– Legea nr. 302/2004 modificată: Titlul VI, art. 138 – Secţiunea a 2-a (Statul român ca stat de executare)
Dispoziţiile Legii nr. 302/2004 reglementează distinct procedura aplicabilă în cazul în care statul român are calitatea de stat de executare, statuând în mod expres, în dispoziţiile art. 149 alin. 4, că declaraţia de consimţământ la transfer a statului de condamnare trebuie comunicată Ministerului Justiţiei anterior sesizării instanţei române competente. Din interpretarea logică a acestor prevederi legale rezultă în mod neechivoc că pronunţarea unei hotărâri de către autoritatea judiciară română asupra transferului implică, în mod necesar, cunoaşterea poziţiei statului de condamnare, poziţie care trebuie exprimată în scris şi neechivoc.
(Decizia nr. 128 din 11.05.2009, Secţia a Il-a penală şi pentru cauze
cu minori şi de familie)
Prin sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 03.02.2009, cu numărul 959/2/2009 (262/2009), s-a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 149 alin. 4 din Legea nr. 302/2004 (modificată), recunoaşterea sentinţei penale din data de 20.02.2006 a Tribunalului Penal de la Central Criminal Court – Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord privind pe cetăţeanul român M.D. şi transferarea acestuia într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei.
La dosarul cauzei au fost depuse adresa Ministerului Justiţiei – Direcţia Drept Internaţional şi Tratate prin care se solicită efectuarea procedurii prevăzute de art. 149, art. 145 sau art. 146 din Legea nr. 302/2004 în sensul transferării condamnatului – – într-un penitenciar din România, adresa de înaintare a documentelor prevăzute de Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, întocmită de autorităţile statului de condamnare, copii traduse ale actului de acuzare şi sentinţei penale, documente relevante cu privire la încarcerarea persoanei condamnate, raport medical, extras din legislaţia penală britanică incidenţă în cauză, declaraţia condamnatului M.D. cuprinzând consimţământul acestuia la transfer şi un referat asupra situaţiei sociale şi familiale a condamnatului întocmit de către Ambasada României la Londra.
în raport de conţinutul adresei nr. PDP/M46214/6/1 din 30 aprilie 2008 a autorităţilor britanice, dar şi de exigenţele art. 149 alin. 4, respectiv art. 143 alin. 2 din Legea nr. 302/2004, Curtea a solicitat Ministerului Justiţiei comunicarea declaraţiei de consimţământ la transfer a statului de condamnare, a cazierului judiciar şi a datelor relevante privind perioada în care condamnatul s-a aflat în stare de detenţie preventivă.
Deşi în cauză au fost acordate cinci termene de judecată în acest scop, cererea Curţii nu a fost soluţionată favorabil, autoritatea centrală română învederând că nu a primit niciun răspuns din partea statului solicitant.
în acest context şi având în vedere atribuţiile autorităţii judiciare române în procedura de transferare, precum şi urgenţa ce trebuie să caracterizeze această procedură, Curtea a revenit asupra solicitării informaţiilor menţionate, urmând a soiuţiona cauza în raport de documentele existente la dosar.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:
Prin sentinţa penală din data de 20.02.2006 a Tribunalului Penal de la Central Criminal Court – Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, definitivă, s-a dispus condamnarea cetăţeanului român M.D. la pedeapsa detenţiunii pe viaţă (cu executarea unei perioade minime de 5 ani şi 200 de zile) pentru săvârşirea infracţiunilor de viol şi vătămare corporală gravă, reţinându-se, în fapt, că la data de 01.07.2000, în Londra, condamnatul M.D. a întreţinut prin constrângere relaţii sexuale cu partea vătămată B.F. şi i-a aplicat acesteia mai multe lovituri ce i-au produs acesteia leziuni corporale şi pierderea unui dinte.
Din examinarea documentelor anexate cauzei, Curtea constată că sunt îndeplinite doar parţial condiţiile transferării cumulativ prevăzute de art. 3 par. 1 lit. a)-f) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate (condiţii transpuse în legislaţia naţională în prevederile art. 129 lit. a)-f) din Legea nr. 302/2004), respectiv doar condiţiile prevăzute de lit. a)-e) ale acestor texte de lege.
