1. încheierile prin care se soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite nu pot fi opuse cu autoritate de lucru judecat într-o nouă cerere de încuviinţare a executării, deoarece aceste încheieri sunt date într-o procedură necontencioasă şi ca atare sunt lipsite de autoritate de lucru judecat, conform art. 337 din Codul de procedură civilă.
2. Potrivit art. 4052 alin. 1 lit.
b) din Codul de procedură civilă, cursul prescripţiei se întrerupe pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de necompetent.
întreruperea prescripţiei este legată, prin urmare, de momentul sesizării de către creditor a executorului cu cererea de executare silită, şi nu de momentul înregistrării la instanţă a cererii de către în vederea încuviinţării executării silite.
3. Prin orice act de executare, neurmat de acte de urmărire, în sensul art. 389 din Codul de procedură civilă, trebuie înţeles ultimul act săvârşit în cursul unei proceduri de executare determinate, perimarea presupunând că s-a început procedura concretă de executare.
Atâta timp cât nu s-a soluţionat în mod irevocabil cererea de încuviinţare a executării silite, procedura de executare propriu-zisă nu a început şi, prin urmare, nu se poate pune problema perimării cererilor de executare silită, înregistrate la corpul de executori bancari.
(Decizia nr. 2089 din 10 octombrie 2003 – Secţia a IV-a civilă)
Prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la 12.03.2003, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia prescripţiei şi a respins cererea de încuviinţare a executării silite formulată de D.C.F., executor bancar în cadrul Corpului de executori bancari al Băncii X, împotriva debitoarei SC “G.” SRL, constatând prescris dreptul de a cere executarea silită.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut că, prin Contractul de credit nr. 243/21 din 09.05.1994, creditoarea Banca X a acordat un credit de 1.006.500 USD debitoarei SC “S.” SA, cu scadenţa la 30.05.1997 şi că acest contract a fost modificat sub aspectul dobânzii prin actul adiţional încheiat la 29.07.1999; totodată, s-a reţinut că la momentul încheierii Contractului nr. 243/21/1994 au mai fost acordate şi alte credite debitoarei, conform Contractului nr. 244/21 din 09.05.1994 şi actului adiţional din 29.07.1999, iar ulterior, conform Contractului nr. 309/21 din 04.10.1994 şi nr. 393/21 din 19.07.1995.
Calitatea de debitoare a SC “G.” SRL faţă de creditele sus-menţionate a fost reţinută de instanţă din contractul de novaţie prin schimbare de debitor încheiat la data de 8.07.1998, în raport de ale cărui prevederi s-a stabilit că obligaţia debitorului novat s-a născut la data semnării contractului de novaţie, act având valoarea unei recunoaşteri de datorie, aşa încât de la data semnării lui s-a apreciat că a început să curgă un nou termen de prescripţie împotriva noului debitor; acest nou termen de prescripţie a fost întrerupt prin încheierea actului adiţional din 29.07.1999, apreciat, de asemenea, de instanţă ca având valoarea unei noi recunoaşteri de datorie, cu consecinţa că după această dată a început să curgă un nou termen de prescripţie.
S-a reţinut aşadar, faţă de dispoziţiile art. 6 şi 7 din Decretul nr. 167/1958, că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 30.07.1999 şi s-a împlinit la data de 30.07.2002, astfel că la data sesizării instanţei cu cererea de executare silită, 10.03.2003, dreptul de a cere executarea silită era prescris; data de 25.07.2002 menţionată în cuprinsul cererii de încuviinţare a executării silite ca fiind data cererii de executare formulate de creditoare a fost apreciată de instanţă ca irelevantă pe aspectul prescripţiei, deoarece pe de o parte executarea se face prin intermediul corpului propriu de executori bancari şi nu este nici o dată menţionată pe acele cereri care să ateste momentul înregistrării, iar pe de altă parte circuitul adreselor între compartimentele băncii nu este de natură să dovedească faptul că s-a formulat în termen cererea de executare silită, din moment ce cererea de încuviinţare a executării a fost înregistrată în numele creditoarei la data de 10.03.2003, prin intermediul corpului său propriu de executori.
împotriva încheierii pronunţate de judecătorie a declarat apel creditoarea Banca X şi, prin Decizia civilă nr. 1147 din 4.06.2003, Tribunalul Bucureşti-Secţia a lll-a civilă a admis apelul creditoarei şi a schimbat în tot încheierea atacată, în sensul că a admis cererea şi a încuviinţat executarea silită imobiliară şi prin poprire asupra bunurilor debitoarei, conform Contractului de credit nr. 243/21 din 12.05.1994, modificat prin actul adiţional din 29.07.1999 şi a contractului de novaţie prin schimbarea de debitor din 8.07.1998.
