Art. 12 lit. d) din Legea nr. 544/2001
Hotărârile adoptate de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 sunt acte administrative individuale cuprinzând date personale ale solicitanţilor, precum nume şi prenume, domiciliu, act identitate, eventuale relaţii de rudenie cu autorul, ş.a.m.d., fiind exceptate de la liberul acces potrivit art. 12 lit. d din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A VIII-A ADMINISTRATIV ŞI FISCAL, DECIZIA CIVILĂ NR. 256 din 7 februarie 2011)
Prin sentinţa civilă nr. 1267/19.04.2010 a Tribunalului Bucureşti a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul RM în contradictoriu cu pârâtul PREFECTUL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, acţiune prin care reclamantul solicitase obligarea pârâtului să-i asigure posibilitatea consultării tuturor hotărârilor prin care au fost soluţionate cererile de acordare a despăgubirilor formulate în baza Legii nr. 9/1998 şi să oblige pârâtul la plata daunelor morale de 2000 de lei.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut incidenţa disp. art. 12 lit. d din Legea nr. 544/2001, care exceptează de la liberul acces la informaţiile de interes public informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii.
Astfel, hotărârile emise în aplicarea Legii nr. 9/1998 cuprind astfel de date personale, respectiv numele, prenumele solicitantului, domiciliul acestuia, actul de identitate, aceleaşi date în privinţa eventualilor moştenitori, astfel că aceste informaţii sunt exceptate de la liberul acces al publicului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul RM, solicitând modificarea ei în sensul admiterii acţiunii sale.
În motivarea recursului său, reclamantul a criticat hotărârea recurată, arătând că prin respingerea acţiunii i s-a făcut un mare rău şi i s-a creat un prejudiciu material prin neacordarea daunelor morale.
Învederează faptul că “nota scrisă” depusă de reclamant la dosar prin care a prezentat anumite concluzii scrise pe marginea întâmpinării pârâtului nu se regăseşte în textul sentinţei atacate, ceea ce este incompatibil cu statutul unui magistrat. Efectul neluării în seamă a concluziilor sale scrise este încălcarea principiului contradictorialităţii şi pe cel al apărării părţilor. Prin urmare, hotărârea este nulă.
Dacă instanţa ar fi pus în discuţie capătul de cerere privind plata daunelor morale, arată recurentul în recursul său, ar fi putut demonstra, cu jurisprudenţă, că daunele morale se acordă chiar în cazul în care se respinge principalul şi că nu trebuie demonstrate. Or, prin ignorarea acestui capăt de cerere, instanţa de fond i-a creat un prejudiciu material.
În plus, atât pârâtul, cât şi instanţa au schimbat obiectul cererii sale, fără a pune în discuţie părţilor acest lucru.
Legea nr. 677/2001 permite comunicarea informaţiilor de interes public solicitate, în anumite condiţii; astfel, păstrarea secretului numelui şi prenumelui persoanelor respective îi revenea reclamantului, şi nu pârâtului.
Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei în data de 22 noiembrie 2010, intimatul pârât PREFECTUL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI a solicitat instanţei respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând că instanţa de fond a constatat în mod corect că, potrivit art. 12 lit. d din Legea nr. 554/2004, se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor informaţiile cu privire la datele personale.
Examinând cauza sub toate aspectele ei potrivit disp. art. 3041 C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:
1. Potrivit art. 12 lit. d din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, text care fundamentează hotărârea instanţei de fond, “(1) Se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1 şi, respectiv, la art. 11^1, următoarele informaţii:
…………..
d) informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii”.
Or, aşa cum foarte corect a reţinut instanţa de fond, hotărârile adoptate de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, acte administrative individuale cuprinzând date personale ale solicitanţilor, precum nume şi prenume, domiciliu, act identitate, eventuale relaţii de rudenie cu autorul ş.a.m.d.
2. Recurentul se rezumă la a susţine că Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date permite comunicarea informaţiilor de interes public solicitate, în anumite condiţii, fără însă a preciza nici care ar fi aceste condiţii, aplicat la speţă, nici cum sunt ele întrunite în prezenta cauză, dar mai ales fără a preciza motivele pentru care apreciază ca aplicabilă în cauza de faţă a însăşi legii care reglementează prelucrarea datelor cu caracter personal.
3. Reclamantul recurent mai arată că, în motivarea hotărârii tribunalului, nu se regăsesc cele expuse în intitulata “notă scrisă”, ceea ce ar atrage nulitatea sentinţei.
Recurentul nu menţionează nici care ar fi aspectele redate în nota scrisă care ar fi trebuit analizate de instanţă, dar mai ales care ar fi temeiul legal pentru a reţine în consecinţă nulitatea hotărârii.
Aspectul invocat de recurent prin concluziile scrise depuse la dosarul tribunalului în data de 22 ianuarie 2010, apreciat de acesta ca relevant în soluţionarea acţiunii sale, vizează faptul că atât preşedintele tribunalului, cât şi al ÎCCJ i-au permis accesul la hotărârile judecătoreşti pronunţate în materia Legii nr. 9/1998.
Instanţa de recurs reţine că suntem în prezenţa unor tipuri de acte diferite, cu regim juridic diferit, iar decizia administrativă a unor preşedinţi de instanţe de a permite accesul nelimitat la hotărârile judecătoreşti nu prezintă nicio relevanţă în prezenta cauză.
4. Referitor la respingerea daunelor morale, urmare a respingerii capătului principal de cerere, recurentul s-a rezumat la a preciza că, dacă instanţa ar fi pus în discuţie capătul de cerere privind plata daunelor morale ar fi putut demonstra, cu jurisprudenţă, că daunele morale se acordă chiar în cazul în care se respinge principalul şi că nu trebuie demonstrate.
De asemenea, recurentul nu indică temeiul juridic pentru o atare pretinsă “punere în discuţie”, cât timp este vorba despre propriul său capăt de cere, iar nu de vreo cerere sau excepţie invocată de instanţă din oficiu sau de partea adversă. Cu toate acestea, nu indică nici măcar în recurs care ar argumentele sau jurisprudenţa care să îi susţină un atare punct de vedere.
Prin urmare, în lumina considerentelor expuse mai sus, Curtea apreciază recursul reclamantului ca vădit nefondat, urmând ca – în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ. – să îl respingă în consecinţă.
2
