Prin cererea înregistrată sub nr.2784/2004 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, contestatorul A.I. a chemat în judecată SC TEXTILA BUCEGI” SA Pucioasa solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa, intimata să fie obligată la plata către contestator a salariilor compensatorii ce i se cuvin conform art.53 din contractul colectiv de muncă art.65/1 şi art. 67 din Codul Muncii.
In motivarea cererii, contestatorul a arătat că a fost salariatul societăţii până la 21.04.2004 când contractul de muncă i-a încetat din motive ce nu îi sunt imputabile, în baza art. 58, 65 şi 66 din Codul Muncii, desfacerea contractului fiind făcută prin decizie, fără ca aceasta să fie urmată de plată drepturilor salariale cuvenite.
A mai susţinut contestatorul că în raport de disp.art.65/1 şi 67 din Codul Muncii şi art.53 din contractul colectiv de muncă i se cuvin 5 salarii minime compensatorii.
Pe baza probelor administrate în cauză, prin sentinţa civilă nr.436/30.06.2004 Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea obligând intimata la plata drepturilor băneşti salariale conform art. 65, 66 şi 67 din Codul Muncii şi art.53 din contractul colectiv de muncă.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin decizia nr.212/20.04.2004 a încetat contractul individual de muncă al contestatorului, iar potrivit art.53 din contractul colectiv de muncă, unitatea intimată este obligată să acorde contestatorului cele 5 salarii compensatorii, fapt ce rezultă şi din adresa depusă la dosar, emanând de la Direcţia de Dialog, Familie şi Solidaritate Socială a judeţului Dâmboviţa, din care reiese, fără dubiu, că întrucât nu se face distincţie între concedierea colectivă şi cea individuală, rezultă obligativitatea plăţilor compensatorii.
Impotriva sentinţei primei instanţe societatea intimată a declarat recurs criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
A susţinut recurenta că instanţa de fond nu a ţinut cont de probele administrate şi nu a făcut deosebire între concedierea individuală şi cea colectivă, recurenta respectându-şi obligaţiile contractuale prevăzute în situaţia concedierii individuale, situaţie în care s-a aflat şi intimatul contestator, instanţa făcând confuzie cu restructurarea şi concedierea individuală.
S-a mai învederat că instanţa nu a analizat însăşi conţinutul deciziei de concediere din care rezultă că a fost vorba de o concediere individuală prevăzându-se la alin.2 indemnizaţia de care beneficiază la încetarea contractului individual de muncă ca fiind cea prevăzută în contractul colectiv de muncă şi dispoziţiile legale, adică 50% din salariul de încadrare în afara drepturilor la zi, situaţie de care a beneficiat şi intimatul conform art.46/3 din contractul colectiv de muncă, coroborat cu art.186/4 şi art. 145 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură textilă.
S-a arătat în continuare că la alin.2 din decizia de desfacere a contractului individual de muncă au fost menţionate articolele 58, 65 şi 66 din Codul Muncii şi nu art. 68, ce vizează concedierea colectivă pentru ca instanţa să acorde salariile compensatorii conform art. 53 din contractul colectiv de muncă.
A concluzionat recurenta, că a respectat contractul colectiv de muncă la nivel de societate exercitându-şi obligaţia de bună credinţă şi în mod greşit instanţa a obligat-o a da mai mult decât s-a convenit.
Prin decizia civilă nr.1645/17 decembrie 2004 Curtea de Apel a admis recursul, a modificat în tot sentinţa, în sensul că a respins cererea contestatorului ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de control judiciar a reţinut că prin decizia nr.212/20.04.2004 emisă de societatea recurentă a încetat contractul individual de muncă al intimatului contestator în temeiul art. 58 coroborat cu art. 65 şi 66 din Codul Muncii, fiind vorba de o concediere individuală, pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, desfiinţându-se locul de muncă ocupat de intimat, ca urmare a dificultăţilor economice ale societăţii, aşa cum rezultă atât din decizia de concediere, cât şi din menţiunile aflate în contractul individual de muncă al contestatorului, cuprinzând date privind încetarea contractului de muncă al acestuia.
S-a mai arătat că potrivit art.46/3 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, la desfacerea contractului individual de muncă din motive neimputabile salariatului, patronatul va acorda o compensaţie de 50% din salariul lunar în afara drepturilor prevăzute la zi (conform art.76 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional) şi, de asemenea, în art. 186/4 din contractul colectiv de muncă pe unitate stipulează că la desfacerea contractului de muncă din motive neimputabile salariatului, i se va acorda o recompensă în valoare de 50% din salariul tarifar, în afara drepturilor curente.
Dispoziţiile art.53 din CCM pe unitate – invocate de contestator în susţinerea acţiunii introductive – statuează că în situaţia în care se fac restructurări, societatea va acorda 3-5 salarii minime compensatorii, în funcţie de vechimea în muncă, însă aceste prevederi nu pot fi aplicabile în cazul concedierii individuale întrucât restructurarea vizează concedierile colective.
Astfel, s-a reţinut că restructurarea şi procedura aplicării acesteia sunt reglementate părin OUG nr.98/1999 aprobată prin Legea nr.312/2001 modificată prin OUG nr.49/2002 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Or, în cauza de faţă, a fost vorba de o concediere individuală şi nu de una colectivă, situaţie în care disp.art. 53 din CCM nu sunt aplicabile, intimatul contestator nepuitând beneficia, pe lângă compensaţia prev.de art. 46/3 din CCM pe unitate – recunoscută de către recurentă – şi de plăţi compensatorii potrivit art.53, după cum greşit a concluzionat prima instanţă.
S-a mai arătat că în raport de considerentele de mai sus, adresa nr.25/2004 a Direcţiei de Dialog, Familie şi Solidaritate Dâmboviţa către Sindicatul Bucegi – Milenium Pucioasa, de care s-a prevalat intimatul contestator în susţinerea acţiunii şi al cărei conţinut a fost însuşit de prima instanţă nu putrea justifica admiterea acţiunii, în speţă având loc o concediere individuală, respectându-se de către recurentă dispoziţiile contractului colectiv de muncă pe unitate în cazul unei asemenea concedieri.
Aşa fiind, în temeiul art.312 ali.1 Cod pr.civilă, Curtea a admis recursul, iar în baza art. 312 alin.2 şi 3 Cod pr.civilă a modificat în tot sentinţa în sensul respingerii cererii ca neîntemeiată.