La darea soluţiei, tribunalul a avut în vedere că termenul de prescripţie a executării silite a început să curgă de la 30.07.1999, data încheierii actului adiţional, şi că el nu era împlinit la data înregistrării cererii la instanţă, respectiv la 10.03.2003, cum greşit s-a apreciat la fond, fără a se ţine seama că cererea de încuviinţare a executării formulată de bancă şi adresată corpului de executori bancari a fost datată 26.07.2002, dată la care termenul de prescripţie nu era împlinit.
în drept s-au reţinut ca incidente dispoziţiile art. 4052 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora termenul de prescripţie se întrerupe pe data depunerii cererii de executare.
Decizia tribunalului a fost atacată cu recurs de către debitoarea SC “G.” SA, care a criticat-o pentru următoarele motive:
1. Art. 304 pct. 9 din – hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, având în vedere prevederile Statutului Corpului executorilor bancari, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2628/C/1999.
în dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că în mod greşit tribunalul a apreciat că prescripţia dreptului de a cere executarea silită s-a întrerupt odată cu depunerea cererilor de executare la corpul executorilor bancari, întrucât din prevederile art. 19 ale Statutului Corpului executorilor bancari rezultă că iniţierea executării silite de către bancar se face doar în baza unei dispoziţii scrise a şefului corpului executorilor bancari şi a avizului prealabil obligatoriu al compartimentului juridic, şi nu în baza unei cereri de executare silită, iar dispoziţia scrisă a şefului corpului executorilor bancari, ca şi avizul compartimentului juridic sunt acte interne ale creditorului, care nu sunt de natură a întrerupe cursul prescripţiei.
Pe de altă parte, s-a arătat că, potrivit Statutului, corpul executorilor bancari se constituie într-un departament al băncii, iar şeful corpului executorilor este subordonat direct şefului compartimentului juridic (art. 6) şi, de aceea, însăşi cererea de executare silită formulată de bancă către un departament al său este un act intern, neavând efect întreruptiv de prescripţie prin derogare de la dispoziţiile art. 4052 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă; în consecinţă, sub aspectul întreruperii termenului de prescripţie nu avea relevanţă că între compartimentele băncii au circulat anumite adrese ce sesizau începerea procedurii de executare silită, esenţial fiind momentul depunerii cererii de executare silită la judecătorie.
2. Art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă – hotărârea tribunalului a fost dată cu aplicarea trunchiată şi deci greşită a legii atunci când s-a apreciat că cererea formulată de creditoare la data de 26.07.2002 a fost de natură să întrerupă prescripţia, fără a se observa şi prevederile art. 4052 alin. 3 din Codul de procedură civilă.
Recurenta a solicitat ca, în cazul în care se va considera că cererea de executare silită formulată de Banca X la data de 26.07.2002 este de natură să întrerupă cursul prescripţiei, să se aibă în vedere că tribunalul a făcut o aplicare trunchiată şi implicit greşită a legii atunci când a statuat că la data de 26.07.2002 s-a întrerupt prescripţia dreptului de a cere executarea silită. Aceasta deoarece, deşi art. 4052 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă prevede că prescripţia se întrerupe pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent, alin. 3 al aceluiaşi articol statuează că prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea, or, în speţă, cererile de executare silită mobiliară şi prin poprire din data de 26.07.2002 s-au perimat, conform art. 389 din Codul de procedură civilă, ele nefiind urmate efectiv de nici un alt act de executare mai bine de 6 luni; dispoziţia şefului Compartimentului executorilor bancari, avizată de compartimentul juridic pentru iniţierea executării silite prin poprire datează din 25.02.2003, deci după 7 luni de la primirea cererilor de executare silită; în consecinţă, recurenta a susţinut că aceste cereri nu au întrerupt cursul prescripţiei.
în şedinţa publică de la 3 octombrie 2003, recurenta a invocat ca motiv suplimentar de recurs, de ordine publică, autoritatea de lucru judecat ce ar opera în cauză în raport de încheierile pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarele nr. 2980/2003 şi nr. 2989/2003, depunând în acest sens la dosar cerere scrisă însoţită de încheierile sus-menţionate şi acte anexe în dovedirea caracterului irevocabil al acestora.
Conform cererii scrise, recurenta şi-a motivat excepţia autorităţii de lucru judecat prin aceea că la data de 10.03.2003 creditoarea Banca X a solicitat Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin cereri distincte, încuviinţarea executării silite prin poprirea conturilor SC “G.” SA deschise la diverşi terţi popriţi, până la concurenta sumei de 7.949.273 USD, în baza contractelor de credit nr. 243/21 din 12.05.1994, nr. 244/21 din 12.05.1994, nr. 309/21 din 12.10.1994, nr. 393/21 din 19.07.1995 şi a contractului de novaţie din data de 8.07.1998 şi că aceste cereri de încuviinţare a popririi, dintre care una face obiectul prezentei cauze, sunt identice sub aspectul obiectului părţilor şi cauzei, ceea ce diferă între ele fiind doar terţul poprit.
