Încălcarea legilor contabilităţii nu cauzează în mod necesar şi univoc insolvenţa, dar din moment ce finalitatea se produce şi nu există elemente probatorii care să contureze alte raporturi de cauzalitate subiective sau obiective, legătura de cauzalitate nu poate fi negată, fiind implicită.
Constată că prin sentinţa civilă nr. 1356/Sind/2010, Tribunalul Braşov a respins acţiunea reclamantei DGFP în contradictoriu cu pârâţii D.M.C., D. A şi M. T., având ca obiect atragerea răspunderii materiale personale.
Judecătorul-sindic a reţinut următoarele considerente:
Conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, precum şi în dosarul de faliment cei trei pârâţi au deţinut în mod succesiv calitatea de administratori ai debitoarei falite, astfel: până la data de 09.06.2008 D. M. C., în perioada 09.06.2008-03.10.2008 D. A şi de la data de 03.10.2008 până în prezent a fost administrator pârâtul M. T.
Înscrisurile ataşate declaraţiilor de creanţă relevă că o parte din datorii au fost acumulate în perioada cât administrator al societăţii a fost pârâtul D. M. C. în respectiv cele către: S.C. D L S.R.L., S.C. T S.R.L., S.C. S I S.R.L., S.C. A P S.R.L., iar altele în perioada cât societatea a fost administrată de D A, anume cele către: S.C. M P S.R.L., S.C. M O S.R.L., S.C. E S.R.L., S.C. M S.R.L., livrările de bunuri din perioada iunie 2008 – august 2008 pentru care GARDA FINANCIARĂ a stabilit obligaţia de colectare a sumei de 65.823 lei TVA.
În rapoartele depuse la dosarul cauzei de către administratorul judiciar s-a relevat faptul că în lipsa actelor contabile ale societăţii nu a putut fi prezentat un raport cu privire la cauzele şi împrejurările care au dus la starea de , cu indicarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă starea de insolvenţă.
Actele de silită efectuate până la data de 17.12.2008 când s-a emis avizul de garanţie de la fila 141 din vol.1 al dosarului de fond relevă că la cea dată societatea nu mai deţinea nici un bun în patrimoniu.
Societatea a depus ultimul bilanţ la data de 31.12.2007 cât administrator a fost pârâtul D M C fiind înregistrate creanţe de încasat în sumă de 39.498 lei, stocuri în valoare de 45.563 lei şi disponibilităţi băneşti în valoare de 71.635 lei.
Activitatea debitoarei a continuat şi după data de 31.12.2008 când a fost semnat actul de cesiune, astfel încât această situaţie sintetică nu reflectă în mod real, la data deschiderii procedurii, situaţia patrimonială a societăţii.
Totodată, conform actului de cesiune părţi sociale, semnat la data de 09.06.2008 cedentul i-a predat cesionarului toate documentaţia juridică şi contabilă şi au fost preluate toate elementele de activ şi pasiv.
Atât în cazul încălcării obligaţiei de a ţine contabilitatea în conformitate cu legea, cât în privinţa celorlalte cazuri expres prevăzute de art. 138 din vinovăţia trebuie să îmbrace forma intenţiei, astfel încât este necesar să se dovedească că aceste nereguli au fost provocate, au fost săvârşite cu intenţie.
Rezultă că în cazurile prevăzute de art. 138 din lege forma de vinovăţie nu este prezumată, ci ea trebuie dovedită.
Neţinerea contabilităţii, ţinerea unei contabilităţi fictive sau dispariţia unor documente contabile nu sunt activităţi direct producătoare de prejudicii însă pot ocaziona starea de insolvabilitate dacă sunt asociate cu ascunderea unor părţi din active, însuşirea de fonduri băneşti, dacă sunt puse în legătură cu creanţele neînregistrate în şi care nu au fost achitate.
În aceste condiţii reclamanta trebuie să arate care sunt faptele imputabile fiecărui pârât şi prejudiciul pe care le-au cauzat, să probeze existenţa vinovăţiei, a presupusei fapte ilicite şi a legăturii de cauzalitate cu intrarea în faliment .
În situaţia în care nu s-a solicitat obligarea pârâţilor în solidar la plata pasivului societăţii reclamanta trebuia să individualizeze faptele pârâţilor şi prejudiciul creat creditorilor, deoarece actele societăţii au fost predate celui de-al doilea asociat, la acea dată societatea nu mai deţinea bunuri, dar a desfăşurat activitatea şi nu toate datoriile au fost acumulate în perioada celui dea-la doilea mandat. Totodată, cel de-al doilea pârât nu poate să fie făcut răspunzător pentru fapte săvârşite de primul şi nu poate să răspundă pentru nepredarea actelor contabile de către cel de-al treilea pârât care trebuia să le predea împreună cu activele societăţii.
S-a reţinut că în cazul în care o societate are mai mulţi administratori aceştia sunt, potrivit art. 73 din Legea nr. 31/1990, solidar răspunzători faţă de aceasta pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun, precum şi pentru existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere.
Totodată, s-a reţinut că potrivit art. 144/2 alin.4 administratorii sunt solidari cu predecesorii lor numai dacă, având cunoştinţă de neregulile săvârşite de aceştia au făcut să se consemneze, în registrul deciziilor consiliului de administraţie, împotrivirea lor şi au încunoştinţat despre aceasta, în scris cenzorii sau auditorii interni şi auditorul financiar.
