs, în sensul că instanţa de apel ar fi interpretat greşit acest act, schimbând înţelesul său lămurit şi vădit neîndoielnic, nu este fondată, ceea ce face inoperant în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 din Codul de procedură civilă.
Instanţa de apel a apreciat însă greşit că actul de ipotecă dedus judecăţii nu respectă principiul specializării ipotecii sub aspectul creanţei garantate, din acest punct de vedere făcându-se o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1776 din Codul civil.
Regula generală în materia ipotecilor convenţionale este în sensul că ipoteca nu poate garanta decât creanţe special arătate şi individualizate, ceea ce înseamnă că specializarea presupune menţionarea precisă în act a cauzei creanţei garantate, a datei şi a cifrei acesteia.
Art. 1776 din Codul civil face o aplicaţie a principiului specializării ipotecii, stabilind că ipoteca convenţională nu poate fi valabilă decât atunci când suma pentru care ipoteca este constituită va fi determinată prin act, ceea ce înseamnă că o ipotecă nu este valabilă dacă se referă la creanţe nedeterminate.
Or, contractul de ipotecă dedus judecăţii, respectiv contractul autentificat sub nr. 1912 din 21.07.1997, depus în original la dosarul de apel, îndeplineşte condiţiile subsumate principiului specializării, menţionate anterior.
Astfel, în cuprinsul său se menţionează expres că debitorii garanţi A.A. şi A.T. constituie în favoarea SC “A.” SA ipotecă de rang I asupra apartamentului situat în Bucureşti, sector 4, pentru garantarea obligaţiilor pe care debitorul garant şi le-a asumat faţă de SC “A.” SA prin Contractul de asigurare facultativă de garanţie nr. A0021034 din 30.07.1997 şi că ipoteca astfel constituită are valoare de 110.000.000 lei.
Suma pentru care ipoteca este constituită este aşadar determinată prin contractul de ipotecă, în care se menţionează în acelaşi timp şi cauza creanţei garantate, astfel că acest contract respectă principiul specializării ipotecii, consacrat de art. 1776 din Codul civil.
în consecinţă, în limita considerentelor arătate cu referire la principiul specializării ipotecii sub aspectul creanţei garantate raportat la contractul de ipotecă încheiat de părţi, a apărut ca fondată critica în recurs vizând pronunţarea hotărârii atacate cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1776 din Codul civil, ceea ce a ocazionat motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din în baza căruia recursul a fost admis.
Conform art. 312 alin. 3 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea a dispus modificarea deciziei tribunalului, în sensul admiterii apelului creditoarei şi schimbării în tot a încheierii primei instanţe, conform art. 296 din Codul de procedură civilă, după cum urmează: potrivit art. 3731 din Codul de procedură civilă, a admis cererea şi a încuviintat executarea silită în baza contractului de ipotecă autentificat sub nr. 1912 din 21.07.1997.
