1. Având în vedere calitatea dublă a părţilor de pârâţi şi reclamanţi, determinată de formularea unei cereri principale şi a unei cereri reconvenţionale, pârâtul-reclamant trebuie să uzeze de dispoziţiile art. 2931 din Codul de procedură civilă, în sensul de a declara apel, chiar după împlinirea termenului prevăzut de lege, dacă apelul celeilalte părţi ar putea produce consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces.
în lipsa apelului pârâtului-reclamant, instanţa de apel nu poate reforma hotărârea decât în limitele devoluţiunii stabilite prin unicul apel declarat în cauză.
Prin urmare, instanţa de apel nu se poate pronunţa cu privire la programul de vizitare al minorului, neexistând un apel pe acest aspect.
2. Modificarea unei decizii pronunţate în apel, în baza art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă, se impune numai în cazul în care proba administrată, dar ignorată de instanţă ar fi avut un caracter hotărâtor, în sensul că, dacă ar fi fost avută în vedere, ar fi determinat o altă soluţie decât cea pronunţată.
Depoziţia unuia dintre martori nu îndeplineşte această condiţie, întrucât proba respectivă este înlăturată de celelalte dovezi administrate.
Aceleaşi concluzii sunt valabile şi în privinţa criticilor vizând ancheta socială, întrucât nici veniturile realizate de mamă (şi pretins nedovedite) şi nici comportamentul acesteia la serviciu nu au avut caracter hotărâtor în vederea încredinţării minorului, ci interesul acestuia, raportat la vârsta fragedă şi ataşamentul dovedit al mamei, care îi poate oferi condiţii materiale şi garanţii morale în procesul creşterii şi educării sale.
(Decizia nr. 2204 din 21 octombrie 2003 – Secţia a IV-a civilă)
Prin cererea înregistrată la data de 29.08.2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, reclamanta H.V.R. l-a chemat în judecată pe pârâtul H.V.M. şi a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună desfacerea căsătoriei încheiate între părţi la data de 23.04.1999, din culpa exclusivă a pârâtului, reluarea numelui avut anterior căsătoriei, încredinţarea minorului H.R.V., născut la 2.06.1999, reclamantei spre creştere şi educare şi obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere lunare în folosul minorului.
Pârâtul H.V.M. a formulat cerere reconvenţională, solicitând desfacerea căsătoriei din culpa ambilor soţi, încredinţarea minorului spre creştere şi educare cu obligarea reclamantei la plata unei pensii lunare de întreţinere în folosul minorului, iar, în subsidiar, în cazul în care instanţa va încredinţa minorul reclamantei spre creştere şi educare, s-a solicitat încuviinţarea şi stabilirea unui program de vizitare a minorului de către pârâtul-reclamant.
Prin Sentinţa civilă nr. 13239 din 29.11.2002, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis în parte cererea principală şi în totalitate cererea reconvenţională, a declarat desfăcută căsătoria părţilor din vina ambilor soţi, a încredinţat pârâtului-reclamant spre creştere şi educare pe minorul H.R.V. născut la 2.06.1999, a dispus ca reclamanta-pârâtă să revină la numele purtat anterior căsătoriei, acela de L., şi a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâtul-reclamant şi în favoarea minorului a câte 437.000 lei lunar, de întreţinere, începând cu data pronunţării hotărârii şi până la majorat.
Instanţa a reţinut sub aspectele criticate ulterior în căile de atac exercitate că interesul minorului H.R.V. este ca acesta să-i fie încredinţat pârâtului-reclamant spre creştere şi educare, deoarece reclamanta-pârâtă nu s-a ocupat în mod corespunzător de minor, acesta fiind crescut mai ales de bunicii paterni, a manifestat dezinteres faţă de copil întrucât, plecând din domiciliul conjugal împreună cu minorul, l-a privat pe acesta de nişte condiţii materiale deosebite. S-a mai reţinut că pârâtul-reclamant beneficiază de posibilităţi materiale net superioarecelor ale reclamantei-pârâte şi că poate fi ajutat de părinţii săi în creşterea şi educarea minorului.