Or, în cauză pârâţii s-au succedat la conducerea societăţii şi faptele lor trebuie tratate şi dovedite în mod distinct, deoarece fiind o răspundere personală, răspunderea instituită de art.138 nu poate să fie angajată pentru fapte săvârşite de alte persoane.
Întrucât în cauză nu a fost dovedite condiţiile prevăzute de art.138 alin.1 lit. a. d şi e din Legea nr.85/2006 s-a dispus respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta DGFP considerând că pârâţii se fac vinovaţi de săvârşirea faptelor prevăzute de art. 138 alin.1 lit.a, d şi c din Legea nr. 85/2006. Se arată că societatea nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu prevederile legale şi nu a depus în termenele prevăzute imperativ de legea fiscală declaraţiile fiscale şi bilanţurile contabile. Nefiind găsite de către lichidator bunuri din averea debitoarei, se poate reţine că administratorii răspund pentru provocarea stării de insolvenţă prin lipsurile bunurilor din gestiune. În aceste circumstanţe se poate concluziona că pârâţii au folosit în interes propriu bunurile societăţii şi că au deţinut şi ascuns activul societăţii, mărind pasivul acesteia, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 138 alin.1 lit. c din Legea nr. 85/2006. Conform inspecţiei fiscale efectuată în martie 2009, debitoarea a vândut în perioada iunie – august 2008 mărfuri în valoare de 346.438,78 lei fără a înregistra în veniturile aferente livrărilor de mărfuri.
Analizând hotărârea atacată în limitele motivelor de recurs formulate, Curtea reţine următoarele:
Din analiza înscrisurilor probatorii şi având în vedere cronologia în deţinerea calităţii de administrator al societăţii debitoare, Curtea reţine că în speţă sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii administratorilor D. A. şi M. T. pentru săvârşirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a şi d din Legea nr. 85/2006.
În ceea ce priveşte atragerea răspunderii personale a pârâtului D. M. C., acesta a avut calitatea de administrator până la data de 09.06.2008, dată la care s-a transferat calitatea de administrator şi s-a predat cesionarului toată documentaţia juridică şi contabilă şi au fost preluate toate ele elementele de activ şi pasiv. Astfel, nu se poate reţine în sarcina acestui administrator fapta de a nu ţine contabilitatea în conformitate cu legea, conducerea contabilităţii fiind realizată la zi, ultimul bilanţ contabil fiind întocmit şi depus la închiderea exerciţiului financiar pe anul 2007.
Potrivit acestui bilanţ contabil, ultimul înregistrat de societatea debitoare la organele financiare, erau evidenţiate active imobilizate în valoare de 145.214 lei, stocuri în valoare de 45.563 lei şi disponibilităţi băneşti în valoare de 71.635 lei.
Aceste elemente de activ nu au fost regăsite de către lichidatorul judiciar şi având în vedere că după data cesionării (9.06.2008) nu au mai fost înregistrate nici un fel de acte contabile de către administratorii ulteriori ai societăţii – D. A. şi M. T. – Curtea reţine în sarcina acestora fapta de a nu ţine contabilitatea în conformitate cu legea raportat la lipsa elementelor de activ amintite, respectiv săvârşirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a şi d din Legea nr. 85/2006. Întrucât evidenţa contabilă nu a fost organizată şi condusă în condiţiile Legii nr. 82/1991 şi nefiind găsite de către lichidator elementele de activ din ultimul bilanţ contabil, se reţine că administratorii debitoarei răspund pentru faptul că au provocat starea de insolvenţă, ignorând dispoziţiile legale şi nefolosind resursele societăţii în folosul acesteia.
În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate, se reţine că, în principiu, aceasta nu este determinată de însăşi natura evenimentelor, respectiv că o încălcare a legilor contabilităţii nu este urmată în mod necesar de apariţia insolvenţei. Însă, în această materie a răspunderii personale a organelor de conducere ale societăţilor comerciale, legiuitorul a afirmat existenţa unei ipoteze cauzale, respectiv că lipsa elementelor de activ şi neţinerea contabilităţii conduc la apariţia stării de insolvenţă. În consecinţă, ori de câte ori cauza este urmată de efectul prescris, legătura de cauzalitate există, întrucât finalitatea (insolvenţa) este evidenţiată pe măsură ce se împlineşte. Încălcarea legilor contabilităţii nu cauzează în mod necesar şi univoc insolvenţa, dar din moment ce finalitatea se produce şi nu există elemente probatorii care să contureze alte raporturi de cauzalitate subiective sau obiective, legătura de cauzalitate nu poate fi negată, fiind implicită.
Neţinerea contabilităţii, ţinerea unei contabilităţi fictive sau dispariţia unor documente contabile ocazionează în speţă starea de insolvenţă în asociere cu lipsa unor active, însuşirea de fonduri băneşti şi neachitarea creanţelor neînregistrate în contabilitate.
Pentru aceste motive, constatând îndeplinirea condiţiilor legale de antrenare a răspunderii materiale, în baza art. 312 Cod procedură civilă, recursul va fi admis în parte şi reclamanţii D. A. şi M. T. vor fi obligaţi să suporte din averea personală suma de 262.412 lei, parte a pasivului debitoarei S.C. A S.R.L.
Decizia 564/R/02.11.2010 – G Ş