Astfel, persoana condamnată M.D. este cetăţean român, hotărârea de condamnare este definitivă (conform înscrisului comunicat de autorităţile britanice), la data
primirii cererii de transferare condamnatul mai avea de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei, transferul a fost consimţit de condamnat în deplină cunoştinţă de cauză (aşa cum rezultă din declaraţia acestuia autentificată cu nr. 13801/C3130/12.12.2008), iar faptele care au atras condamnarea au corespondent în legislaţia penală română, întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor de viol şi vătămare corporală gravă, prevăzute de art. 197 alin. 1 şi art. 182 alin. 2 C. p.
Sesizarea Ministerului Public este însă neîntemeiată din perspectiva neînde-plinirii condiţiei prevăzute de art. 3 par. 1 lit. f) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate [respectiv art. 129 lit. f) din Legea nr. 302/2004], lipsind acordul statului de condamnare la transfer.
Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate prevede în mod expres (în articolul anterior menţionat) că statul de condamnare şi statul de trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări, iar prevederile legale concordante din legislaţia naţională română stabilesc, de asemenea, că statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar transferarea nu poate avea loc.
Statuând doar asupra principiilor de ordin general în raport de care se desfăşoară procedura de transfer, Convenţia europeană nu a prevăzut, în mod firesc, şi modalitatea concretă în care se va realiza acest acord, lăsând la latitudinea statelor implicate în procedură modul de luare a unei hotărâri de acceptare sau de refuzare a transferului în raport de documentele şi declaraţiile prevăzute de art. 6 par. 1-3 din Convenţie.
în considerarea acestei opţiuni, legislaţia naţională română a prevăzut, în dispoziţiile art. 149 alin. 4 din Legea nr. 302/2004, că sesizarea Curţii de Apel Bucureşti ca instanţă competentă în recunoaşterea hotărârii străine şi punerii ei în executare se realizează îndată ce Ministerul Justiţiei primeşte declaraţia de consimţământ de la statul de condamnare, însoţită de informaţiile prevăzute de art. 133 alin. 3 şi documentele prevăzute de art. 134 alin. 2 din aceeaşi lege.
Desigur că statul de condamnare are posibilitatea, conform art. 6 par. 3 din Convenţie, de a lua o hotărâre finală asupra transferului după comunicarea informaţiilor prevăzute de par. 1 al acestui articol, însă în faza prealabilă sesizării instanţei, un acord, cel puţin preliminar, al statului de condamnare asupra transferului trebuie exprimat în mod expres, pentru ca autoritatea judiciară română să poată aprecia asupra îndeplinirii cumulative a celor şase condiţii necesare transferului.
în cauza de faţă, se constată că prin adresa nr. PDP/M46214/6/1 din 30 aprilie 2008, statul de condamnare a transmis cererea de transfer formulată de M D. şi documentaţia relevantă, precizând însă în mod expres că în momentul de faţă nu îşi pot da consimţământul legal faţă de transfer deoarece acesta depinde de informaţiile ce urmează a fi puse la dispoziţie, respectiv cele prevăzute de art. 6 par. 1 din convenţie.
în raport de voinţa astfel exprimată de către statul de condamnare, Curtea reţine că adresa de înaintare a cererii de transfer constituie o expresie a obligaţiei autorităţilor britanice de a transmite informaţii, conform art. 4 par. 2 din Convenţia europeană, şi nu poate fi echivalată cu un acord al statului de condamnare asupra transferului.
Aceasta deoarece rezultă din însăşi menţiunile documentului faptul că statul solicitant a înţeles să informeze statul român despre dorinţa condamnatului şi a solicitat, conform art. 6 par. 3, transmiterea unor documente anterior luării unei
hotărâri asupra transferului, hotărâre ce nu a mai fost comunicată ulterior autorităţilor române, iar sesizarea instanţei s-a realizat în absenţa acesteia.
Curtea apreciază că lipsa acordului statului de condamnare nu poate fi examinată în actuala procedură prin raportare la dispoziţiile art. 138 alin. 2 din Legea nr. 302/2004, potrivit cărora, atunci când România are calitatea de stat de condamnare, trebuie comunicată în prealabil hotărârea statului de executare. Aceasta deoarece, pe de o parte, prevederile legale invocate sunt aplicabile în situaţia în care România are calitatea de stat de condamnare, neputându-se presupune că o procedură similară ar fi aplicabilă şi în alte state, cum este cazul Marii Britanii.
Pe de altă parte, dispoziţiile Legii nr. 302/2004 reglementează distinct procedura aplicabilă în cazul în care statul român are calitatea de stat de executare, statuând în mod expres, în dispoziţiile art. 149 alin. 4, că declaraţia de consimţământ la transfer a statului de condamnare trebuie comunicată Ministerului Justiţiei anterior sesizării instanţei române competente. Din interpretarea logică a acestor prevederi legale rezultă în mod neechivoc că pronunţarea unei hotărâri de către autoritatea judiciară română asupra transferului implică, în mod necesar, cunoaşterea poziţiei statului de condamnare, poziţie care trebuie exprimată în scris şi neechivoc.