în continuare, recurenta a precizat că două dintre cererile menţionate au fost soluţionate în mod irevocabil prin încheierile pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti la data de 12.03.2003 în dosarele nr. 2980/2003 şi nr. 2989/2003, constatându-se prescris dreptul creditoarei de a cere executarea silită, aşa încât aceste încheieri se opun cu autoritatea de lucru judecat cererii de încuviinţare a executării prin poprire ce face obiectul prezentei cauze, întrucât aceasta are acelaşi obiect, se întemeiază pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi ca cele din cererile anterioare, soluţionate în mod irevocabil, fiind deci îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat prevăzute de art. 1201 din Codul civil.
în cadrul analizei recursului, ce se va expune în continuare, Curtea urmează să verifice cu prioritate motivul de ordine publică referitor la autoritatea de lucru judecat, faţă de efectul dirimant al acestui motiv.
Sub acest aspect se vor avea în vedere următoarele:
Recurenta a invocat că în cauză operează autoritatea de lucru judecat raportat la încheierile pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti la data de 12.03.2003 în dosarele nr. 2980/2003 şi nr. 2989/2003, rămase definitive şi irevocabile, prin care s-au soluţionat două cereri anterioare de executare silită prin poprire identice cu cea din litigiu sub aspectul părţilor, obiectului şi cauzei, elementul ce le distinge constituindu-l doar terţul poprit.
încheierile prin care se soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite nu pot fi însă opuse cu autoritatea de lucru judecat într-o nouă cerere de încuviinţare a executării, deoarece aceste încheieri sunt date într-o procedură necontencioasă şi ca atare sunt lipsite de autoritatea de lucru judecat, în acest sens fiind dispoziţiile art. 337 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora încheierile în materie necontencioasă nu au puterea lucrului judecat.
Prin urmare, în cauză nu operează autoritatea de lucru judecat, având în vedere că încheierile irevocabile pronunţate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti la data de 12.03.2003 în dosarele nr. 2980/2003 şi nr. 2989/2003 sunt date în cadrul procedurii necontencioase, fiind deci guvernate de regulile aplicabile acestei proceduri, care le exceptează de la efectul puterii lucrului judecat prin art. 337 din Codul de procedură civilă; de aceea, motivul de ordine publică invocat de recurentă nu este fondat.
Cât priveşte criticile subsumate cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, acestea nu sunt fondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
în justificarea nelegalităţii hotărârii tribunalului, recurenta a invocat, în principal, că faţă de dispoziţiile art. 6 şi 19 din Statutul Corpului executorilor bancari, nu se putea reţine întreruperea cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită pe data depunerii cererilor de executare silită la corpul executorilor bancari al creditoarei, efectul întreruptiv de prescripţie producându-se numai pe data depunerii cererii de executare la judecătorie.
Dispoziţiile legale care reglementează cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului de a cere executarea silită sunt cele ale art. 4052 din Codul de procedură civilă.
în speţă, instanţa de apel a stabilit în mod judicios că dreptul creditoarei de a cere executarea silită nu s-a prescris datorită întreruperii cursului prescripţiei de 3 ani, ce a început să curgă la 30.07.1999 (fapt necontestat de părţi), pe data depunerii de către creditoare a cererilor de executare silită la corpul propriu de executori bancari – 26.07.2002.
Reţinând întreruperea cursului prescripţiei pe data înregistrării cererilor de executare la corpul propriu de executori bancari al creditoarei, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 4052 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă.
Potrivit acestor dispoziţii, cursul prescripţiei se întrerupe “pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlul executoriu, chiar dacă a fost adresată unui organ de executare necompetent”.
Cauza de întrerupere a prescripţiei extinctive a dreptului de a cere executarea silită, consacrată de art. 4052 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă, constă deci în producerea efectului întrerupător de prescripţie pe data depunerii cererii de executare la organul de executare, chiar dacă această sesizare s-a făcut la un organ de executare necompetent.
Legiuitorul leagă aşadar întreruperea prescripţiei de momentul sesizării de către creditor a executorului, fie el şi necompetent, cu cererea de executare silită, şi nu de momentul înregistrării la instanţă a cererii de către executor în vederea încuviinţării executării, cum greşit susţine recurenta.
înaintarea la instanţă a cererii de executare de către executor, în vederea încuviinţării executării, este o etapă distinctă şi posterioară sesizării organului de executare, aşa cum rezultă din prevederile art. 3731 alin. 1 din Codul de procedură civilă şi care în accepţiunea art. 4052 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă nu are nici o relevanţă în producerea efectului întreruptiv de prescripţie, legat exclusiv de legiuitor de momentul sesizării de către creditor a organului de executare cu cererea de executare.