Prin Decizia civilă nr. 1256/A din 2.06.2003, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă-pârâtă H.V.R. şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a încredinţat reclamantei-pârâte spre creştere şi educare pe minorul H.R.V., născut la 2.06.1999, cu obligarea pârâtului-reclamant la plata unei sume de 1.000.000 lei lunar de întreţinere în folosul minorului.
Tribunalul a apreciat că din probele administrate în cauză a rezultat că într-adevăr intimatul-pârât-reclamant are o situaţie materială mai bună, însă aceasta nu poate fi un criteriu esenţial în vederea încredinţării minorului unuia dintre părinţi, din ancheta socială efectuată rezultând că şi apelanta poate oferi minorului condiţii bune de creştere şi educare.
A rezultat totodată că apelanta nu a fost încadrată în muncă o perioadă de timp tocmai pentru a se putea ocupa mai bine de minor, întrucât pârâtul-reclamant venea acasă la ore târzii, iar faptul că a părăsit domiciliul conjugal împreună cu minorul dovedeşte dorinţa apelantei de a fi alături de fiul său, ataşamentul şi afecţiunea faţă de minor.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat şi motivat recurs intimatul-pârât-reclamant H.V.M.
Prin motivele de recurs formulate s-a criticat hotărârea instanţei de apel pentru greşita interpretare a dispoziţiilor art. 42 din Codul familiei şi art. 167 din Codul de procedură civilă.
S-a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că apelanta a părăsit domiciliul pentru că a dorit şi doreşte să fie alături de fiul său, această concluzie fiind în contradicţie cu soluţia pronunţată în capătul de cerere privind divorţul, şi anume culpa comună. Vârsta fragedă a minorului nu poate constitui un criteriu exclusiv pentru încredinţarea minorului, din probele administrate, respectiv depoziţia martorei B., rezultând că acesta este lipsit de afecţiune maternă.
S-a mai susţinut că menţiunile vizând veniturile apelantei cuprinse în ancheta socială au la bază numai declaraţia apelantei, nu şi o adeverinţă în acest sens, după cum şi concluzia privind comportamentul mamei la locul de muncă cuprinsă în acelaşi referat nu are la bază un suport probator.
S-a mai criticat hotărârea tribunalului pentru nepronunţarea asupra cererii reconvenţionale sub aspectul programului de vizitare a minorului.
Deşi motivele de recurs nu cuprind o încadrare în drept a criticilor formulate, în baza art. 306 alin. 3 din Codul de procedură civilă, Curtea le-a încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 din Codul de procedură civilă.
Analizând decizia recurată în limitele criticilor formulate prin motivele de recurs, Curtea a constatat nefondat recursul, pentru următoarele considerente:
Criticile vizând interpretarea dispoziţiilor art. 167 din sunt străine pricinii. Art. 167 din Codul de procedură civilă reglementează regulile de încuviinţare şi administrare a probelor în procesul civil. Aceste reguli nu au fost nesocotite de către instanţa de apel, iar ceea ce se susţine în realitate prin invocarea acestui articol este nu modul de încuviinţare şi administrare a probelor, ci modul de interpretare a acestora.
însă dispoziţiile art. 304 pct. 11 din Codul de procedură civilă, care permiteau exercitarea controlului judiciar cu privire la modul de apreciere a probelor administrate, au fost în mod expres abrogate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, astfel încât criticile întemeiate pe aceste aspecte nu mai învestesc legal instanţa de judecată.
în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 42 din Codul familiei, Curtea a apreciat că ele au fost corect interpretate, în sensul că în măsura încuviinţării copilului către mamă spre creştere şi educare s-a respectat criteriul interesului minorului. Astfel, s-a apreciat corect că, în raport de vârsta copilului, de ataşamentul dovedit al mamei faţă de el, de faptul că aceasta îi poate oferi condiţii materiale şi garanţii morale, corespunde interesului minorului ca el să fie încredinţat apelantei spre creştere şi educare.