Curtea nu poate admite că prevederile legale referitoare la transmiterea declaraţiei de consimţământ a statului de condamnare s-ar aplica exclusiv în ipoteza în care condamnatul resortisant român a adresat cererea de transfer în mod direct Ministerului Justiţiei din România. O atare interpretare ar restrânge în mod nejustificat sfera de aplicare a prevederilor art. 149 din Legea nr. 3023/2004 la situaţiile în care condamnatul a optat pentru adresarea cererii statului de executare şi ar ignora caracterul general al procedurii, ce se desprinde din denumirea marginală a textului şi din ansamblul prevederilor sale, coroborate cu dispoziţiile art. 151 din Legea nr. 302/2004.
Pe de altă parte, a admite că declaraţia de consimţământ a statului de condamnare este necesară prealabil sesizării instanţei doar în situaţia în care condamnatul s-a adresat direct statului de executare echivalează cu a admite o evaluare diferenţiată a condiţiilor transferării în funcţie de opţiunea condamnatului, ceea ce contravine unei stricte interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 129 şi art. 146 din Legea nr. 302/2004.
Pentru aceste considerente, Curtea concluzionează că, în prezenta cauză, sesizarea sa s-a realizat în absenţa acordului cel puţin preliminar, dar expres, al statului de condamnare, acord ce nu poate fi prezumat din simpla transmitere a cererii de transfer şi în contradicţie cu precizările exprese făcute prin adresa nr. PDP/M46214/6/1 din 30 aprilie 2008 de către statul solicitant.
Pe cale de consecinţă, neîndeplinirea tuturor condiţiilor transferării, astfel cum sunt prevăzute de art. 3 par. 1 lit. a)-f) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate [respectiv art. 129 lit. a)-f) din Legea nr. 302/2004], determină imposibilitatea realizării transferului, urmând ca sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti să fie respinsă ca atare.
Deşi impedimentul constatat justifică per se respingerea sesizării, Curtea constată caracterul incomplet al acesteia şi sub aspectul absenţei informaţiilor prevăzute de art. 134 alin. 2 lit. c) şi art. 143 alin. 2 din Legea nr. 302/2004, respectiv date referitoare la detenţia provizorie şi cazierul judiciar.
în privinţa primei categorii de informaţii, Curtea reţine că actele cauzei sunt contradictorii şi insuficiente pentru a se stabili cu certitudinea perioada în care
condamnatul M.D. s-a aflat în stare de detenţie provizorie. Astfel, deşi rezultă că acesta din urmă a fost arestat în Germania la data de 22.08.2005 şi extrădat în Marea Britanie la data de 29.09.2005, prin hotărârea străină s-a dispus scăderea din pedeapsă a unui număr de 165 de zile, fără a se preciza ce reprezintă şi modalitatea de calcul a acestora.
Or, deşi aceste informaţii erau obligatorii, iar Curtea a solicitat în mod repetat transmiterea lor în vederea corectei soluţionări a cauzei, autorităţile britanice nu au răspuns cererii, nemaijustificându-se, astfel, amânarea cauzei, deoarece ar determina soluţionarea acesteia cu mare întârziere contrar specificului urgent al procedurii.
Totodată, deşi cazierul judiciar nu este obligatoriu pentru a se aprecia asupra admisibilităţii sau îndeplinirii condiţiilor formale ale transferării, are însă un caracter concludent asupra oportunităţii transferului în raport de finalitatea acestei proceduri, respectiv reintegrarea socială şi reabilitarea condamnatului, având în vedere mai ales menţiunile hotărârii străine privind antecedentele penale ale acestuia.
în final, Curtea reţine că neîndeplinirea condiţiilor referitoare la transferarea condamnatului şi respingerea transferului face inutilă recunoaşterea hotărârii străine, deoarece aceasta din urmă are o natură subsidiară transferului, impunându-se doar în cazul admiterii acestuia şi exclusiv în vederea punerii în executare a hotărârii.
Pentru aceste considerente, în baza art. 149 din Legea nr. 302/2004, Curtea va respinge sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind transferul persoanei condamnate M.D. într-un penitenciar din România.
Văzând şi dispoziţiile art. 156 din aceeaşi lege.