în speţă, fiind vorba despre executarea silită a obligaţiilor ce decurg din titluri executorii aparţinând unei bănci (respectiv contracte de credit încheiate cu Banca X), competenţa realizării ei aparţine corpului executorilor bancari ce funcţionează la banca respectivă, conform art. 88 din Legea nr. 58/1998 coroborat cu art. 2 şi 10 din Statutul Corpului executorilor bancari.
Faţă de această competenţă recunoscută de lege corpului propriu de executori bancari al băncii creditoare, se explică înregistrarea cererii de executare silită a creditoarei Banca X la corpul propriu de executori bancari, ce funcţionează în cadrul său ca organ de executare; în consecinţă, pe data înregistrării acestei cereri s-a întrerupt cursul prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, în conformitate cu art. 4052 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă, fără să aibă vreo relevanţă pe acest aspect că organul de executare este un departament propriu al băncii creditoare, subordonat ierarhic compartimentului juridic al creditoarei, atâta timp cât art. 4052 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă nu face nici o distincţie după cum organul de executare funcţionează sau nu în subordinea creditorului, iar în modul de reglementare, prin art. 6 din Statutul Corpului executorilor bancari, a subordonării corpului executorilor bancari faţă de structurile instituţiei în care funcţionează, nu se poate stabili nici o conexiune a acestei subordonări cu cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului băncii creditoare de a cere executarea silită spre a putea fi reţinută vreo derogare de la regimul cauzelor de întrerupere stabilit de art. 4052 din Codul de procedură civilă.
De asemenea, nici art. 19 din Statutul Corpului executorilor bancari nu se constituie într-o derogare de la prevederile art. 4052 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă, cum a pretins de fapt recurenta.
Art. 19 din Statut reglementează desfăşurarea activităţii executorilor bancari, stabilind că aceştia îndeplinesc actele de executare silită şi celelalte acte care sunt de competenţa lor, în baza dispoziţiei scrise a şefului corpului executorilor bancari şi a avizului prealabil obligatoriu al compartimentului juridic; dispoziţia scrisă a şefului corpului executorilor bancari şi avizul compartimentului juridic sunt deci modalităţi de încuviinţare prealabile şi obligatorii pentru efectuarea oricăror acte ce intră în competenţa de activitate a executorilor bancari, cu care aceştia au fost sesizaţi şi, ca atare, ele sunt distincte şi nu se substituie actelor de sesizare propriu-zise, care în cazul executării silite sunt cererile de executare formulate de creditor, în absenţa cărora nu se poate declanşa procedura executării silite.
în concluzie, stabilind că întreruperea prescripţiei operează pe data înregistrării cererii de executare a creditoarei la corpul propriu de executori bancari, şi nu pe data înregistrării la instanţă a cererii de încuviinţare a executării silite, tribunalul a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 4052 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură civilă, fără a încălca prevederile art. 6 şi 19 din Statutul Corpului executorilor bancari, care nu se constituie în derogări de la regimul cauzelor de întrerupere a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, reglementat de Codul de procedură civilă; criticile formulate de recurentă pe acest aspect sunt în consecinţă nefondate, ceea ce face inaplicabil în cauză motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Ca o critică subsidiară reţinerii efectului întreruptiv de prescripţie al cererii înregistrate de creditoare la corpul propriu de executori bancari, recurenta a invocat că, potrivit art. 4052 alin. 3 din Codul de procedură civilă, această cerere nu a întrerupt totuşi prescripţia, întrucât în privinţa ei a intervenit perimarea.
Este adevărat că, potrivit art. 4052 alin. 3 din Codul de procedură civilă, prescripţia dreptului de a cere executarea silită nu este întreruptă dacă cererea de executare s-a perimat, numai că cererile de executare silită prin poprire nr. 284, 285, 286 şi 287 din 25.07.2002, în baza cărora s-a cerut în litigiu încuviinţarea executării silite, nu s-au perimat.
Instituţia perimării este reglementată de art. 389 din Codul de procedură civilă ca o sancţiune pentru creditorul care a lăsat să treacă 6 luni de la data îndeplinirii oricărui act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire.
Prin orice act de executare, neurmat de alte acte de urmărire, în cazul perimării, trebuie înţeles ultimul act săvârşit în cursul unei proceduri de executare determinate, perimarea presupunând aşadar că s-a început procedura concretă de executare.
Or, în speţă, procedura de executare propriu-zisă nu a început, atâta timp cât nu s-a soluţionat în mod irevocabil cererea de încuviinţare a executării silite, aceasta făcând obiectul litigiului, şi de aceea nu se poate pune problema perimării cererilor de executare silită prin poprire formulate de creditoare, fiind astfel neincidente în cauză dispoziţiile art. 4052 alin. 3 din Codul de procedură civilă invocate de recurentă.