Curtea a reţinut ca nefondată critica vizând neconcordanţa între soluţia pronunţată în judecarea capătului de cerere privind desfacerea căsătoriei şi cea pronunţată în privinţa încredinţării minorului.
Culpa (comună de altfel) în desfacerea căsătoriei nu poate constitui un impediment pentru încredinţarea minorului (măsură dispusă în raport de alte criterii decât cele avute în vedere la divorţ). în plus, în cauză, căsătoria fiind desfăcută din culpa ambilor soţi, această aparentă “contradicţie” ar fi existat chiar dacă minorul ar fi fost încredinţat tatălui, astfel încât critica formulată este nefondată.
De altfel, instanţa de apel nici nu şi-a argumentat soluţia, aşa cum se susţine prin motivele de recurs, pe faptul că apelanta a părăsit domiciliul conjugal pentru că a dorit să fie alături de fiul său. S-a susţinut că, părăsind domiciliul conjugal (din motive ce ţin de soluţionarea divorţului), apelanta nu şi-a abandonat copilul, ceea ce a constituit unul din argumentele avute în vedere la soluţionarea măsurii încredinţării copilului.
Nu numai vârsta copilului a fost avută în vedere la pronunţarea măsurii încredinţării acestuia, iar în ceea ce priveşte critica vizând ignorarea depoziţiei martorei B. (critică încadrată de Curte în dispoziţiile art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă), Curtea a apreciat că admiterea recursului pe acest temei nu se poate dispune.
S-ar fi impus modificarea deciziei în baza art. 304 pct. 10 din Codul de procedură civilă în cazul în care proba administrată, dar ignorată de instanţă ar fi avut un caracter hotărâtor, în sensul că, dacă ar fi fost avută în vedere de instanţă, ar fi determinat o altă soluţie decât cea pronunţată.
în cauză, depoziţia menţionată nu îndeplineşte această condiţie, întrucât proba respectivă este înlăturată de celelalte dovezi administrate.
Aceleaşi concluzii sunt valabile şi în privinţa criticilor vizând ancheta socială, întrucât nici veniturile realizate de mamă (şi pretins nedovedite) şi nici comportamentul acesteia la serviciu nu au avut caracter hotărâtor în vederea încredinţării minorului.
în ceea ce priveşte critica vizând nesoluţionarea capătului de cerere formulat pe cale reconvenţională şi prin care se solicită de către pârâtul-reclamant stabilirea unui program de vizitare a minorului, Curtea a reţinut următoarele:
Prima instanţă, prin hotărârea pronunţată, a admis în parte cererea principală şi în totalitate cererea reconvenţională.
Aparent, pârâtul-reclamant nu ar fi avut interes de a declara apel în cauză de vreme ce pretenţiile sale au fost admise în totalitate.
însă, având în vedere calitatea dublă a părţilor de pârâţi şi reclamanţi, determinată de formularea unei cereri principale şi a unei cereri reconvenţionale, în cauză pârâtul-reclamant trebuia să uzeze de dispoziţiile art. 2931. în lipsa apelului său şi în prezenţa numai a apelului reclamantei-pârâte, instanţa de apel nu a putut reforma hotărârea decât în limitele devoluţiunii prin unicul apel declarat în cauză. Prin urmare, tribunalul nu s-a putut pronunţa cu privire la programul de vizitare al minorului, neexistând un apel pe acest aspect care să învestească instanţa de apel.
Nimic nu împiedică însă pârâtul-reclamant ca, pe calea unei cereri principale separate, să învestească instanţele de judecată cu analiza pretenţiilor sale pe aceste aspecte.
în consecinţă, în baza art. 316 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 296 din Codul de procedură civilă, Curtea a respins recursul ca nefondat.
